Decizia nr. 82 din 19 decembrie 2022

Decizia nr. 82 din 19 decembrie 2022 8 februarie 2023 10 februarie 2023 R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 82/2022 Dosar nr. 1708/1/2022 Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 decembrie 2022 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 104 din 07 februarie 2023 Completul compus din: Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului Mircea Mugurel Şelea – judecător la Secţia penală Constantin Epure – judecător la Secţia penală Leontina Şerban – judecător la Secţia penală Valerica Voica – judecător la Secţia penală Adriana Ispas – judecător la Secţia penală Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală Gheorghe Valentin Chitidean – judecător la Secţia penală Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală Pe rol soluţionarea cauzei având ca obiect sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 190/64/2022, respectiv de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în dosarele nr. 4.334/2/2022 şi nr. 4.382/2/2022, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu,

să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?

2. În aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a analizat incidenţa acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripţie specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022? 3. Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior menţionată?

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 25 noiembrie 2022, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când instanţa a apreciat necesară amânarea pronunţării soluţiei în prezenta cauză şi stabilirea unui termen pentru pronunţare la data de 12 decembrie 2022 şi ulterior la data de 19 decembrie 2022, când, în aceeaşi compunere, a decis următoarele: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din şedinţa publică din data de 26 iulie 2022 Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: 1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?

2. În aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a analizat incidenţa acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripţie specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022? Sesizarea a fost înregistrată cu nr. 1.708/1/2022 pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

II. Expunerea succintă a cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, persoana condamnată T. O. a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 592/AP din 28 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei penale nr. 453 din 19 martie 2021 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în Dosarul nr. 18.552/197/2019. În motivare, contestatorul a apreciat ca fiind incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, susţinând că a fost condamnat deşi la dosar existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, datorită împlinirii termenului de prescripţie specială prevăzut de art. 154 alin. (4) din Codul penal.

Prin Sentinţa penală nr. 453 din data de 19 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 18.552/197/2019, Judecătoria Braşov, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, raportat la art. 244 alin. (1), cu aplicarea art. 35 alin. (1) (34 de acte materiale) şi art. 5 din Codul penal, l-a condamnat pe inculpatul T. O. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (faptă din perioada iulie-septembrie 2011). În baza art. 67 alin. (1) din Codul penal, i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g), pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din Codul penal i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g). S-a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză a fost concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin următoarele sentinţe: Sentinţa penală nr. 103 din 8 martie 2013 a Judecătoriei Alba Iulia, definitivă prin Decizia penală nr. 660 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia; Sentinţa penală nr. 158 din 4 martie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureş, definitivă prin Decizia penală nr. 597/R din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş; Sentinţa penală nr. 860 din 30 aprilie 2013 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 986 din 5 decembrie 2013 a Curţii de Apel Braşov; Sentinţa penală nr. 151 din 3 aprilie 2014 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin Decizia penală nr. 675 din 23 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti; Sentinţa penală nr. 1.840 din 11 decembrie 2014 a Judecătoriei Aiud, definitivă prin Decizia penală nr. 769/A din 15 septembrie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia; Sentinţa penală nr. 314 din 9 februarie 2016 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 504 din 22 iunie 2016 a Curţii de Apel Braşov; Sentinţa penală nr. 1.187 din 17 iulie 2014 a Judecătoriei Aiud,

definitivă prin Decizia penală nr. 28/A din 17 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia. S-au descontopit pedeapsa rezultantă principală de 7 ani închisoare, pedeapsa accesorie rezultantă şi pedeapsa complementară rezultantă, aplicate prin Sentinţa penală nr. 526 din 22 martie 2018 a Judecătoriei Braşov, definitivă la 26 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.171/197/2018, şi s-au repus în individualitatea lor pedepsele dispuse în sentinţele menţionate mai sus, ce au fost detaliate pe larg în dispozitivul sentinţei instanţei de fond, făcându-se menţiune de restul de 391 de zile închisoare rămas neexecutat din executarea Sentinţei nr. 527 din 28 februarie 2006 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 430 din 2 august 2006 a Curţii de Apel Braşov.

