ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 38/2022

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 671 din 05 iulie 2022

Daniel Grădinaru - președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală

Adina Claudia Cioflan - judecător la Secția penală

Eleni Cristina Marcu - judecător la Secția penală

Valerica Voica - judecător la Secția penală

Mircea Mugurel Șelea - judecător la Secția penală

Leontina Șerban - judecător la Secția penală

Ana Hermina Iancu - judecător la Secția penală

Adriana Ispas - judecător la Secția penală

Pe rol soluționarea sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală, în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"  În interpretarea art. 250

2

din Codul de procedură penală, care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii?".

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința a fost prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Daniel Grădinaru.

Conform dispozițiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare, la ședința de judecată a participat domnul Costin Cristian Pușcă, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, doamna judecător Adina Claudia Cioflan, judecător în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 782/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menționat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Constanța, Cluj, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara și unele instanțe arondate acestora, precum și de către Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept din cadrul Universității "Alexandru Ioan Cuza" Iași și Facultatea de Drept din cadrul Universității "Nicolae Titulescu" din București.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părților, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepții de formulat, a solicitat doamnei procuror să susțină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 782/1/2022.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, întrucât, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condițiile necesare privind admisibilitatea sesizării formulate, respectiv cea privind existența unei chestiuni de drept de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel, a arătat că această sintagmă a fost folosită de legiuitor tocmai pentru a desemna legătura dintre chestiunea de drept supusă dezlegării și procesul penal în curs, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță.

Aceasta a fost și rațiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, a modificat conținutul art. 475 din Codul de procedură penală ce reglementează condițiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunțării de către instanța supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia "pe fond", care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menționat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluționarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situația în care sunt îndeplinite și celelalte condiții de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală.

Reprezentantul Ministerului Public a evidențiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, aspect pe care sesizarea formulată, prin conținutul ei, nu îl îndeplinește.

De asemenea, a arătat că măsura asigurătorie nu constituie, prin ea însăși, o acoperire a pagubei, având doar rolul de a garanta repararea ei. Totodată, existența acestei măsuri nu este de natură a contribui la stabilirea soluției pe fond a laturii civile sau penale în prezenta cauză, ea urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracțiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor.

În consecință, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, arătând că stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 250

2

din Codul de procedură penală reprezintă o chestiune incidentală, iar răspunsul la întrebarea ce face obiectul sesizării nu influențează soluția ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecății și nici rezolvarea acțiunii civile.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, președintele formațiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I.

Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 22 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la interpretarea art. 250

2

din Codul de procedură penală, respectiv: care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii?

II.

Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicție, cu soluționarea contestației formulate împotriva Încheierii penale nr. 25 din 3.03.2022, pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, de către intimata A.

Prin încheierea contestată s-a dispus, în temeiul art. 250

2

din Codul de procedură penală, menținerea măsurii sechestrului asigurător, instituit prin Ordonanța procurorului din data de 7.12.2016, emisă în Dosarul de urmărire penală nr. 6D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, asupra bunului imobil, respectiv cota de 2/3 din imobilul teren intravilan, situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca aparținând numitei A., CNP (...), având domiciliul în (...), județul Sibiu.

În baza art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această soluție Tribunalul Alba a reținut, în esență, următoarele:

Dosarul a fost format prin disjungerea Cauzei nr. 184/107/2017/a9 a Tribunalului Alba, în care s-au verificat măsurile preventive dispuse în Dosarul de urmărire penală nr. 6D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, motivat de cererile de amânare formulate de A., inclusiv la termenul din 28.02.2022.

Privitor la tardivitatea verificării măsurii asigurătorii, instanța a respins excepția tardivității verificării acestei măsuri asigurătorii în ceea ce o privește pe A., considerând că termenele de 6 luni, respectiv un an, nu sunt termene de decădere, ci termene de recomandare, și, mai mult, s-a apreciat că nu se poate face o analogie juridică în procedura penală cu termenele privitoare la verificarea de către instanță a măsurilor preventive pentru faptul că, în situația măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a prevăzut expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurilor de siguranță neverificarea lor în termenele de 1 an, respectiv de 6 luni, așa cum este în cazul măsurilor preventive.

