Decizia nr. 64 din 19 octombrie 2022

Decizia nr. 64 din 19 octombrie 2022 9 decembrie 2022 9 decembrie 2022 R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 64/2022 Dosar nr. 1266/1/2022 Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2022 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1175 din 08 decembrie 2022. Andrei Claudiu Rus – judecător la Secţia penală – preşedintele completului Adriana Ispas – judecător la Secţia penală Dan Andrei Enescu – judecător la Secţia penală Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală Constantin Epure – judecător la Secţia penală Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală Adina Claudia Cioflan – judecător la Secţia penală Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală Rodica Cosma – judecător la Secţia penală Pe rol se află Dosarul nr. 1.266/1/2022, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. În raport cu dispoziţiile art. 250 2 din Codul de procedură penală care este durata termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?

2. În raport cu dispoziţiile art. 250 2 din Codul de procedură penală care este natura termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii? Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către domnul judecător Andrei Claudiu Rus, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnat potrivit art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 36 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu completările ulterioare.

La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând: – compunerea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în forma stabilită ca urmare a tragerii la sorţi, din data de 10 iunie 2022, respectiv a judecătorilor care fac parte din complet, a fost modificată după cum urmează: 1. doamna judecător Laura Mihaela Soane, eliberată din funcţie, prin pensionare, începând cu data de 3 octombrie 2022, conform Decretului nr. 1.165 din 3 octombrie 2022 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 4 octombrie 2022, a fost înlocuită cu doamna judecător Adina Claudia Cioflan, desemnată ca membru supleant potrivit procesului-verbal din data de 10 iunie 2022; 2. domnul judecător Daniel Grădinaru, preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedintele Completului de judecată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aflat în imposibilitate obiectivă de a participa la şedinţa de judecată, a fost înlocuit cu domnul judecător Andrei Claudiu Rus, judecător delegat cu atribuţiile funcţiei de preşedinte al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; 3. doamna judecător Alexandra Iuliana Rus, membru titular al Completului de judecată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 1.266/1/2022,

aflată în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 64 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost înlocuită cu doamna judecător Adriana Ispas, desemnată ca membru supleant potrivit procesului-verbal din data de 10 iunie 2022. La dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, doamna judecător Rodica Aida Popa, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Ca urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei Facultatea de Drept, Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept din Craiova şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza au transmis puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul în dezbateri. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunile de drept supuse dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, arătând că nu este îndeplinită una din condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării, şi anume aceea referitoare la existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.

În acest sens, doamna procuror a făcut referire la Decizia nr. 38 din 9 iunie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea privind lămurirea chestiunii de drept referitoare la natura juridică a termenelor prevăzute de art. 250 2 din Codul de procedură penală, iar completul care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat în considerentele încheierii că existenţa măsurii asigurătorii nu este de natură a contribui la stabilirea soluţiei pe fond a cauzei, aceasta urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracţiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, dosarul fiind reţinut în pronunţare.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării În exercitarea rolului său de interpretare şi aplicare unitară a legii, prin noile dispoziţii privind asigurarea unei practici unitare prevăzute în capitolul VI, secţiunea a II-a (art. 475-art.

477 1 din Codul de procedură penală, modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost învestit la data de 22 martie 2021 prin încheierea din şedinţa de cameră de consiliu de la 26 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei probleme de drept: ” 1. În raport cu dispoziţiile art. 250 2 din Codul de procedură penală care este durata termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?; 2. În raport cu dispoziţiile art. 250 2 din Codul de procedură penală care este natura termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?” II.

Expunerea succintă a cauzei Prin Încheierea din data de 25 februarie 2022 pronunţată în Dosarul nr. 23.586/3/2021/a1.13 judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti a menţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 250 2 din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 1.423/D/P/2020/2.03.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura Centrală, instituite asupra unor sume de bani aparţinând inculpaţilor A., B. şi C. Prin Rechizitoriul nr. 1.423/D/P2020 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., zis „R.” sau „N.”, cercetat sub aspectul săvârşirii, în concurs real şi în stare de recidivă postcondamnatorie, a infracţiunilor de: trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, constând în aceea că la data de 17 februarie 2021 a vândut inculpatului B. cantitatea de 96,27 grame substanţă ce conţinea heroină; constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (2) din Codul penal, constând în aceea că în perioada iulie 2020-februarie 2021 a constituit împreună cu inculpaţii C.,

B., zis „D.H.”, D., E., zis „G”, F., zis „I”, H., zisă „Z”, un grup infracţional organizat având ca obiect săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc (heroină); deţinere de droguri de risc şi mare risc, prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 (constând în aceea că la data de 17.02.2021 a deţinut, fără drept, pentru consum propriu, cantitatea de 1,77 grame substanţă ce conţinea heroină, 14 comprimate de metadonă şi 39 de comprimate de alprazolam), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal şi art. 41 alin. (1) din Codul penal.