A fost menţinută revocarea liberării condiţionate acordată prin Sentinţa penală nr. 2.208 din 12 octombrie 2006 a Judecătoriei Braşov, revocare dispusă prin Sentinţa penală nr. 158 din 4 martie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureş, definitivă prin Decizia penală nr. 597/R din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş. În baza art. 40, art. 38 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, prima instanţă a contopit pedeapsa principală aplicată în prezenta cauză cu pedepsele principale menţionate anterior şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse concurente (o treime din 34 de ani şi 4 luni), respectiv un spor de 11 ani, 5 luni şi 10 zile, inculpatul executând pedeapsa principală rezultantă de 15 ani, 5 luni şi 10 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, i s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară rezultantă constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g), pe o perioadă de 4 ani. În baza art. 45 alin. (5) raportat la alin. (3) lit. a) din Codul penal, i s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie rezultantă.

Instanţa de fond a constatat că infracţiunile concurente de mai sus au fost săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie prin raportare la infracţiunile la care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 1.494 din 15 aprilie 1999 a Judecătoriei Iaşi, definitivă prin Decizia penală nr. 243 din 13 martie 2001 a Curţii de Apel Iaşi, Sentinţa penală nr. 1.173 din 22 mai 2002 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 415 din 30 mai 2002 a Curţii de Apel Braşov, Sentinţa penală nr. 357 din 17 decembrie 2003 a Judecătoriei Zărneşti, definitivă prin Decizia penală nr. 703/A din 19 octombrie 2004 a Tribunalului Braşov, şi Sentinţa penală nr. 1.594 din 24 iunie 2004 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 612 din 18 octombrie 2005 a Curţii de Apel Braşov, contopite prin Sentinţa penală nr. 527 din 28 februarie 2006 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 430 din 2 august 2006 a Curţii de Apel Braşov.

În baza art. 43 alin. (2) din Codul penal, s-a adăugat restul rămas neexecutat de 391 de zile închisoare din executarea Sentinţei nr. 527 din 28 februarie 2006 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 430 din 2 august 2006 a Curţii de Apel Braşov la pedeapsa rezultantă a concursului de infracţiuni de 15 ani, 5 luni şi 10 zile închisoare, inculpatul executând efectiv pedeapsa principală rezultantă de 15 ani, 5 luni şi 401 zile. În baza art. 45 alin. (3) lit. b) din Codul penal, a fost aplicată, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară rezultantă, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g), pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 45 alin. (5) din Codul penal raportat la art. 45 alin. (3) lit. b) din Codul penal, a fost aplicată, pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa accesorie rezultantă, constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din Codul penal. În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 40 alin. (3) şi art. 72 alin. (1) din Codul penal, s-au dedus din pedeapsa rezultantă a închisorii următoarele perioade: de la 28 decembrie 2006 la 14 mai 2007, de la 21 februarie 2013 la 22 martie 2013, de la 6 iunie 2013 la 10 iunie 2013, de la 13 iunie 2013 la 15 noiembrie 2016, de la 18 ianuarie 2018 la 11 septembrie 2018 inclusiv şi 252 de zile considerate ca executate în baza Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În baza art. 45 alin. (4) din Codul penal, s-a dedus din durata pedepsei complementare rezultante de 4 ani de mai sus perioada de la 16 iunie 2020 la zi. În baza art. 105 alin. (1) din Codul penal, instanţa de fond a anulat liberarea condiţionată dispusă prin Sentinţa penală nr. 1.033 din 9 noiembrie 2016 a Judecătoriei Deva şi liberarea condiţionată dispusă prin Sentinţa penală nr. 1.541 din 5 septembrie 2018 a Judecătoriei Braşov şi a dispus executarea pedepsei rezultante de mai sus. În ceea ce priveşte latura civilă, instanţa de fond a soluţionat acţiunile civile formulate în cauză potrivit dispozitivului.

