Decizia nr. 38 din 9 iunie 2022

Decizia nr. 38 din 9 iunie 2022 6 iulie 2022 6 iulie 2022 R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 38/2022 Dosar nr. 782/1/2022 Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2022 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 671 din 05 iulie 2022 Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală Adina Claudia Cioflan – judecător la Secţia penală Eleni Cristina Marcu – judecător la Secţia penală Valerica Voica – judecător la Secţia penală Mircea Mugurel Şelea – judecător la Secţia penală Leontina Şerban – judecător la Secţia penală Ana Hermina Iancu – judecător la Secţia penală Adriana Ispas – judecător la Secţia penală Pe rol soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală, în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” În interpretarea art. 250 2 din Codul de procedură penală, care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, doamna judecător Adina Claudia Cioflan, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 782/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi unele instanţe arondate acestora, precum şi de către Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti. În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 782/1/2022. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, întrucât, în cauză, nu este îndeplinită una dintre condiţiile necesare privind admisibilitatea sesizării formulate, respectiv cea privind existenţa unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, a arătat că această sintagmă a fost folosită de legiuitor tocmai pentru a desemna legătura dintre chestiunea de drept supusă dezlegării şi procesul penal în curs, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă.

Aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia „pe fond”, care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală.

Reprezentantul Ministerului Public a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, aspect pe care sesizarea formulată, prin conţinutul ei, nu îl îndeplineşte. De asemenea, a arătat că măsura asigurătorie nu constituie, prin ea însăşi, o acoperire a pagubei, având doar rolul de a garanta repararea ei. Totodată, existenţa acestei măsuri nu este de natură a contribui la stabilirea soluţiei pe fond a laturii civile sau penale în prezenta cauză, ea urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracţiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor.

În consecinţă, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, arătând că stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 250 2 din Codul de procedură penală reprezintă o chestiune incidentală, iar răspunsul la întrebarea ce face obiectul sesizării nu influenţează soluţia ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecăţii şi nici rezolvarea acţiunii civile. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public. Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din data de 22 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la interpretarea art. 250 2 din Codul de procedură penală, respectiv: care este natura juridică a termenului de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii, în cadrul căruia este necesară verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii?

II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Încheierii penale nr. 25 din 3.03.2022, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1, de către intimata A. Prin încheierea contestată s-a dispus, în temeiul art. 250 2 din Codul de procedură penală, menţinerea măsurii sechestrului asigurător, instituit prin Ordonanţa procurorului din data de 7.12.2016, emisă în Dosarul de urmărire penală nr. 6D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Alba Iulia, asupra bunului imobil, respectiv cota de 2/3 din imobilul teren intravilan, situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (…) UAT Cluj-Napoca aparţinând numitei A., CNP (…), având domiciliul în (…), judeţul Sibiu.

În baza art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Alba a reţinut, în esenţă, următoarele: Dosarul a fost format prin disjungerea Cauzei nr. 184/107/2017/a9 a Tribunalului Alba, în care s-au verificat măsurile preventive dispuse în Dosarul de urmărire penală nr. 6D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Alba Iulia, motivat de cererile de amânare formulate de A., inclusiv la termenul din 28.02.2022.

Privitor la tardivitatea verificării măsurii asigurătorii, instanţa a respins excepţia tardivităţii verificării acestei măsuri asigurătorii în ceea ce o priveşte pe A., considerând că termenele de 6 luni, respectiv un an, nu sunt termene de decădere, ci termene de recomandare, şi, mai mult, s-a apreciat că nu se poate face o analogie juridică în procedura penală cu termenele privitoare la verificarea de către instanţă a măsurilor preventive pentru faptul că, în situaţia măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a prevăzut expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurilor de siguranţă neverificarea lor în termenele de 1 an, respectiv de 6 luni, aşa cum este în cazul măsurilor preventive.