Prin Ordonanţa nr. 1.423/D/P/2020/2.03.2021 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura Centrală s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 249 din Codul de procedură penală instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra sumei de 37.675 lei, aparţinând inculpatului A. Măsurile asigurătorii au fost verificate, în baza dispoziţiilor art. 250 2 din Codul de procedură penală, la data de 25.02.2022, când Tribunalul Bucureşti – Secţia penală a constatat, prin Încheierea din data de 25 februarie 2022 pronunţată în Dosarul nr. 23.586/3/2021/a1.13, că subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, pe care le-a menţinut.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală la data de 5 aprilie 2022 cu nr. 2.209/2/2022. III. Punctul de vedere al părţii şi al procurorului asupra chestiunii de drept sesizate Contestatorul inculpat A., prin apărător ales, a apreciat că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă şi utilă soluţionării cauzei, arătând că Înalta Curte nu s-a mai pronunţat până în prezent asupra acestor chestiuni, dezlegarea chestiunilor de drept fiind necesară pentru soluţionarea cauzei.

Pe fondul sesizării, contestatorul inculpat a apreciat că termenul în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii este cel de 6 luni, motivând că atribuţiile judecătorului de cameră preliminară sunt legate de îndeplinirea unor acte procedurale în continuarea urmăririi penale, fiind o fază distinctă de cea a judecăţii. Referitor la natura termenului de 6 luni sau un an, contestatorul inculpat a apreciat că acesta este unul de decădere, asemănător termenului prevăzut pentru măsurile preventive, astfel că, în opinia acestuia, în ipoteza în care organul judiciar nu a efectuat verificarea din oficiu a măsurilor asigurătorii, ar trebui să se constate că acestea din urmă au încetat de drept.

Ministerul Public a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că aceasta nu este necesară şi nici utilă cauzei, motivat de faptul că, în opinia parchetului, termenul de 6 luni este reglementat expres de textul de lege, acesta fiind prevăzut doar pentru verificarea prevăzută de art. 250 2 din Codul de procedură penală, care trebuie efectuată de judecătorul de cameră preliminară în termenul de 1 an. IV.

Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Completul de judecători de cameră preliminară de la instanţa care a formulat întrebarea, referitor la prima chestiune de drept pusă în discuţie, respectiv durata termenului maxim în care judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii, a apreciat că în cadrul procedurii camerei preliminare termenul maxim pentru verificarea temeiurilor anterior menţionate este cel de un an. Astfel, a constatat faptul că legiuitorul a stabilit, în mod expres, termene maxime în interiorul cărora trebuie verificată măsura asiguratorie doar în cazul fazei camerei preliminare şi a judecăţii, omiţând a face acest lucru în cazul camerei preliminare.

Raţiunea este una evidentă, reflectată în dispoziţiile art. 343 din Codul de procedură penală, potrivit cărora durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. Adeseori, însă, durata camerei preliminare este superioară termenului anterior indicat, generând necesitatea verificării măsurii asigurătorii şi, implicit, raportarea la o durată maximă a perioadei pe parcursul căreia măsura asiguratorie nu a făcut obiectul unui control judiciar ex officio.

Suplimentar faţă de aceste aspecte, completul de judecători de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală a considerat că nu poate fi aplicabil în faza camerei preliminare termenul de 6 luni instituit pentru verificarea măsurilor asigurătorii în cursul urmăririi penale, întrucât absenţa instituirii unui termen pentru verificarea măsurii asigurătorii nu s-ar putea justifica prin neimpunerea verificării măsurii asigurătorii chiar în cazul perioadei maxime de 60 de zile aferente fazei camerei preliminare. În ipoteza în care măsura asiguratorie a fost verificată în cursul urmăririi penale, iar ulterior a fost sesizată instanţa, intervalul de timp trecut de la ultima verificare anterior sesizării instanţei intră în cuprinsul perioadei maxime următoare în care trebuie verificată măsura, astfel că se pot ivi situaţii în care un eventual interval de 6 luni ar expira chiar în cuprinsul celor 60 de zile, durata maximă a fazei camerei preliminare.