Prin Decizia penală nr. 592/AP din data de 28 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, s-a dispus: În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, a fost admis apelul declarat de inculpatul T. O. împotriva Sentinţei penale nr. 453 din data de 19 martie 2021 a Judecătoriei Braşov, pronunţată în Dosarul nr. 18.552/197/2019 (cu omisiunea vădită înlăturată conform Încheierii din data de 19 aprilie 2021), care a fost desfiinţată sub aspectul modalităţii de stabilire a legii penale mai favorabile, al pedepselor principale, complementare şi accesorii aplicate inculpatului pentru infracţiunea de înşelăciune, procedeul contopirii şi al cuantumului pedepsei rezultante.

În baza art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Codul penal vechi cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal vechi (34 de acte materiale), art. 37 lit. a) din Codul penal vechi, art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (2) din Codul penal vechi şi art. 5 din Codul penal, inculpatul T. O. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 4 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) şi lit. c) din Codul penal vechi, pe o durată de 4 ani (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator sau persoană împuternicită în cadrul societăţilor comerciale), pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată.

În baza art. 71 din Codul penal vechi, s-a dispus aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) şi lit. c) din Codul penal vechi (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator sau persoană împuternicită în cadrul societăţilor comerciale).

Au fost menţinute dispoziţiile privind descontopirea pedepsei rezultante principale de 7 ani închisoare, a pedepsei accesorii rezultante şi a pedepsei complementare rezultante, aplicate prin Sentinţa penală nr. 526 din 22 martie 2018 a Judecătoriei Braşov, definitivă la 26 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.171/197/2018, şi soluţia referitoare la liberarea condiţionată dispusă prin Sentinţa penală nr. 158 din 4 martie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureş, definitivă prin Decizia penală nr. 597/R din 11 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

În baza art. 36 din Codul penal vechi raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) din Codul penal vechi şi art. 61 alin. (1) din Codul penal vechi, s-a contopit pedeapsa principală aplicată prin prezenta sentinţă cu pedepsele principale repuse în individualitatea lor în urma descontopirii pedepsei rezultante de 7 ani închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 526 din 22 martie 2018 a Judecătoriei Braşov şi cu restul de 391 de zile închisoare rămas de executat din Sentinţa nr. 527 din 28 februarie 2006 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 430 din 2 august 2006 a Curţii de Apel Braşov, şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 ani închisoare, pedeapsa principală rezultantă fiind astfel de 8 ani închisoare.

În baza art. 36 din Codul penal vechi raportat la art. 35 alin. (3) din Codul penal vechi, i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) şi lit. c) din Codul penal vechi, pe o durată de 4 ani (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator sau persoană împuternicită în cadrul societăţilor comerciale). În baza art. 71 din Codul penal vechi, s-a aplicat pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II, lit. b) şi lit. c) din Codul penal vechi (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator sau persoană împuternicită în cadrul societăţilor comerciale).

S-a reţinut ca temei al deducerii din pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare a perioadelor executate de inculpat din pedepsele aplicate anterior, dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Codul penal vechi raportat la art. 88 alin. (1) din Codul penal vechi, în loc de art. 40 alin. (3) şi art. 72 alin. (1) din Codul penal. A fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Codul penal şi art. 105 alin. (1) din Codul penal. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate. În ceea ce priveşte cauza de încetare a procesului penal privind prescripţia răspunderii penale, ce face obiectul contestaţiei în anulare, prin decizia contestată s-a reţinut că este neîntemeiată solicitarea inculpatului de a se dispune încetarea procesului penal faţă de acesta în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, instanţa de apel a apreciat că în aplicarea art. 5 din Codul penal se impune a se reţine în favoarea inculpatului T. O. dispoziţiile Codului penal din 1969 ca fiind legea penală mai favorabilă, având în vedere regimul sancţionator aplicabil în cazul revocării liberării condiţionate potrivit legilor succesive, precum şi dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Codul penal din 1969 privind circumstanţele atenuante, ţinând seama de durata deosebit de mare a procesului penal, evaluare care a avut ca efect coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege. III.

Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Cu privire la prima chestiune de drept invocată, care vizează interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală pentru a se stabili dacă instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză, Curtea a reţinut următoarele: Dezlegarea chestiunii de drept invocate trebuie să ţină seama, în primul rând, de natura juridică a contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale, fiind o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii anulând hotărârea în scopul înlăturării erorilor de procedură (error in procedendo).