De asemenea, s-a constatat că în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9 au fost acordate trei termene de judecată (17.02.2022, 24.02.2022 şi 28.02.2022), iar la al treilea termen de judecată din data de 28.02.2022 aceasta, în mod deliberat, a formulat cerere de amânare în vederea pregătirii apărării, deşi avea cunoştinţă despre faptul că urma să se verifice măsura asigurătorie înainte de data de 17.02.2022, conform notei telefonice din data de 16.02.2022, ora 14.20 (fila 6, dosar); conform notei telefonice din data de 17.02.2022 (fila 17, dosar) s-a comunicat faptul că A. nu mai are calitatea de asociat şi că unicul asocial al T. este O., aşa cum rezultă şi din fişa ORC transmisă de către acesta la dosar, astfel că pentru termenul din data de 24.02.2022 nu a mai fost citată, însă întrucât la acel termen s-a depus, de către administratorul T., Decizia civilă 132/A/2021 pronunţată în dosar (…) a Curţii de Apel Cluj, care atesta faptul că imobilul a revenit în proprietatea lui A., s-a dispus amânarea cauzei şi citarea acesteia pentru data de 28.02.2022, astfel că, în aceeaşi zi, de 24.02.2022, ora 16.10 (fila 56, dosar) a fost citată telefonic pentru termenul din data de 28.02.2022, iar la acest termen, deşi avea cunoştinţă din data de 24.02.2022 despre verificarea măsurii asigurătorii cu privire la imobilul în litigiu şi despre care ştia încă din data de 17.02.2022,

A. a solicitat amânarea cauzei, motiv pentru care s-a dispus disjungerea cauzei, formarea prezentului dosar şi fixarea termenului de soluţionare pentru data de 3.03.2022, dată la care a fost ridicată de către apărătorul ales excepţia tardivităţii. S-a arătat în considerente că, aşa cum rezultă din actul de sesizare, cu privire la bunul aparţinând S.C.

T. S.R.L., prin ordonanţa de sechestru din 7.12.2016 s-a dispus, în vederea asigurării măsurii confiscării speciale şi extinse, instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, începând cu data de 7.12.2016, asupra următorului bun imobil, aparţinând T. – S.R.L., număr de ordine în registrul comerţului J12/3690/2015 atribuit la data de 8.12.2015, CUI 35303341, cu sediul social în comuna (…), judeţul Cluj, şi anume: – cota de 2/3 dintr-un imobil situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (…) UAT Cluj-Napoca, pe care a dobândit-o potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 30.09.2016, de notar (…), Încheiere de autentificare nr. 3.117. Măsura a fost motivată de faptul că acest teren a fost achiziţionat iniţial de către inculpatul S. cu fonduri obţinute în urma unei infracţiuni de spălare de bani.

Astfel, cota de 2/3 din acest teren situat în municipiul Cluj-Napoca, (…), a fost achiziţionată de către inculpatul S. la data de 13.10.2015 de la S.C. (…), prin contractul de vânzare-cumpărare ce a fost autentificat la notarul public (…), în data de 13.10.2015, Încheiere de autentificare nr. 2.543. Restul cotei de 1/3 din acest teren a fost achiziţionată la aceeaşi dată de P. şi soţia acestuia ca bun comun. Odată cu achiziţia au fost preluate şi drepturile şi obligaţiile ce decurg din Autorizaţia de construire nr. 1.197 din 1.10.2015. Valoarea totală de achiziţie a terenului a fost de 204.600 euro. Valoarea în lei a tranzacţiei a fost de 903.575 lei (curs lei/euro 4,4163), iar partea lui S. a fost de 602.383 lei.

Ulterior, pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, după ce inculpatul S. a fost eliberat din arestul preventiv, acesta a înstrăinat cu titlu gratuit acest teren (cotă din teren) către prietena sa, numita A. Astfel, s-a arătat de instanţa de fond că, la data de 7.07.2016, prin contract de donaţie, inculpatul S. donează către A. (actuala sa prietenă/logodnică) această cotă de 2/3 din teren. Ulterior, la data de 30.09.2016, A. vinde această cotă de teren către S.C. (…), cu suma de 222.570 lei. S.C. T. – S.R.L. a fost înmatriculată la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj la data de 7.12.2015. Societatea a avut ca asociaţi şi administratori iniţial pe inculpatul S. (33% din părţile sociale), suspectul P. (33% din părţile sociale) şi martorul O. (34% din părţile sociale).