În mod evident în ipoteza unui interval de un an nu s-ar putea afla într-o astfel de situaţie, neputând trece mai mult de 6 luni de la ultima verificare anterior sesizării instanţei, întrucât s-ar fi impus o nouă verificare de către organul de urmărire penală. În aceste condiţii, în absenţa unei reglementări exprese, în urma interpretării sistematice a dispoziţiilor procesual penale, completul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a apreciat, în dezacord cu contestatorul inculpat, că este aplicabil termenul prevăzut de legiuitor pentru verificarea măsurilor asigurătorii în cursul judecăţii, procedura camerei preliminare fiind mai apropiată de faza judecăţii.

Astfel, completul de cameră preliminară a reţinut că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 641/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie, a arătat că procedura camerei preliminare este o etapă de sine stătătoare a procesului penal, distinctă atât de cea a urmăririi penale, cât şi de cea a judecăţii, şi că este o procedură cu caracter jurisdicţional, având în vedere că activitatea judecătorului de cameră preliminară se circumscrie aceloraşi competenţe materiale, teritoriale şi personale ale instanţei din care face parte. Faţă de considerentele deciziei Curţii Constituţionale, curtea a apreciat că trebuie aplicat termenul de verificare impus instanţei în faza judecăţii, câtă vreme instanţa de judecată şi judecătorul de cameră preliminară au aceeaşi competenţă materială, personală şi teritorială, competenţa funcţională a acestuia din urmă fiind diferită.

Faptul că în cazul măsurilor preventive legiuitorul a instituit acelaşi termen de 30 de zile pentru verificarea măsurilor arestului preventiv şi arestului la domiciliu ca în cursul urmăririi penale nu reprezintă un argument în sens contrar, legiuitorul impunând acest termen în considerarea dreptului afectat – dreptul la libertate şi a importanţei acestuia într-o societate democratică. Situaţia nu este una comparabilă în cazul dreptului de proprietate afectat temporar de o măsură asiguratorie. În concluzie, completul de judecată a apreciat că, de vreme ce instanţa de judecată a fost sesizată cu rechizitoriu, judecătorul de cameră preliminară are obligaţia de a verifica din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii în cursul termenului de un an.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept invocată în cauză, respectiv natura termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asiguratorii, completul de judecători de cameră preliminară a apreciat că acesta este un termen de recomandare, şi nu unul de decădere, în privinţa instituţiei măsurilor asiguratorii, întrucât textul de lege nu cuprinde o dispoziţie expresă care să prevadă sancţiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii.

În opinia aceluiaşi complet, nu s-ar putea ajunge la concluzia încetării de drept a măsurii asiguratorii pentru identitate de raţiune raportat la aceea care intervine în cazul nerespectării termenului prevăzut, în cazul verificării măsurilor preventive, respectiv încetarea de drept a măsurii, conform dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală, întrucât măsura asiguratorie afectează cu caracter temporar dreptul la proprietate în sensul atingerii doar în parte a atributelor dreptului de proprietate, în timp ce măsura preventivă afectează dreptul la libertate în substanţa sa.

Mai mult decât atât, în cazul anumitor bunuri încetarea de drept a măsurii asigurătorii, prin simpla expirare a termenului prevăzut de lege, nu ar fi de natură să producă efecte, fiind necesar un act care să constate încetarea de drept (de exemplu, în cazul bunurilor imobile radierea din cartea funciară a măsurii asigurătorii se face pe baza actelor prevăzute în Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014; poprirea bancară nu va fi ridicată în absenţa unui act provenind de la organul judiciar etc.).

Raţiunea modificării normei procesual penale a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, precum şi necesitatea menţinerii acestora, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii măsurilor raportat la ingerinţa acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări. Acest examen al proporţionalităţii a fost consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Credit Europe Leasing IFN – S.A. împotriva României, Wellane împotriva României şi Cernea împotriva României, în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate şi a unui just echilibru între interesul general al societăţii şi interesele persoanei căreia îi aparţin bunurile cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asigurător.