De asemenea, s-a constatat că în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9 au fost acordate trei termene de judecată (17.02.2022, 24.02.2022 și 28.02.2022), iar la al treilea termen de judecată din data de 28.02.2022 aceasta, în mod deliberat, a formulat cerere de amânare în vederea pregătirii apărării, deși avea cunoștință despre faptul că urma să se verifice măsura asigurătorie înainte de data de 17.02.2022, conform notei telefonice din data de 16.02.2022, ora 14.20 (fila 6, dosar); conform notei telefonice din data de 17.02.2022 (fila 17, dosar) s-a comunicat faptul că A. nu mai are calitatea de asociat și că unicul asocial al T. este O., așa cum rezultă și din fișa ORC transmisă de către acesta la dosar, astfel că pentru termenul din data de 24.02.2022 nu a mai fost citată, însă întrucât la acel termen s-a depus, de către administratorul T., Decizia civilă 132/A/2021 pronunțată în dosar (...) a Curții de Apel Cluj, care atesta faptul că imobilul a revenit în proprietatea lui A., s-a dispus amânarea cauzei și citarea acesteia pentru data de 28.02.2022, astfel că, în aceeași zi, de 24.02.2022, ora 16.10 (fila 56, dosar) a fost citată telefonic pentru termenul din data de 28.02.2022, iar la acest termen, deși avea cunoștință din data de 24.02.2022 despre verificarea măsurii asigurătorii cu privire la imobilul în litigiu și despre care știa încă din data de 17.02.2022, A. a solicitat amânarea cauzei, motiv pentru care s-a dispus disjungerea cauzei, formarea prezentului dosar și fixarea termenului de soluționare pentru data de 3.03.2022, dată la care a fost ridicată de către apărătorul ales excepția tardivității.

S-a arătat în considerente că, așa cum rezultă din actul de sesizare, cu privire la bunul aparținând S.C. T. S.R.L., prin ordonanța de sechestru din 7.12.2016 s-a dispus, în vederea asigurării măsurii confiscării speciale și extinse, instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, începând cu data de 7.12.2016, asupra următorului bun imobil, aparținând T. - S.R.L., număr de ordine în registrul comerțului J12/3690/2015 atribuit la data de 8.12.2015, CUI 35303341, cu sediul social în comuna (...), județul Cluj, și anume:

-

cota de 2/3 dintr-un imobil situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca, pe care a dobândit-o potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 30.09.2016, de notar (...), Încheiere de autentificare nr. 3.117.

Măsura a fost motivată de faptul că acest teren a fost achiziționat inițial de către inculpatul S. cu fonduri obținute în urma unei infracțiuni de spălare de bani.

Astfel, cota de 2/3 din acest teren situat în municipiul Cluj-Napoca, (...), a fost achiziționată de către inculpatul S. la data de 13.10.2015 de la S.C. (...), prin contractul de vânzare-cumpărare ce a fost autentificat la notarul public (...), în data de 13.10.2015, Încheiere de autentificare nr. 2.543. Restul cotei de 1/3 din acest teren a fost achiziționată la aceeași dată de P. și soția acestuia ca bun comun. Odată cu achiziția au fost preluate și drepturile și obligațiile ce decurg din Autorizația de construire nr. 1.197 din 1.10.2015. Valoarea totală de achiziție a terenului a fost de 204.600 euro. Valoarea în lei a tranzacției a fost de 903.575 lei (curs lei/euro 4,4163), iar partea lui S. a fost de 602.383 lei.

Ulterior, pe parcursul desfășurării urmăririi penale, după ce inculpatul S. a fost eliberat din arestul preventiv, acesta a înstrăinat cu titlu gratuit acest teren (cotă din teren) către prietena sa, numita A.

Astfel, s-a arătat de instanța de fond că, la data de 7.07.2016, prin contract de donație, inculpatul S. donează către A. (actuala sa prietenă/logodnică) această cotă de 2/3 din teren. Ulterior, la data de 30.09.2016, A. vinde această cotă de teren către S.C. (...), cu suma de 222.570 lei.

S.C. T. - S.R.L. a fost înmatriculată la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj la data de 7.12.2015. Societatea a avut ca asociați și administratori inițial pe inculpatul S. (33% din părțile sociale), suspectul P. (33% din părțile sociale) și martorul O. (34% din părțile sociale).

Potrivit unui act de cesiune din 21.09.2016, inculpatul S. și suspectul P. ies ambii din societate, cesionându-și părțile sociale la valoarea nominală către A., care ajunge să dețină 66% din părțile sociale, fiind numită și administrator.