Potrivit unui act de cesiune din 21.09.2016, inculpatul S. şi suspectul P. ies ambii din societate, cesionându-şi părţile sociale la valoarea nominală către A., care ajunge să deţină 66% din părţile sociale, fiind numită şi administrator. La momentul sesizării instanţei, capitalul social era deţinut de A. (66%) şi D. (34%), ambii având şi calitatea de administratori. S-a precizat că, în prezent, la momentul verificării măsurii asigurătorii, conform Deciziei civile nr. 132/A/2021 pronunţate în Dosarul nr. 3.627/117/2019* al Curţii de Apel Cluj, rezultă că proprietatea asupra terenului în litigiu a revenit lui A. (fila 9 dosar).

Instanţa a reţinut că de la început acest imobil a fost grevat de sarcini, respectiv măsura sechestrului asigurător dispusă de procuror prin ordonanţa din 7.12.2016, măsură care a fost înscrisă şi în cartea funciară, astfel că s-a menţinut indiferent de proprietarul imobilului; chiar dacă acest teren a revenit în proprietatea lui A., imobilul este în continuare grevat de sechestrul asigurător dispus de procuror în dosar. Sechestrul a fost instituit prin ordonanţa procurorului tocmai pentru asigurarea măsurii confiscării speciale extinse, întrucât procurorul a susţinut că inculpatul S. ar fi achiziţionat acest teren cu banii obţinuţi în urma unei infracţiuni de spălare de bani, iar ulterior l-ar fi înstrăinat, donându-l numitei A., logodnica sa.

Examinând actele dosarului în raport cu infracţiunea pentru care se fac cercetări în dosar, tribunalul a apreciat că această măsură a fost în mod legal şi temeinic luată de către procurorul de caz, în vederea evitării ascunderii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunului menţionat, de la acoperirea prejudiciului, la asigurarea unei eventuale confiscări speciale sau extinse, precum şi de la plata cheltuielilor de judecată. S-au redat dispoziţiile art. 250 2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO).

Instanţa a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite în doctrina juridică drept „măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile”. Prin instituirea lor se blochează orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile care urmează să fie supuse confiscării. Aceste activităţi pot consta în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor.

Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea acoperirii despăgubirilor civile), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Tribunalul a apreciat că sechestrul asigurător este legal aplicat în condiţiile art. 249 din Codul de procedură penală, această măsură fiind instituită în vederea unei eventuale confiscări speciale a bunului sechestrat, acoperirii prejudiciului civil şi a cheltuielilor de judecată.

În consecinţă, ţinând cont că scopul şi condiţiile legale sunt îndeplinite pentru aplicarea şi menţinerea sechestrului asigurător, că măsura este proporţională cu scopul pentru care s-a dispus şi necesară derulării în continuare a judecăţii şi că instituirea şi menţinerea sechestrului asigurător nu se constituie într-o judecată asupra acuzaţiei, ci este doar o măsură provizorie, în temeiul art. 250 2 din Codul de procedură penală, a menţinut măsura sechestrului asigurător.

Împotriva Încheierii penale nr. 25/3.03.2022 pronunţate de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 4.184/107/2017/a9.1 a declarat contestaţie intimata A. În calea de atac formulată, prin apărător ales cu delegaţie depusă la dosar, a depus în scris motivele contestaţiei solicitând în esenţă, în principal, constatarea ca fiind încetată de drept măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanţa din data de 7.12.2016, iar, în subsidiar, ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit asupra imobilului situat administrativ în municipiul Cluj-Napoca, (…) UAT Cluj-Napoca.