Prin urmare, rolul termenelor de 6 luni, respectiv un an, stabilite în cuprinsul art. 250 2 din Codul de procedură penală, este acela de a garanta exercitarea obligaţiei organelor judiciare de a verifica subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii. În lipsa acestor verificări ori dacă ele se realizează cu depăşirea termenelor stabilite de legiuitor, sunt încălcate standardele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind examenul proporţionalităţii şi necesităţii măsurii. Faţă de aceste aspecte, completul a concluzionat că termenele sunt procedurale şi imperative, fiind necesară respectarea acestora de către organele judiciare.

Legiuitorul a instituit o singură ipoteză de încetare de drept a măsurii asigurătorii, respectiv în ipoteza în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală persoana vătămată nu a introdus acţiune în faţa instanţei civile – art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală.

V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, la paragraful 27 s-a arătat că: ” Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal.

Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător – judecătorul de cameră preliminară – a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional.” VI.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Prin Decizia nr. 38 din 9 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pronunţată în Dosarul nr. 782/1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 5 iulie 2022, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9 1, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea art. 250 2 din Codul de procedură penală, care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?”.

În considerentele deciziei mai sus menţionate s-a reţinut, în esenţă, că „. . . Prin urmare, întrebarea evidenţiată în sesizarea de faţă care vizează stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 250 2 din Codul de procedură penală nu îndeplineşte criteriul de admisibilitate analizat reprezentând o chestiune incidentală, astfel că răspunsul la această întrebare nu influenţează soluţia ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecăţii şi nici rezolvarea acţiunii civile … ”. În considerentele Încheierii din 21 martie 2022 a Completului de 5 judecători s-a menţionat în esenţă că „. . .Aşadar, obligaţia verificării din oficiu de către organul judiciar pe rolul căruia se află cauza a subzistenţei temeiurilor ce au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii s-a născut începând cu data de 28 februarie 2021, iar, în lipsa unor norme tranzitorii care să prevadă momentul de la care încep să curgă termenele de 6 luni şi, respectiv, de 1 an prevăzute de art. 250 2 din Codul de procedură penală, în care o asemenea analiză se realizează, acestea trebuie calculate de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, o atare interpretare fiind singura ce corespunde dispoziţiilor art. 13 din Codul de procedură penală, ce reglementează aplicarea legii procesuale penale în timp.

În speţă, se observă, însă, că, la momentul introducerii art. 250 2 din Codul de procedură penală în fondul activ al legislaţiei, judecata în Dosarul nr. 3.190/1/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători era suspendată (până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul C.J.U.E. cu nr. C-811/19 şi C-840/19), măsură procesuală ce fusese dispusă, în temeiul art. 413 alin. (81) pct. 11 raportat la art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin Încheierea din 22 iunie 2020, astfel încât, procesul aflându-se în nelucrare ca urmare a opririi temporare a cursului judecăţii, nu mai era posibilă efectuarea niciunui act de procedură, cu excepţia celor reglementate expres de art. 367 alin. (8) din Codul de procedură penală.

Ca atare, dată fiind această situaţie particulară generată de suspendarea judecăţii, se constată că, în cauză, termenul de 1 an instituit de art. 250 2 din Codul de procedură penală pentru verificarea măsurilor asigurătorii nu a început să curgă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 6/2021 (28 februarie 2021), ci din momentul încetării cauzei de suspendare, cu consecinţa reluării procesului prin repunerea dosarului pe rol, astfel încât nu se poate considera împlinit la data de 21 martie 2022, aşa cum, în mod neîntemeiat, a susţinut apărarea inculpaţilor.

Totodată, este de remarcat faptul că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din Codul de procedură penală stabileşte, în mod expres, situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, dar şi că soluţia juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menţionat şi în ipoteza acelor din urmă măsuri, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri, legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul în discuţie (art. 241 din Codul de procedură penală) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, se observă că, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 250 2 din Codul de procedură penală nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, noile dispoziţii introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lor, situaţie în care termenele de 6 luni şi de 1 an instituite pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala depăşirea a acestora nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri, atât timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