La momentul sesizării instanței, capitalul social era deținut de A. (66%) și D. (34%), ambii având și calitatea de administratori.

S-a precizat că, în prezent, la momentul verificării măsurii asigurătorii, conform Deciziei civile nr. 132/A/2021 pronunțate în Dosarul nr. 3.627/117/2019* al Curții de Apel Cluj, rezultă că proprietatea asupra terenului în litigiu a revenit lui A. (fila 9 dosar).

Instanța a reținut că de la început acest imobil a fost grevat de sarcini, respectiv măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror prin ordonanța din 7.12.2016, măsură care a fost înscrisă și în cartea funciară, astfel că s-a menținut indiferent de proprietarul imobilului; chiar dacă acest teren a revenit în proprietatea lui A., imobilul este în continuare grevat de sechestrul asigurător dispus de procuror în dosar.

Sechestrul a fost instituit prin ordonanța procurorului tocmai pentru asigurarea măsurii confiscării speciale extinse, întrucât procurorul a susținut că inculpatul S. ar fi achiziționat acest teren cu banii obținuți în urma unei infracțiuni de spălare de bani, iar ulterior l-ar fi înstrăinat, donându-l numitei A., logodnica sa.

Examinând actele dosarului în raport cu infracțiunea pentru care se fac cercetări în dosar, tribunalul a apreciat că această măsură a fost în mod legal și temeinic luată de către procurorul de caz, în vederea evitării ascunderii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunului menționat, de la acoperirea prejudiciului, la asigurarea unei eventuale confiscări speciale sau extinse, precum și de la plata cheltuielilor de judecată.

S-au redat dispozițiile art. 250

2

din Codul de procedură penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO).

Instanța a reținut că măsurile asigurătorii sunt definite în doctrina juridică drept "măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile".

Prin instituirea lor se blochează orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile care urmează să fie supuse confiscării.

Aceste activități pot consta în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor.

Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea acoperirii despăgubirilor civile), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.

Tribunalul a apreciat că sechestrul asigurător este legal aplicat în condițiile art. 249 din Codul de procedură penală, această măsură fiind instituită în vederea unei eventuale confiscări speciale a bunului sechestrat, acoperirii prejudiciului civil și a cheltuielilor de judecată.

În consecință, ținând cont că scopul și condițiile legale sunt îndeplinite pentru aplicarea și menținerea sechestrului asigurător, că măsura este proporțională cu scopul pentru care s-a dispus și necesară derulării în continuare a judecății și că instituirea și menținerea sechestrului asigurător nu se constituie într-o judecată asupra acuzației, ci este doar o măsură provizorie, în temeiul art. 250

2

din Codul de procedură penală, a menținut măsura sechestrului asigurător.

Împotriva Încheierii penale nr. 25/3.03.2022 pronunțate de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1 a declarat contestație intimata A.

În calea de atac formulată, prin apărător ales cu delegație depusă la dosar, a depus în scris motivele contestației solicitând în esență, în principal, constatarea ca fiind încetată de drept măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța din data de 7.12.2016, iar, în subsidiar, ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (...) UAT Cluj-Napoca.

În raport cu solicitarea constatării încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător, s-a arătat de contestatoare în expunerea scrisă a motivelor contestației că în fața judecătorului fondului a fost invocată încetarea de drept a măsurii asigurătorii în raport cu faptul că verificarea acesteia s-a realizat după împlinirea termenului de un an impus de prevederile art. 250

2

din Codul de procedură penală, iar instanța de fond a înțeles să respingă excepția tardivității măsurii, apreciind că termenul de un an nu este un termen de decădere, ci termen de recomandare, și că nu se poate face analogie în procedura penală cu termenele privitoare la verificarea de către instanță a măsurilor preventive, în situația măsurilor asigurătorii, legiuitorul neprevăzând expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurii prin neverificarea acesteia în termen de un an.

A susținut contestatoarea în motivele depuse în scris că, în primul rând, nu a existat un termen de judecată la data de 17.02.2022, iar în al doilea rând procedura de citare cu ea în calitate de intimată în acest dosar s-a realizat pentru prima dată pentru termenul din data de 28.02.2022 printr-un sms transmis în după-amiaza zilei de vineri, 25.02.2022. Faptul că în data de 17.02.2022 a fost apelată și a fost întrebată dacă deține vreo calitate în cadrul S.C. T. - S.R.L., iar răspunsul a fost negativ, nu poate echivala cu îndeplinirea vreunei proceduri de citare. În al treilea rând, a susținut că, deși instanța de fond a reținut că pentru termenul de judecată din data de 24.02.2022 nu a fost citată, tot instanța de fond a reținut că avea cunoștință despre acest termen încă din data de 17.02.2022.