În raport cu solicitarea constatării încetării de drept a măsurii sechestrului asigurător, s-a arătat de contestatoare în expunerea scrisă a motivelor contestaţiei că în faţa judecătorului fondului a fost invocată încetarea de drept a măsurii asigurătorii în raport cu faptul că verificarea acesteia s-a realizat după împlinirea termenului de un an impus de prevederile art. 250 2 din Codul de procedură penală, iar instanţa de fond a înţeles să respingă excepţia tardivităţii măsurii, apreciind că termenul de un an nu este un termen de decădere, ci termen de recomandare, şi că nu se poate face analogie în procedura penală cu termenele privitoare la verificarea de către instanţă a măsurilor preventive, în situaţia măsurilor asigurătorii, legiuitorul neprevăzând expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurii prin neverificarea acesteia în termen de un an.

A susţinut contestatoarea în motivele depuse în scris că, în primul rând, nu a existat un termen de judecată la data de 17.02.2022, iar în al doilea rând procedura de citare cu ea în calitate de intimată în acest dosar s-a realizat pentru prima dată pentru termenul din data de 28.02.2022 printr-un sms transmis în după-amiaza zilei de vineri, 25.02.2022. Faptul că în data de 17.02.2022 a fost apelată şi a fost întrebată dacă deţine vreo calitate în cadrul S.C. T. – S.R.L., iar răspunsul a fost negativ, nu poate echivala cu îndeplinirea vreunei proceduri de citare. În al treilea rând, a susţinut că, deşi instanţa de fond a reţinut că pentru termenul de judecată din data de 24.02.2022 nu a fost citată, tot instanţa de fond a reţinut că avea cunoştinţă despre acest termen încă din data de 17.02.2022.

S-a arătat, sub acest aspect, că în toată această procedură a judecării măsurilor asigurătorii nu este culpa sa faptul că pentru prima dată în această cauză s-a stabilit termen de verificare în data de 24.02.2022, cu 4 zile înainte de expirarea termenului de un an, că întreaga procedură de citare a fost una haotică realizată în ultimul moment cu mesaje de tip sms transmise cu o zi înainte de termenul de judecată (a se vedea procedura de citare pentru termenul din data de 3.03.2022) sau că pentru data de 24.02.2022 încă nu era clar identificat cadrul procesual cu privire la dosarul asociat.

A mai arătat contestatoarea că nu a invocat o excepţie a tardivităţii astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, ci a solicitat instanţei să constate că măsura a încetat de drept ca urmare a faptului că nu a fost verificată în interiorul termenului de un an, astfel cum a fost stabilit prin art. 250 2 din Codul de procedură penală, iar aprecierea solicitării drept o excepţie a tardivităţii denotă faptul că instanţa s-a pronunţat pe altceva decât s-a cerut. În continuare, contestatoarea a arătat că aprecierea cu privire la natura termenului de verificare goleşte de conţinut obligativitatea verificării măsurii asigurătorii.

S-a invocat că prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) au fost aduse modificări în cadrul Codului de procedură penală, iar una dintre ele vizează obligaţia organelor judiciare de a verifica periodic măsurile asigurătorii. Astfel, s-a susţinut că, în raport cu prevederile art. 250 2 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii.

Una dintre raţiunile instituirii acestui text de lege a fost tocmai aceea de a asigura că durata măsurilor asigurătorii este rezonabilă în raport cu complexitatea cauzei şi obiectul acesteia, aspecte care pot fi respectate mai uşor dacă organele judiciare au obligaţia de a verifica asemenea măsuri, şi nu doar posibilitatea ridicării lor la cerere ori, eventual, din oficiu. Instanţa de fond a apreciat acest termen ca fiind unul de recomandare întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres ca fiind cauză de încetare de drept a măsurilor asigurătorii neverificarea lor în termenele impuse de textul de lege.

Contestatoarea a arătat că apreciază criticabilă această afirmaţie şi consideră că termenele de 6 luni, respectiv de 1 an instituite de art. 250 2 din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale, motiv pentru care sancţiunea nerespectării lor nu poate fi alta decât încetarea de drept a măsurii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată prin norme cu caracter procedural. Astfel, instituţia verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanţial în ceea ce priveşte conţinutul material al instituţiei (existenţa dreptului) şi de drept procesual în ceea ce priveşte formalitatea şi modalitatea exerciţiului acelui drept, iar în raport cu acest aspect este evident că dispoziţiile legale anterior citate impun o obligaţie, şi nu o recomandare în sarcina instanţei de judecată de a efectua o verificare a măsurii în termenul impus.