Contrar susţinerilor apărării, nu poate fi considerată ca reprezentând un argument pertinent pentru a justifica constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii nici minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel din 3-4 iunie 2021, de vreme ce, pe de o parte, aceasta nu reprezintă rezultatul parcurgerii vreunuia dintre mecanismele de unificare a practicii judiciare, pentru a avea caracter obligatoriu, iar, pe de altă parte, în conţinutul său se consemnează, printre altele, că „Pentru ipoteza măsurilor asigurătorii menţinute prin sentinţă (n.n.

situaţia ce se regăseşte şi în cauză), s-a apreciat că nu este necesară verificarea la primul termen de judecată.” În considerentele Deciziei nr. 524/A din 25 mai 2021 a Secţiei penale s-a reţinut că […] „În ceea ce priveşte chestiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii dispuse prin sentinţa penală apelată asupra imobilului X, Înalta Curte reţine următoarele: Dezbaterile întemeiate pe art. 250 2 din Codul de procedură penală au vizat generic, într-adevăr, măsurile asiguratorii dispuse în cauză, neexistând nicio menţiune în sensul restrângerii dezbaterilor cu privire la măsurile asiguratorii luate în faza de urmărire penală, instanţa de apel pronunţându-se exclusiv cu privire la acestea din urmă.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a depăşit termenul de 1 an de zile, în care îi revine obligaţia de a se pronunţa cu privire la măsura asiguratorie luată prin sentinţa penală apelată, care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, prin care a fost introdus în Codul de procedură penală art. 250 2 , şi chiar dacă acest termen ar fi fost depăşit, se constată că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză.

Urmează ca instanţa de apel să analizeze condiţiile aplicării art. 250 2 din Codul de procedură penală şi în privinţa măsurii asiguratorii luate prin sentinţa penală.” În considerentele Încheierii nr. 735 din 2 septembrie 2021 a Secţiei penale s-a arătat, în esenţă, că […] „susţinerile inculpatului referitoare la faptul că măsura asiguratorie ar fi încetat de drept la data de 31.01.2021 sunt nefondate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, la data de 16.08.2021, autorităţile austriece au transmis la dosar o adresă prin care au solicitat să se comunice de urgenţă dacă măsura asiguratorie dispusă de Direcţia Naţională Anticorupţie în Dosarul nr. x/P/2018 privind suma de 555.530 euro aparţinând A LTD (inculpatul având drept de semnătură pe cont) se prelungeşte sau nu, cu menţiunea că măsura a fost luată de autorităţile austriece la cererea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi urmează să expire la data de 20.08.2021, întrucât potrivit legislaţiei austriece o asemenea măsură poate fi luată numai pe durată determinată şi se prelungeşte numai dacă se primeşte cerere în acest sens de la autoritatea din ţara solicitantă.

De asemenea, se observă că, deşi executarea efectivă a măsurii asigurătorii a avut loc conform legislaţiei austriece, la dosar nu există aspecte din care să rezulte împrejurarea că măsura asiguratorie a fost ridicată sau că nu se mai impune menţinerea acesteia. În cauză, conform legislaţiei române, măsura asiguratorie nu a expirat, nefiind modificată sau ridicată de către autorităţile judiciare române, care au dispus luarea acestei măsuri, astfel încât autorităţile austriece doar au adus la îndeplinire măsura asiguratorie. Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că instanţa de fond a depăşit termenul de 1 an de zile prevăzut de art. 250 2 din Codul de procedură penală în care îi revine obligaţia de a se pronunţa cu privire la verificarea măsurii asiguratorii luate prin ordonanţa procurorului, termen care se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021.” VII.

Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora ce au fost transmise instanţei supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, aflate în volumul I, II şi III al prezentei cauze, a rezultat o practică neunitară.

Astfel, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Argeş, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Brăila, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Harghita, Tribunalul Braşov, Tribunalul Harghita, Tribunalul Covasna, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Bihor, Tribunalul Satu Mare, Tribunalul Botoşani, Tribunalul Suceava, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Bacău, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Alba, Tribunalul Hunedoara, Judecătoria Reghin, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Gheorghieni, Judecătoria Rupea, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Oradea, Judecătoria Negreşti-Oaş, Judecătoria Carei, Judecătoria Rădăuţi, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Roman, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Balş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Năsăud,

Judecătoria Vişeu de Sus, Judecătoria Deva au exprimat opinia că durata termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii este de un an, iar natura termenului este de recomandare în condiţiile în care legiuitorul penal nu prevede expres o sancţiune aplicabilă în caz de nerespectare a acestui termen.