S-a arătat, sub acest aspect, că în toată această procedură a judecării măsurilor asigurătorii nu este culpa sa faptul că pentru prima dată în această cauză s-a stabilit termen de verificare în data de 24.02.2022, cu 4 zile înainte de expirarea termenului de un an, că întreaga procedură de citare a fost una haotică realizată în ultimul moment cu mesaje de tip sms transmise cu o zi înainte de termenul de judecată (a se vedea procedura de citare pentru termenul din data de 3.03.2022) sau că pentru data de 24.02.2022 încă nu era clar identificat cadrul procesual cu privire la dosarul asociat.

A mai arătat contestatoarea că nu a invocat o excepție a tardivității astfel cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci a solicitat instanței să constate că măsura a încetat de drept ca urmare a faptului că nu a fost verificată în interiorul termenului de un an, astfel cum a fost stabilit prin art. 250

2

din Codul de procedură penală, iar aprecierea solicitării drept o excepție a tardivității denotă faptul că instanța s-a pronunțat pe altceva decât s-a cerut.

În continuare, contestatoarea a arătat că aprecierea cu privire la natura termenului de verificare golește de conținut obligativitatea verificării măsurii asigurătorii.

S-a invocat că prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) au fost aduse modificări în cadrul Codului de procedură penală, iar una dintre ele vizează obligația organelor judiciare de a verifica periodic măsurile asigurătorii.

Astfel, s-a susținut că, în raport cu prevederile art. 250

2

din Codul de procedură penală, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii. Una dintre rațiunile instituirii acestui text de lege a fost tocmai aceea de a asigura că durata măsurilor asigurătorii este rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei și obiectul acesteia, aspecte care pot fi respectate mai ușor dacă organele judiciare au obligația de a verifica asemenea măsuri, și nu doar posibilitatea ridicării lor la cerere ori, eventual, din oficiu.

Instanța de fond a apreciat acest termen ca fiind unul de recomandare întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurilor asigurătorii neverificarea lor în termenele impuse de textul de lege.

Contestatoarea a arătat că apreciază criticabilă această afirmație și consideră că termenele de 6 luni, respectiv de 1 an instituite de art. 250

2

din Codul de procedură penală sunt termene substanțiale, motiv pentru care sancțiunea nerespectării lor nu poate fi alta decât încetarea de drept a măsurii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată prin norme cu caracter procedural. Astfel, instituția verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanțial în ceea ce privește conținutul material al instituției (existența dreptului) și de drept procesual în ceea ce privește formalitatea și modalitatea exercițiului acelui drept, iar în raport cu acest aspect este evident că dispozițiile legale anterior citate impun o obligație, și nu o recomandare în sarcina instanței de judecată de a efectua o verificare a măsurii în termenul impus.

Prin urmare, consecința firească a nerespectării obligației, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar, nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său (de a dispune menținerea, ridicarea, restrângerea sau extinderea măsurilor asigurătorii) și nulitatea actului făcut peste termen, conform art. 280 și următoarele din Codul de procedură penală, iar în cazul în care s-ar îmbrățișa opinia instanței de fond ar însemna că termenele prevăzute de legiuitor ar avea natura unui termen de recomandare, ceea ce ar presupune că verificarea măsurilor asigurătorii ar avea caracter facultativ pentru instanța de judecată. Acest aspect nu poate fi avut în vedere atât timp cât legiuitorul a tranșat printr-o normă imperativă obligația instanței de a verifica periodic, dar nu mai târziu de un an dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii.

Prin Încheierea din 22 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală a constatat îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentului raport.

În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării.

III.

Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Instanța de trimitere, subsecvent prezentării situației de fapt și motivelor solicitării de sesizare a instanței supreme, a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens s-a reținut:

-

cauza se află pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, instanță învestită cu soluționarea contestației la încheierea de verificare a măsurilor asigurătorii conform art. 2502 din Codul de procedură penală pronunțată de Tribunalul Alba;

-

exista o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel cum s-a reținut în Decizia nr. 65/2021 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiunea de drept trebuie să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei, context în care noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare.