Prin urmare, consecinţa firească a nerespectării obligaţiei, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar, nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său (de a dispune menţinerea, ridicarea, restrângerea sau extinderea măsurilor asigurătorii) şi nulitatea actului făcut peste termen, conform art. 280 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar în cazul în care s-ar îmbrăţişa opinia instanţei de fond ar însemna că termenele prevăzute de legiuitor ar avea natura unui termen de recomandare, ceea ce ar presupune că verificarea măsurilor asigurătorii ar avea caracter facultativ pentru instanţa de judecată. Acest aspect nu poate fi avut în vedere atât timp cât legiuitorul a tranşat printr-o normă imperativă obligaţia instanţei de a verifica periodic, dar nu mai târziu de un an dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii.

Prin Încheierea din 22 martie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentului raport. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării situaţiei de fapt şi motivelor solicitării de sesizare a instanţei supreme, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

În acest sens s-a reţinut: – cauza se află pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiei la încheierea de verificare a măsurilor asigurătorii conform art. 2502 din Codul de procedură penală pronunţată de Tribunalul Alba; – exista o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel cum s-a reţinut în Decizia nr. 65/2021 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiunea de drept trebuie să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei, context în care noţiunea de „soluţionare pe fond” trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare.

– asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi, conform verificărilor efectuate, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având acelaşi obiect. În ceea ce priveşte utilitatea unei interpretări unitare oferite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere a arătat că aspectul lacunar al formulării textului art. 250 2 din Codul de procedură penală a condus la dezvoltarea unei adevărate instituţii sui generis, adiacentă prevederii legale, ce a făcut obiectul unor discuţii de practică neunitară.

Introducerea acestui text legal, cum bine rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), a fost generată de practica CEDO, care a sancţionat lipsa analizării proporţionalităţii menţinerii măsurii pentru durate de timp extrem de lungi, însă nu a impus niciodată termene în care să se efectueze verificarea din oficiu, aprecierea aparţinând organelor judiciare. Legiuitorul nostru a optat pentru o soluţie mai puţin permisivă şi a impus termene-limită printr-o reglementare incompletă.

Astfel, a făcut trimitere la cele două orientări jurisprudenţiale conturate, exemplificând şi hotărâri judecătoreşti în acest sens (Decizia nr. 39/23.04.2021 a Curţii de Apel Braşov, respectiv Decizia nr. 687/27 iulie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 524/25 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 709/17 august 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 701/10 august 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanţelor de judecată s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, unele instanţe opinând în sensul că termenele prevăzute de art. 250 2 din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în timp ce alte instanţe au opinat în sensul că aceste termene sunt unele substanţiale, de decădere. Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250 2 din Codul de procedură penală sunt termene de recomandare, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bacău, Iaşi, Piteşti, Oradea şi Timişoara, tribunalele Alba, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Braşov, Bucureşti, Buzău, Caraş-Severin, Constanţa, Covasna, Galaţi, Harghita, Iaşi, Ilfov, Maramureş, Sălaj, Suceava, Timiş şi Vaslui, precum şi judecătoriile Alba Iulia, Buhuşi, Iaşi, Lugoj, Moldova Nouă, Piatra-Neamţ, Reşiţa, ale sectoarelor 1, 2, 4 şi 6 Bucureşti, Târgu-Neamţ, Vaslui şi Zalău.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au apreciat, în esenţă, că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. În lipsa unui text de lege care să prevadă expres că neverificarea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii conduce la încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, o atare sancţiune nu poate fi presupusă şi, pe cale de consecinţă, nici constatată a fi intervenit. Dacă legiuitorul ar fi dorit să instituie o atare sancţiune în cazul măsurilor asigurătorii, ar fi reglementat-o expres, astfel cum este situaţia măsurilor preventive.