Tribunalul Brăila şi Judecătoria Reghin au arătat cu privire la termenele de 6 luni, respectiv de 1 an că sunt termene substanţiale, iar sancţiunea nerespectării lor este încetarea de drept a măsurii, având în vedere că dispoziţiile legale în discuţie reglementează o obligaţie a organelor judiciare, nu o simplă posibilitate, iar existenţa acestei obligaţii presupune existenţa unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menţinerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asiguratorii, având drept consecinţă decăderea din dreptul său şi nulitatea actului făcut peste termen. Judecătoria Luduş, Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Agnita opinează că judecătorul de cameră preliminară verifică menţinerea măsurii asiguratorii în termen de cel mult 6 luni, a cărui natură este de recomandare.

Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Sibiu, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Gheorghieni, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Moldova Nouă, Judecătoria Oraviţa, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Beiuş, Judecătoria Suceava, Judecătoria Gura Humorului, Judecătoria Fălticeni, Judecătoria Darabani, Judecătoria Podu Turcului, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Răducăneni, Judecătoria Huşi, Judecătoria Corabia, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Turda, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Judecătoria Zalău şi Judecătoria Pătârlagele opinează că, în ceea ce priveşte natura termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, acesta este un termen substanţial, iar nerespectarea lui duce la încetarea de drept a măsurii.

Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Sighetu Marmaţiei şi Judecătoria Alba, într-o altă opinie, cu privire la natura termenului, consideră că măsura asigurătorie nu poate fi luată pe o anumită perioadă de timp. Judecătoria Aleşd, Judecătoria Marghita, Judecătoria Salonta, Judecătoria Satu Mare, Judecătoria Dragomireşti, Judecătoria Târgu Lăpuş, Judecătoria Şimleu Silvaniei şi Judecătoria Jibou nu au exprimat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept invocată.

S-au ataşat Sentinţa penală nr. 52/F din 26 mai 2022 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Încheierea din şedinţa de cameră de consiliu din data de 24 iunie 2022 a Tribunalului Galaţi – Secţia penală, Încheierea penală nr. 117/CP din şedinţa de cameră de consiliu din data de 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Braşov – Secţia penală, Încheierea penală nr. 64 din 13 octombrie 2021 a Judecătoriei Reşiţa, Încheierea penală nr. 137/CO-CP din şedinţa din data de 18 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, Încheierea F/CP din şedinţa de cameră de consiliu din 25 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, Încheierea penală nr. 108/2022 din şedinţa de cameră de consiliu din data de 23 mai 2022 a Judecătoriei Salonta, Încheierea penală nr. 149/P/C din şedinţa de la 5 aprilie 2022 a Curţii de Apel Constanţa -Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 251/P/C din 10 mai 2022 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, Decizia penală nr. 35 din şedinţa de la 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Încheierea din şedinţa de cameră de consiliu din data de 12 ianuarie 2022 a Tribunalului Suceava – Secţia penală,

Încheierea penală din data de 28 ianuarie 2022 a Tribunalului Suceava – Secţia penală, Încheierea penală nr. 124 din şedinţa de la 6 aprilie 2022 a Judecătoriei Gura Humorului, Încheierea din şedinţa din data de 28 iulie 2021 a Judecătoriei Săveni, Încheierea penală nr. 38 din şedinţa de la 13 aprilie 2022 a Tribunalului Neamţ, Încheierea din şedinţa din camera de consiliu din data de 14 aprilie 2022 a Tribunalului Neamţ, Încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 28 iunie 2021 a Tribunalului Neamţ, Încheierea din data de 30 iunie 2022 a Judecătoriei Iaşi, Încheierea din şedinţa din camera de consiliu de la 20 aprilie 2022 a Tribunalului Dolj, Încheierea din şedinţa de cameră de consiliu de la 26 mai 2022 a Tribunalului Dolj, Încheierea din şedinţa de cameră de consiliu de la 15 februarie 2022 a Tribunalului Dolj, Încheierea nr. 140 din şedinţa de la 8 iulie 2021 a Judecătoriei Corabia, Încheierea nr. 37 din şedinţa de la 22 februarie 2022 a Tribunalului Olt, Decizia penală nr. 35 din 17 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, Încheierea penală nr. 165 din 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj; Încheierea penală nr. 100/CP din şedinţa de cameră de consiliu din 13 mai 2022 a Tribunalului Maramureş, Încheierea penală nr. 59 din şedinţa de la 25 februarie 2022 a Tribunalului Maramureş, Decizia penală nr. 66 din şedinţa de la 28 martie 2022 a Curţii de Apel Cluj,