-

asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și, conform verificărilor efectuate, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare având același obiect.

În ceea ce privește utilitatea unei interpretări unitare oferite de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de trimitere a arătat că aspectul lacunar al formulării textului art. 250

2

din Codul de procedură penală a condus la dezvoltarea unei adevărate instituții sui generis, adiacentă prevederii legale, ce a făcut obiectul unor discuții de practică neunitară.

Introducerea acestui text legal, cum bine rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), a fost generată de practica CEDO, care a sancționat lipsa analizării proporționalității menținerii măsurii pentru durate de timp extrem de lungi, însă nu a impus niciodată termene în care să se efectueze verificarea din oficiu, aprecierea aparținând organelor judiciare. Legiuitorul nostru a optat pentru o soluție mai puțin permisivă și a impus termene-limită printr-o reglementare incompletă.

Astfel, a făcut trimitere la cele două orientări jurisprudențiale conturate, exemplificând și hotărâri judecătorești în acest sens (Decizia nr. 39/23.04.2021 a Curții de Apel Brașov, respectiv Decizia nr. 687/27 iulie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 524/25 mai 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 709/17 august 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 701/10 august 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

IV.

Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanțelor de judecată s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, unele instanțe opinând în sensul că termenele prevăzute de art. 250

2

din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în timp ce alte instanțe au opinat în sensul că aceste termene sunt unele substanțiale, de decădere.

Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250

2

din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Bacău, Iași, Pitești, Oradea și Timișoara, tribunalele Alba, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brașov, București, Buzău, Caraș-Severin, Constanța, Covasna, Galați, Harghita, Iași, Ilfov, Maramureș, Sălaj, Suceava, Timiș și Vaslui, precum și judecătoriile Alba Iulia, Buhuși, Iași, Lugoj, Moldova Nouă, Piatra-Neamț, Reșița, ale sectoarelor 1, 2, 4 și 6 București, Târgu-Neamț, Vaslui și Zalău.

În argumentarea opiniei exprimate, instanțele mai sus amintite au apreciat, în esență, că legislația procesual penală nu prevede o sancțiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză.

În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenței temeiurilor care au stat la baza luării/menținerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancțiune nu poate fi presupusă și, pe cale de consecință, nici constatată a fi intervenit. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancțiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situația măsurilor preventive. Or, în lipsa unei atari dispoziții exprese sancționatoare, este nepermis a se face analogic cu sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive.

Ca un argument în plus, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii prin care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, iar persoana vătămată nu a introdus acțiune civilă la instanțe. Or, este lesne de observat că în situațiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancțiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres.

În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250

2

din Codul de procedură penală sunt termene substanțiale, de decădere, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curțile de apel Galați și Timișoara, tribunalele Arad, Hunedoara, Ialomița, Sibiu, Neamț, Teleorman și Tulcea, precum și judecătoriile Alexandria, Bârlad, Beiuș, Bistrița, Bolintin-Vale, Caransebeș, Huși, Onești, Oravița, Podul Turcului, Pogoanele, Râmnicu Sărat, Roman, Roșiori de Vede, Rupea, ale sectoarelor 3 și 5 București, Timișoara, Videle și Zimnicea.

În susținerea acestei opinii, s-a arătat, în esență, că modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO) a instituit în sarcina organelor judiciare obligația de verificare din oficiu a subzistenței temeiurilor măsurilor asigurătorii pe parcursul procesului penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecății).

Din expunerea de motive a actului normativ evocat se observă că această modificare a survenit ca soluție la dificultățile practice întâmpinate de instituțiile statului însărcinate cu valorificarea unor bunuri indisponibilizate pentru perioade îndelungate, reliefându-se astfel necesitatea ca organele judiciare să se asigure că bunurile indisponibilizate rămân la o valoare care să permită recuperarea prejudiciului, aplicarea măsurii de siguranță a confiscării, plata amenzii ori a cheltuielilor judiciare, fără a deveni generatoare de costuri ridicate, care să nu poată fi acoperite din valorificarea lor.

În schimb, s-a susținut că termenele sunt unele substanțiale, motiv pentru care sancțiunea nerespectării acestora este încetarea de drept a măsurii asigurătorii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată de norme cu caracter procedural. Cu alte cuvinte, instituția verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanțial în ceea ce privește conținutul material al instituției (existența dreptului) și de drept procesual în ceea ce privește formalitatea și modalitatea exercițiului acelui drept.