În aceste condiţii, în cazul în care instanţa de apel a analizat toate legile penale succesive şi a identificat legea penală mai favorabilă, ca fiind legea veche, stabilirea acesteia nu poate face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare întrucât o interpretare contrară ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe. Or, o nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârii judecătoreşti.

Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare. În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă omisiunea instanţei, în ciclul procesual ordinar, de a avea în vedere şi de a analiza una dintre legile succesive care determină incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal constituie o eroare de procedură, potrivit art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, sau dacă aceasta reprezintă o eroare de judecată, iar stabilirea legii penale mai favorabile nu poate face obiect de cenzură în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 426 din Codul de procedură penală.

Astfel cum s-a menţionat mai sus, chestiunea de drept invocată este generată de împrejurarea că pe rolul instanţelor de judecată au fost înregistrate mai multe contestaţii în anulare întemeiate pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale potrivit dispoziţiilor art. 154 din Codul penal.

Aceste contestaţii în anulare determină în realitate analizarea/reanalizarea legii penale mai favorabile aplicabile în cauză, având în vedere că se solicită, în esenţă, aplicarea unei legi penale în vigoare în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022 [contestatorii apreciind că legea în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României este mai favorabilă în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că prin Decizia nr. 358/2022 Curtea Constituţională a reţinut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 este o decizie simplă/extremă, astfel că în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale].

Prin urmare, chestiunea de drept prezintă relevanţă nu doar în cazul condamnărilor dispuse în baza Codului penal din 1969, ci şi în ce priveşte condamnările dispuse în baza Codului penal în vigoare, având în vedere că în acest din urmă caz pot fi comparate cel puţin două legi penale succesive, respectiv dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în perioada 1 februarie 2014-26 iunie 2018, până la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, şi dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.

În urma consultării practicii judiciare s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare în ceea ce priveşte contestaţiile în anulare (întemeiate pe aceste decizii ale Curţii Constituţionale) formulate împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a analizat cauza de încetare referitoare la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, fiind identificate două orientări. Curtea a apreciat că pot fi identificate argumente pertinente în sprijinul ambelor orientări jurisprudenţiale. Astfel, pe de o parte, omisiunea instanţei, care a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, de a avea în vedere una dintre legile succesive care determină incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal poate constitui o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, iar legiuitorul nu a reglementat un astfel de caz de contestaţie în anulare, în ipoteza succesiunii de legi penale în timp. Totodată, aplicarea legii mai favorabile potrivit art. 5 din Codul penal reprezintă un proces complex, instanţa care realizează această analiză având în vedere mai multe criterii în analizarea legilor penale succesive, respectiv: condiţiile de incriminare, cerinţele privind tragerea la răspundere penală, condiţiile de sancţionare şi consecinţele condamnării, astfel că reanalizarea legii penale mai favorabile poate echivala cu o nouă rejudecare a cauzei.

IV. Încheieri de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală conexate la prezenta cauză IV.1.

Dosarul nr. 1.794/1/2022 Prin Încheierea din data de 28 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 4.334/2/2022, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior menţionată?” Sesizarea a fost înregistrată cu nr. 1.794/1/2022 pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa penală nr. 490 din 1 iulie 2021 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti – Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 384/A din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 21.929/300/2020, inculpatul I.M. a fost condamnat la pedeapsa de 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din acelaşi cod (faptă din 4 octombrie 2015). Împotriva hotărârii penale anterior menţionate a declarat contestaţie în anulare contestatorul condamnat I.M., invocând cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui caz de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.

În fapt, s-a susţinut că, în condiţiile în care Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este o decizie simplă extremă, ulterior datei de 30 mai 2018 nu a existat niciun caz de întrerupere a termenului de prescripţie, astfel că, în cauză, raportat la data săvârşirii faptei, s-a împlinit termenul de prescripţie generală, iar soluţia corectă ar fi fost aceea de a dispune încetarea procesului penal potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală cu nr. 4.334/2/2022.