Încheierea penală nr. 14/CC din 15 aprilie 2022 a Judecătoriei Alba Iulia, Încheierea penală nr. 9/CC din 7 februarie 2022 a Tribunalului Sibiu, Încheierea penală nr. 86 din şedinţa de cameră de consiliu din data de 22 iulie 2022 a Curţii de Apel Alba Iulia. La nivelul Tribunalului Argeş, Tribunalului Arad, Tribunalului Timiş, Tribunalului Arad, Tribunalului Cluj, Tribunalului Sălaj, Tribunalului Buzău, Judecătoriei Sighişoara, Judecătoriei Braşov, Judecătoriei Făgăraş, Judecătoriei Zărneşti, Judecătoriei Sfântu Gheorghe, Judecătoriei Târgu Secuiesc, Judecătoriei Întorsura Buzăului, Judecătoriei Slatina, Judecătoriei Caracal, Judecătoriei Balş, Judecătoriei Beclean, Judecătoriei Vişeu de Sus, Judecătoriei Dragomireşti, Judecătoriei Târgu Lăpuş, Judecătoriei Buzău, Judecătoriei Râmnicu Sărat şi Judecătoriei Pogoanele nu s-au identificat hotărâri judecătoreşti privind chestiunea de drept supusă dezlegării.

VIII. Opinia specialiştilor consultaţi În condiţiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VIII.1. Facultatea de Drept, Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a opinat cu privire la admisibilitatea sesizării că este admisibilă, întrucât Decizia nr. 38/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 5 iulie 2022, prin care s-a respins sesizarea, ca inadmisibilă, a fost dată în condiţiile unei proceduri distincte de cadrul procesual instituit de art. 250 2 din Codul de procedură penală, fără legătură cu fondul cauzei, aşa încât nu este aplicabilă în speţă.

Pe fondul sesizării, în legătură cu prima întrebare formulată s-a considerat că dispoziţiile art. 250 2 din Codul de procedură penală nu conţin expres menţiuni privind termenul maxim de verificare periodică a necesităţii menţinerii măsurii asiguratorii în camera preliminară de către judecătorul de cameră preliminară.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, durata măsurii asigurătorii trebuie să fie proporţională în raport cu complexitatea cauzei şi cu obiectul acesteia (Cauza Benet Praha SPOL S.R.O c. Republicii Cehe, Hotărârea din 28 septembrie 2010). În doctrina de specialitate s-a reţinut, ulterior introducerii acestui text, că era necesară instituirea unei astfel de obligaţii în sarcina organelor judiciare, în condiţiile în care durata măsurilor asigurătorii trebuie să fie rezonabilă, în raport cu complexitatea cauzei şi obiectul acesteia, aspecte care pot fi respectate mai uşor dacă organele judiciare au chiar obligaţia de a verifica asemenea măsuri decât dacă există doar posibilitatea ridicării lor la cerere ori, eventual, din oficiu.

1 Or, în condiţiile în care textul de lege menţionat face o distincţie clară numai între faza de urmărire penală, pentru care se aplică un termen maxim de verificare de 6 luni, şi faza de judecată, pentru care se prevede un termen de verificare de un an de zile, este evident că norma face o delimitare, în ceea ce priveşte obligativitatea verificării, între procedura desfăşurată până la momentul emiterii rechizitoriului şi procedura ce urmează ulterior momentului emiterii rechizitoriului. 1 A.-R. Trandafir, Verificarea periodică a măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal, disponibil online la https://www.juridice.ro/729837/verificareaperioadica- a-măsurilor-asiguratorii-în-cursul-procesului-penal.html#_ftn2, accesat la 11.07.2022.

Prin urmare, în sensul art. 250 2 din Codul de procedură penală, în noţiunea de „judecată” intră şi faza de cameră preliminară. S-a considerat că termenul de verificare de un an de zile curge de la momentul începerii procedurii de cameră preliminară. A se considera că pentru procedura de cameră preliminară curge un termen distinct de cel prevăzut în faza de judecată ar presupune o interpretare prin adăugare la lege, câtă vreme textul de la art. 250 2 din Codul de procedură penală nu prevede un termen distinct aferent procedurii de cameră preliminară. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept invocată, respectiv natura juridică a termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, s-a considerat că este un termen de decădere.