De asemenea, norma în discuție reglementează o obligație procedurală pozitivă în sarcina organului judiciar, iar nu o simplă posibilitate. Existența acestei obligații presupune și existența unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menținerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asigurătorii. Prin urmare, consecința firească a nerespectării obligației, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său și nulitatea actului făcut peste termen, potrivit regulilor aplicabile în materie.

Răspunsurile curților de apel Alba Iulia, Brașov, București, Cluj, Constanța, Galați, Târgu Mureș și Suceava cuprind doar mențiunea neidentificării, în jurisprudența acestora ori, după caz, a instanțelor din circumscripție, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

V.

Opinia specialiștilor consultați

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

a)

Departamentul de Drept Public din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, raportat la jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În Decizia nr. 65/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022), Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept a arătat că noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudența instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare. În același context, s-a apreciat: "cu privire la primul criteriu în raport cu care se examinează îndeplinirea condiției referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluționarea pe fond a cauzei, este de menționat că acesta se consideră îndeplinit și în cazurile în care sesizarea instanței de trimitere se referă la interpretarea unor norme de procedură, esențial fiind ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei" (Decizia nr. 7/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2020).

Din perspectiva condiției ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei, se reține că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, de principiu, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei "problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei". Astfel, în Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 23 noiembrie 2018), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a menționat că "prin aceasta trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță", iar în Decizia nr. 23/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014) s-a subliniat că "această condiție de admisibilitate, prin referirea explicită la soluționarea «pe fond» a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal".

În Decizia nr. 2/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât că "în cauza dedusă judecății, chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte vizează procedura de cameră preliminară al cărei obiect este reglementat în dispozițiile art. 342 din Codul de procedură penală, situație în care dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate prin analogie acestor dispoziții și nici subsumate noțiunii de soluționare a acțiunii penale pe fond a unei cauze. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost sesizată de către Curtea de Apel cu o cauză cu care a fost învestită să soluționeze acțiunea penală pe fondul său. Încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară este o încheiere prin care a statuat definitiv asupra legalității administrării probelor în două dosare distincte, și nicidecum în procedura de judecată a soluționării acțiunii penale pe fond a cauzei."

Or, în cauza ce a generat chestiunea de drept pendinte, completul Curții de Apel Alba Iulia este învestit cu soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de menținere a măsurii asigurătorii dispuse anterior în faza de urmărire penală. Soluția asupra acestei probleme de drept, în sensul menținerii ori încetării măsurilor asigurătorii, nu are legătură cu soluționarea acțiunii penale sau civile în cauza penală. Mai mult, chiar dacă măsura asigurătorie ar fi fost dispusă și în scopul recuperării prejudiciului civil, existența, la rămânerea definitivă a hotărârii ce are a se pronunța pe fondul acțiunii civile, a unor bunuri aflate sub puterea acestei măsuri are efect doar asupra modalității de recuperare a prejudiciului, iar nu a soluției date asupra acțiunii civile.

Cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită, a susținut că textul de lege supus analizei a fost introdus în legislația procesual penală prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021). Legea impune procurorului în faza de urmărire penală, judecătorului de cameră preliminară în faza camerei preliminare sau instanței în faza de judecată a proceda la verificări periodice ale temeiniciei luării sau, după caz, a menținerii măsurilor asigurătorii în cauză.

Legiuitorul a instituit, în acest sens, anumite termene în interiorul cărora verificarea se impune a fi realizată, și anume termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății.

Termenul, ca instituție de bază a procesului penal, a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte și măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz.

Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale și termenele substanțiale. Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina și sistematiza activitățile procesual penale.

În schimb, termenele substanțiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extraprocesual, preexistent și independent de procesul penal. Aceste termene nu își găsesc rațiunea în nevoia de a disciplina desfășurarea activității ce conduce la realizarea justiției penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acțiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă.

La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancțiune pentru depășirea acestuia), termene imperative, numite și peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancțiunea decăderii, urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) și termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp).

De asemenea, termenele procedurale se mai împart în termene de succesiune, care se calculează după mersul firesc al timpului, pentru viitor, și termene de regresiune. Acestea din urmă se calculează în sensul invers al curgerii timpului. Momentul de plecare al calculului duratei termenelor procedurale îl reprezintă, de regulă, cel al încetării unui alt termen de natură procedurală.

Termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 250

2

din Codul de procedură penală sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea și sistematizarea activității procesuale ce privește măsurile asigurătorii. În acest sens este și expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), care arată că, "în practică, au mai fost semnalate cazuri în care A.N.A.B.I. a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depășind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficiența măsurilor aflate la dispoziția A.N.A.B.I., era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asiguratorie generează prejudicii sau costuri disproporționate."

Raportat la efectele pe care le produce, termenul de 6 luni, respectiv de 1 an este unul peremptoriu, întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii). Acest termen obligă procurorul, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată să dispună verificarea legalității și temeiniciei sechestrului penal mai înainte de expirarea lui.

În jurisprudența instanței de contencios constituțional au fost identificate o serie de elemente proprii termenelor peremptorii. Astfel, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidența art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Curtea Constituțională a statuat în decizia de mai sus că "termenul prevăzut în art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen".

Tehnica legislativă a verificării ex officio a unor măsuri procesuale este specifică măsurilor preventive. Este vorba de dispozițiile art. 207 alin. (6) și alin. (7) din Codul de procedură penală și cele ale art. 208 alin. (4) și alin. (5) din Codul de procedură penală. În aceste texte normative, legislatorul uzează de aceeași exprimare ca și în cazul în discuție: "nu mai târziu de (...)". Specific fazei de cameră preliminară și de judecată în materia măsurilor preventive este că acestea, după sesizarea instanței, vor fi verificate din oficiu, iar nu prelungite, la sesizarea procurorului, pe o anumită durată. Cu limitările prevăzute de durata maximă prevăzută de lege, după sesizarea instanței, ele nu se mai dispun pentru o anumită durată, fiind însă imperativă verificarea lor "nu mai târziu" de termenul dictat de lege.

În ceea ce privește măsurile asigurătorii, ele nu se dispun nici ab initio pentru o anumită durată, fiind considerate ca atașate procesului penal de la dispunerea lor. Tocmai de aceea, dispozițiile legale în materie nu prevăd termene substanțiale care să reglementeze durata acestora, ci numai termene procedurale, de 6 luni, respectiv 1 an, înăuntrul cărora se impune verificarea legalității și temeiniciei acestora.

Deși argumentele reținute de instanța de contencios constituțional în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 gravitează în jurul dreptului fundamental la apărare, rațiunea soluției pronunțate se păstrează și în ipoteza în care discutăm de un alt drept fundamental, în speță fiind vorba de protecția proprietății.

Cu privire la sancțiunea nerespectării termenelor, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că "în raport cu efectele pe care le produc termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii sau imperative - acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului tardiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene dilatorii sau prohibitive - acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este nulitatea actului intempestiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene orânduitorii sau de recomandare - acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfășurări a procesului penal, iar nerespectarea acestora nu atrage sancțiuni procesuale cu privire la valabilitatea actului îndeplinit".

Raportat la importanța drepturilor fundamentale puse în discuție prin instituirea măsurilor asigurătorii, observăm că protecția proprietății este un drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii Europene, fiind protejat atât prin dispozițiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale, cât și de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO. Totodată, proprietatea privată a persoanei este protejată și de Constituția României prin dispozițiile art. 53 alin. (2).

A apreciat, în acest context, că rațiunea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an instituite pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a respecta caracterul proporțional al măsurii în raport de durata și evoluția procedurii, respectiv de a elimina arbitrarul cât privește menținerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Așadar, menținerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigențele de proporționalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata și evoluția procedurii și consecințele pe care le produce depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (Cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, Hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76-78).

Prin urmare, scopul imediat al termenului instituit de art. 250

2

din Codul de procedură penală este protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, spre a evita impunerea unei sarcini individuale excesive. Deci, prin instituirea termenului, legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporționalității duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate.

Ținând cont de faptul că rațiunea termenelor prevăzute de art. 250

2

din Codul de procedură penală este aceea de a asigura respectarea proporționalității duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei față de care s-a luat măsura și de a elimina arbitrarul cât privește menținerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural și peremptoriu, iar nu unul de recomandare, aceasta fiind singura interpretare care determină compatibilitatea normei procesuale cu dispozițiile convenționale și constituționale referitoare la protecția proprietății persoanei.

Sancțiunea nerespectării termenelor arătate este cea prevăzută de dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.

În concluzie, cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită, a apreciat că termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sa