La termenul de judecată din data de 28 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, pentru lămurirea unei chestiuni de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv: ” Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate, în perioada anterior menţionată?” Punctul de vedere al completului de judecată În majoritate, în esenţă, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că, „în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal”.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a arătat, cu referire la cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, că acesta „se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare”.

S-a mai reţinut că „a interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe. O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.

Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare. O interpretare contrară a textului de lege (…) ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal”.

În continuare, s-a arătat că această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (…) cu unicul scop de a obţine o reexaminare a situaţiei de fapt. „Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiaşi cauze (Cauza Urbanovici c. României, Cauza Mitrea c. României, Cauza Riabykh c. Rusiei).

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un «defect fundamental», care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă «defect fundamental», care justifică revizuirea unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, numai «circumstanţele nou descoperite», iar nu «circumstanţele noi».

Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt «nou descoperite», în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt «noi».” Având în vedere aceste considerente, apreciate ca fiind relevante, obligatorii potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că se impune a se stabili dacă omisiunea instanţei de apel de a avea în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, constituie un element nou descoperit, circumscris unei erori de procedură a instanţei de apel, în condiţiile în care instanţa a dezbătut şi analizat existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, luând în considerare caracterul interpretativ al Deciziei nr. 297/2018, reţinând că aceasta nu este incidentă întrucât nu era împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

În urma consultării practicii judiciare s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare în ceea ce priveşte contestaţiile în anulare (întemeiate pe aceste decizii ale Curţii Constituţionale) formulate împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a analizat cauza de încetare referitoare la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, fiind identificate două orientări: Într-o primă orientare, s-a reţinut că în ipoteza în care cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a instanţei, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilităţii sale şi a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea se bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat, iar argumentele instanţei nu mai pot fi repuse în discuţie.

S-a mai susţinut, în esenţă, că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra prescripţiei generale, în contextul unei practici unitare cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, nu este generată de o eroare de procedură, adică o nepronunţare care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare, ci de faptul că atât părţile, cât şi organul judiciar nu au mai considerat necesar a se analiza această problemă de drept ce primise o dezlegare unitară în practică şi în doctrină. În cea de-a doua orientare, s-a reţinut că omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022 reprezintă o eroare de procedură, în sensul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.

În argumentarea acestei orientări s-au expus considerentele Deciziei nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi s-a reţinut că omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţia părţilor, de a analiza şi de a se pronunţa asupra unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, cu consecinţa împlinirii termenului de prescripţie, a înlăturării răspunderii penale şi a împiedicării exercitării acţiunii penale împotriva inculpatului, constituie o eroare de procedură şi nu o eroare de judecată (Încheierea din 28 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 4.334/2/2022, a se vedea opinia minoritară).

În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei, Curtea a apreciat ca fiind întemeiate argumentele aduse în sprijinul primei orientări. Suplimentar considerentelor expuse mai sus, Curtea a reţinut ca fiind relevantă în prezenta cauză şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 453 din 24 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 10 din 29 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că odată ce instanţa a analizat cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu, şi a apreciat că aceasta nu este incidentă, pronunţând o hotărâre de condamnare ce a dobândit autoritate de lucru judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai poate fi admisă. De asemenea, Curtea a reţinut că, spre deosebire de ipoteza anterior invocată, omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal reprezintă o eroare de procedură, în acest caz instanţa neanalizând aspectele ce ar putea determina o soluţie de încetare a procesului penal.

Prin urmare, Curtea a constatat că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pe când soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al textului criticat.

În opinie minoritară, s-a apreciat că omisiunea punerii în discuţie, analizării şi pronunţării asupra unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv a prescripţiei răspunderii penale, este o chestiune eminamente procedurală, intrând în sfera de aplicabilitate a art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală şi că acest aspect rezultă atât din textul de lege, cât şi din Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, neimpunându-se sesizarea aceleiaşi structuri jurisdicţionale, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, pentru pronunţarea unei noi hotărâri prealabile. IV.2.