Or, în lipsa unei atari dispoziţii exprese sancţionatoare, este nepermis a se face analogic cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor de verificare a măsurilor preventive. Ca un argument în plus, cu referire exactă la măsurile asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres un caz de încetare a măsurilor asigurătorii, respectiv cel instituit de prevederile art. 397 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căruia măsurile asigurătorii încetează de drept în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, iar persoana vătămată nu a introdus acţiune civilă la instanţe.

Or, este lesne de observat că în situaţiile în care legiuitorul a dorit să instituie o astfel de sancţiune, precum cea a încetării de drept, a reglementat-o în mod expres. În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că termenele instituite de prevederile art. 250 2 din Codul de procedură penală sunt termene substanţiale, de decădere, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Galaţi şi Timişoara, tribunalele Arad, Hunedoara, Ialomiţa, Sibiu, Neamţ, Teleorman şi Tulcea, precum şi judecătoriile Alexandria, Bârlad, Beiuş, Bistriţa, Bolintin-Vale, Caransebeş, Huşi, Oneşti, Oraviţa, Podul Turcului, Pogoanele, Râmnicu Sărat, Roman, Roşiori de Vede, Rupea, ale sectoarelor 3 şi 5 Bucureşti, Timişoara, Videle şi Zimnicea.

În susţinerea acestei opinii, s-a arătat, în esenţă, că modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) a instituit în sarcina organelor judiciare obligaţia de verificare din oficiu a subzistenţei temeiurilor măsurilor asigurătorii pe parcursul procesului penal, în termenele prevăzute de lege (6 luni în faza de urmărire penală, respectiv 1 an în cursul judecăţii).

Din expunerea de motive a actului normativ evocat se observă că această modificare a survenit ca soluţie la dificultăţile practice întâmpinate de instituţiile statului însărcinate cu valorificarea unor bunuri indisponibilizate pentru perioade îndelungate, reliefându-se astfel necesitatea ca organele judiciare să se asigure că bunurile indisponibilizate rămân la o valoare care să permită recuperarea prejudiciului, aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării, plata amenzii ori a cheltuielilor judiciare, fără a deveni generatoare de costuri ridicate, care să nu poată fi acoperite din valorificarea lor. În schimb, s-a susţinut că termenele sunt unele substanţiale, motiv pentru care sancţiunea nerespectării acestora este încetarea de drept a măsurii asigurătorii, în timp ce doar procedura de verificare a măsurilor asigurătorii este guvernată de norme cu caracter procedural.

Cu alte cuvinte, instituţia verificării măsurilor asigurătorii are un caracter mixt, respectiv de drept substanţial în ceea ce priveşte conţinutul material al instituţiei (existenţa dreptului) şi de drept procesual în ceea ce priveşte formalitatea şi modalitatea exerciţiului acelui drept. De asemenea, norma în discuţie reglementează o obligaţie procedurală pozitivă în sarcina organului judiciar, iar nu o simplă posibilitate. Existenţa acestei obligaţii presupune şi existenţa unui drept corelativ al organului judiciar de a aprecia asupra menţinerii, ridicării, restrângerii sau extinderii măsurilor asigurătorii. Prin urmare, consecinţa firească a nerespectării obligaţiei, respectiv a neexercitării dreptului de către organul judiciar nu poate consta decât în decăderea acestuia din dreptul său şi nulitatea actului făcut peste termen, potrivit regulilor aplicabile în materie.

Răspunsurile curţilor de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Galaţi, Târgu Mureş şi Suceava cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. a) Departamentul de Drept Public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, raportat la jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În Decizia nr. 65/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022), Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept a arătat că noţiunea de „soluţionare pe fond” trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, astfel cum s-a conturat jurisprudenţa instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare.

În acelaşi context, s-a apreciat: „cu privire la primul criteriu în raport cu care se examinează îndeplinirea condiţiei referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, este de menţionat că acesta se consideră îndeplinit şi în cazurile în care sesizarea instanţei de trimitere se referă la interpretarea unor norme de procedură, esenţial fiind ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei” (Decizia nr. 7/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2020). Din perspectiva condiţiei ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se reţine că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, de principiu, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”.

Astfel, în Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 23 noiembrie 2018), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a menţionat că „prin aceasta trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă”, iar în Decizia nr. 23/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014) s-a subliniat că „această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea «pe fond» a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal”.