Scopul instituirii unei astfel de prevederi este acela al asigurării unei durate rezonabile a măsurii asiguratorii şi al asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate şi a unui just echilibru între interesul general al societăţii şi interesele persoanei căreia îi aparţin bunurile cu privire la care s-a instituit măsura asiguratorie. Or, acest scop nu poate fi atins decât dacă termenele maxime de verificare au natura unor termene de decădere, instituind sancţiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii în cazul pasivităţii totale a organelor judiciare. În acelaşi sens este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Cauza Credit Europe Leasing IFN – S.A.

contra României (din 21 iulie 2020), în care Curtea a statuat că „ţinând seama, în special, de durata sechestrului aplicat asupra bunurilor aparţinând societăţii reclamante şi de valoarea considerabilă a acestor bunuri, precum şi de lipsa unei posibilităţi de a contesta efectiv măsura impusă în cadrul procesului penal în care nu a fost parte, Curtea constată că nu s-a menţinut un just echilibru în prezenta cauză între interesul general al societăţii şi interesele societăţii reclamante, întrucât aceasta din urmă a fost obligată să suporte o sarcină excesivă”. Prin urmare, standardul impus de Convenţie este acela de a avea posibilitatea de a contesta efectiv măsura impusă, în special în raport cu durata măsurii asigurătorii.

Or, dacă termenul de verificare a acestei măsuri ar fi unul de recomandare, aceasta ar presupune în continuare menţinerea unor măsuri asigurătorii pe o durată nerezonabilă de timp, fără ca organele judiciare să fie în vreun mod penalizate pentru pasivitatea lor. În acelaşi sens este jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze ulterioare, cum ar fi Cauza Wellane Limited contra României (12 octombrie 2021). Un argument contrar ar presupune golirea de conţinut a scopului instituirii unor termene maxime prevăzute de art. 250 2 din Codul de procedură penală, întrucât în lipsa verificării periodice a măsurii asiguratorii sau dacă ea se realizează cu depăşirea termenelor maximale prevăzute de lege s-ar încălca standardele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind examenul proporţionalităţii şi necesităţii acestei măsuri.

În concluzie, cu privire la întrebarea a doua formulată din sesizare, s-a considerat că natura juridică a termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asiguratorii este aceea de termen de decădere. VIII.2. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova a opinat că în ceea ce priveşte problema expusă la punctul 1, în raport cu dispoziţiile art. 250 2 din Codul de procedură penală, termenul maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii este de 1 an de la sesizarea instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte problema expusă la punctul 1, în raport cu dispoziţiile art. 250 2 din Codul de procedură penală s-a apreciat că termenul în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii este de recomandare, şi nu unul de decădere, întrucât, în ceea ce priveşte instituţia măsurilor asigurătorii, textul de lege nu prevede o dispoziţie expresă care să prevadă sancţiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii. VIII.3. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a opinat sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că aceasta este inadmisibilă cu următoarele argumente: S-a considerat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.

În doctrină s-a evidenţiat că aceasta este îndeplinită ori de câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o măsură soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale sau civile în procesul penal. 2 Ca natură juridică, măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale 3 cu caracter real 4 ce pot fi luate pe parcursul procesului penal în vederea asigurării unuia dintre scopurile reglementate în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. În jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a constatat inadmisibilitatea unor sesizări referitoare la probleme de drept vizând măsurile preventive, întrucât lămurirea acestor chestiuni nu ar putea influenţa decizia ce va fi luată pe fondul cauzei (în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014, Decizia nr. 17/2014, Decizia nr. 24/2014).

Deşi prezenta sesizare vizează măsurile asiguratorii, acestea sunt tot măsuri procesuale, ce au caracter incidental în cursul procesului penal şi de soluţionarea cărora nu depinde nici acţiunea penală, nici acţiunea civilă. Prin raportare la dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală se poate observa că măsurile asiguratorii urmăresc fie punerea în executare a sancţiunilor de drept penal (când sunt luate în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii), fie repararea pagubei produse prin infracţiune, fie garantarea executării cheltuielilor judiciare. Aşadar, se pot considera măsurile asiguratorii ca fiind măsuri procesuale care afectează bunurile persoanelor pentru a se asigura punerea în executare a unor d