Dosarul nr. 1.795/1/2022 Prin Încheierea din data de 28 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 4.382/2/2022, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior menţionată?” Sesizarea a fost înregistrată cu nr. 1.795/1/2022 pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa nr. 662 din 28 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.567/3/2019 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, definitivă prin Decizia nr. 683/A din 27 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, inculpata Y.A.F. a fost condamnată, în baza art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, la pedeapsa închisorii de 3 ani, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă. Împotriva hotărârii penale anterior menţionate a declarat contestaţie în anulare contestatoarea condamnată Y.A.F., invocând cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, respectiv omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui caz de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.

În fapt, s-a susţinut că, în condiţiile în care Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este o decizie simplă extremă, în intervalul 26 iunie 2018-30 mai 2022 nu a existat niciun caz de întrerupere a termenului de prescripţie, astfel că, în cauză, raportat la data săvârşirii faptei, s-a împlinit termenul de prescripţie generală, iar soluţia corectă ar fi fost aceea de a dispune încetarea procesului penal potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.

La termenul de judecată din data de 28 iunie 2022, Curtea a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală de a cărei dezlegare depinde soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv: ” Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate, în perioada anterior menţionată?” Punctul de vedere al completului de judecată În majoritate, în esenţă, s-a reţinut că, deşi art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai face trimitere expresă la „nepronunţarea” instanţei asupra cauzei de încetare a procesului penal, astfel cum era stipulat în dispoziţiile art. 386 lit. c) din Codul de procedură penală (1968), aplicabilitatea sa este, în continuare, condiţionată implicit de constatarea unei omisiuni totale a instanţei de a analiza şi a statua explicit asupra unei astfel de cauze.

Doar într-o atare situaţie hotărârea definitivă este afectată de un viciu de procedură (error in procedendo), susceptibil de a afecta legalitatea sa şi de natură a legitima repunerea cauzei în discuţie şi eventuala sa rejudecare. Într-adevăr, cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Conform principiului securităţii raporturilor juridice, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa.

Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se pot aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase, fiind invocată în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv: Hotărârea din 7 iulie 2009, în Cauza Stanca Popescu împotriva României, Hotărârea din 24 iulie 2003, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea în Cauza Urbanovici împotriva României.

În consecinţă, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra prescripţiei, în contextul unei practici unitare cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, nu este generată de o eroare de procedură, adică o nepronunţare care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare, ci de faptul că atât părţile, cât şi organul judiciar nu au mai considerat necesar a se analiza această problemă de drept ce primise o dezlegare unitară în practică şi doctrină.

În opinie minoritară, s-a apreciat că omisiunea punerii în discuţie, analizării şi pronunţării asupra unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv a prescripţiei răspunderii penale, este o chestiune eminamente procedurală, intrând în sfera de aplicabilitate a art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, şi că acest aspect rezultă atât din textul de lege, cât şi din Decizia nr. 10/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, neimpunându-se sesizarea aceleiaşi structuri jurisdicţionale, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, pentru pronunţarea unei noi hotărâri prealabile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea acestora într-un singur dosar, înregistrat cu nr. 1.708/1/2022.

V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Alba Iulia, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate.

1. Cu privire la chestiunea de drept invocată, care vizează interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală pentru a se stabili dacă instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză Într-o primă opinie, regăsită în informaţiile transmise de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală (o parte a judecătorilor), Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Suceava (o parte a judecătorilor Secţiei penale), Tribunalul Covasna, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Brăila, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Rupea, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Roman, Judecătoria Galaţi, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Huşi, Judecătoria Târgu Jiu, s-a opinat în sensul că dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu,

să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză.

În cea de-a doua opinie, regăsită în informaţiile transmise de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală (o parte a judecătorilor), Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Suceava (o parte a judecătorilor secţiei penale), Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Gorj, Tribunalul Braşov, Tribunalul Bacău, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Argeş, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Novaci, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Săveni, s-a considerat că dispoziţiile art. 426 lit. b) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu are competenţa, în etapa admisibilităţii în principiu, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză.

2. Referitor la chestiunea de drept invocată, referitoare la posibilitatea instanţei care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, să reanalizeze prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a analizat incidenţa acestei cauze de încetare în raport cu împlinirea termenului de prescripţie specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, s-au conturat două opinii: Într-o primă opinie, se consideră că în aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înal