În Decizia nr. 2/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât că „în cauza dedusă judecăţii, chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte vizează procedura de cameră preliminară al cărei obiect este reglementat în dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, situaţie în care dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate prin analogie acestor dispoziţii şi nici subsumate noţiunii de soluţionare a acţiunii penale pe fond a unei cauze. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost sesizată de către Curtea de Apel cu o cauză cu care a fost învestită să soluţioneze acţiunea penală pe fondul său.

Încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară este o încheiere prin care a statuat definitiv asupra legalităţii administrării probelor în două dosare distincte, şi nicidecum în procedura de judecată a soluţionării acţiunii penale pe fond a cauzei.” Or, în cauza ce a generat chestiunea de drept pendinte, completul Curţii de Apel Alba Iulia este învestit cu soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de menţinere a măsurii asigurătorii dispuse anterior în faza de urmărire penală. Soluţia asupra acestei probleme de drept, în sensul menţinerii ori încetării măsurilor asigurătorii, nu are legătură cu soluţionarea acţiunii penale sau civile în cauza penală.

Mai mult, chiar dacă măsura asigurătorie ar fi fost dispusă şi în scopul recuperării prejudiciului civil, existenţa, la rămânerea definitivă a hotărârii ce are a se pronunţa pe fondul acţiunii civile, a unor bunuri aflate sub puterea acestei măsuri are efect doar asupra modalităţii de recuperare a prejudiciului, iar nu a soluţiei date asupra acţiunii civile.

Cu privire la fondul chestiunii a cărei dezlegare se solicită, a susţinut că textul de lege supus analizei a fost introdus în legislaţia procesual penală prin Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021). Legea impune procurorului în faza de urmărire penală, judecătorului de cameră preliminară în faza camerei preliminare sau instanţei în faza de judecată a proceda la verificări periodice ale temeiniciei luării sau, după caz, a menţinerii măsurilor asigurătorii în cauză.

Legiuitorul a instituit, în acest sens, anumite termene în interiorul cărora verificarea se impune a fi realizată, şi anume termenul de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecăţii. Termenul, ca instituţie de bază a procesului penal, a fost definit ca fiind intervalul de timp dinainte determinat de lege înăuntrul căruia pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau anumite acte procedurale, după caz. Cea mai importantă clasificare a termenelor se referă la termenele procedurale şi termenele substanţiale. Termenele procedurale au fost considerate a fi toate acelea ce sunt dictate de nevoia de a disciplina şi sistematiza activităţile procesual penale.

În schimb, termenele substanţiale sunt statornicite de lege pentru a asigura un drept sau un interes extraprocesual, preexistent şi independent de procesul penal. Aceste termene nu îşi găsesc raţiunea în nevoia de a disciplina desfăşurarea activităţii ce conduce la realizarea justiţiei penale, ci ele sunt izvorâte din nevoia de a limita anumite măsuri, acte sau acţiuni care ar paraliza sau limita un drept, un interes sau o prerogativă. La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în termene de recomandare (cele înăuntrul cărora trebuie să se efectueze un act, dar fără a atrage o sancţiune pentru depăşirea acestuia), termene imperative, numite şi peremptorii (în limitele cărora este necesar să se efectueze un act procesual, în caz contrar intervenind sancţiunea decăderii, urmată de nulitatea actului efectuat peste termen) şi termene prohibitive (care permit efectuarea actului doar după trecerea unei anumite durate de timp).

De asemenea, termenele procedurale se mai împart în termene de succesiune, care se calculează după mersul firesc al timpului, pentru viitor, şi termene de regresiune. Acestea din urmă se calculează în sensul invers al curgerii timpului. Momentul de plecare al calculului duratei termenelor procedurale îl reprezintă, de regulă, cel al încetării unui alt termen de natură procedurală. Termenele de 6 luni, respectiv 1 an prevăzute de art. 250 2 din Codul de procedură penală sunt termene procedurale. Natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale ce priveşte măsurile asigurătorii.

În acest sens este şi expunerea de motive a Legii nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), care arată că, „în practică, au mai fost semnalate cazuri în care A.N.A.B.I. a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor.

Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia A.N.A.B.I., era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asiguratorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate.” Raportat la efectele pe care le produce, termenul de 6 luni, respectiv de 1 an este unul peremptoriu, întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii). Acest termen obligă procurorul, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanţa de judecată să dispună verificarea legalităţii şi temeiniciei sechestrului penal mai înainte de expirarea lui. În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional au fost identificate o serie de elemente proprii termenelor peremptorii.

Astfel, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea Constituţională a statuat în decizia de mai sus că „termenul prevăzut în art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen”.

Tehnica legislativă a verificării ex officio a unor măsuri procesuale este specifică măsurilor preventive. Este vorba de dispoziţiile art. 207 alin. (6) şi alin. (7) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 208 alin. (4) şi alin. (5) din Codul de procedură penală. În aceste texte normative, legislatorul uzează de aceeaşi exprimare ca şi în cazul în discuţie: „nu mai târziu de (…)”. Specific fazei de cameră preliminară şi de judecată în materia măsurilor preventive este că acestea, după sesizarea instanţei, vor fi verificate din oficiu, iar nu prelungite, la sesizarea procurorului, pe o anumită durată. Cu limitările prevăzute de durata maximă prevăzută de lege, după sesizarea instanţei, ele nu se mai dispun pentru o anumită durată, fiind însă imperativă verificarea lor „nu mai târziu” de termenul dictat de lege.

În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii, ele nu se dispun nici ab initio pentru o anumită durată, fiind considerate ca ataşate procesului penal de la dispunerea lor. Tocmai de aceea, dispoziţiile legale în materie nu prevăd termene substanţiale care să reglementeze durata acestora, ci numai termene procedurale, de 6 luni, respectiv 1 an, înăuntrul cărora se impune verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora. Deşi argumentele reţinute de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 gravitează în jurul dreptului fundamental la apărare, raţiunea soluţiei pronunţate se păstrează şi în ipoteza în care discutăm de un alt drept fundamental, în speţă fiind vorba de protecţia proprietăţii.

Cu privire la sancţiunea nerespectării termenelor, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că „în raport cu efectele pe care le produc termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii sau imperative – acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului tardiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene dilatorii sau prohibitive – acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este nulitatea actului intempestiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene orânduitorii sau de recomandare – acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, iar nerespectarea acestora nu atrage sancţiuni procesuale cu privire la valabilitatea actului îndeplinit”.

Raportat la importanţa drepturilor fundamentale puse în discuţie prin instituirea măsurilor asigurătorii, observăm că protecţia proprietăţii este un drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii Europene, fiind protejat atât prin dispoziţiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale, cât şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO. Totodată, proprietatea privată a persoanei este protejată şi de Constituţia României prin dispoziţiile art. 53 alin. (2). A apreciat, în acest context, că raţiunea termenelor de 6 luni, respectiv 1 an instituite pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport de durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Aşadar, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că „ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri” (Cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, Hotărârea din 9 ianuarie 2009, paragrafele 76-78). Prin urmare, scopul imediat al termenului instituit de art. 250 2 din Codul de procedură penală este protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, spre a evita impunerea unei sarcini individuale excesive.

Deci, prin instituirea termenului, legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea proporţionalităţii duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate. Ţinând cont de faptul că raţiunea termenelor prevăzute de art. 250 2 din Codul de procedură penală este aceea de a asigura respectarea proporţionalităţii duratei măsurii asigurătorii cu restrângerea dreptului de proprietate al persoanei faţă de care s-a luat măsura şi de a elimina arbitrarul cât priveşte menţinerea sa, aceste termene au natura juridică a unui termen procedural şi peremptoriu, iar nu unul de recomandare, aceasta fiind singura interpretare care determină compatibilitatea normei procesuale cu dispoziţiile convenţionale şi constituţionale referitoare la protecţia proprietăţii persoanei.

Sancţiunea nerespectării termenelor arătate este cea prevăzută de dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. În c