Decizia nr. 23 din 4 mai 2022

Decizia nr. 23 din 4 mai 2022 6 iulie 2022 R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 23/2022 Dosar nr. 470/1/2022 Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 665 din 4 iulie 2022 Daniel Grădinaru – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului Francisca Maria Vasile – judecător la Secţia penală Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală Laura Mihaela Soane – judecător la Secţia penală Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală Simona Elena Cîrnaru – judecător la Secţia penală Leontina Şerban – judecător la Secţia penală Gheorghe Valentin Chitidean – judecător la Secţia penală Adriana Ispas – judecător la Secţia penală Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Tribunalul Braşov – Secţia penală, în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea, dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare?”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, doamna judecător Simona Elena Cîrnaru, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Nicoleta Eucarie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 470/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Craiova, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara şi unele instanţe arondate acestora, precum şi de către Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 470/1/2022. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, în totalitate, sub cele patru aspecte, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea sesizării formulate, nefiind vorba de o veritabilă chestiune de drept. Astfel, a arătat că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei probleme de drept care ar necesita o lămurire sau interpretare.

Cu privire la termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală a susţinut că în literatura de specialitate este considerat termen procedural imperativ, de decădere, însăşi Curtea Constituţională făcând referire la acest termen de 5 zile, în special la termenul prevăzut la prelungirea arestării preventive de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, făcând vorbire de durata arestării preventive, iar sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a arestării preventive.

De asemenea, a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 16/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 2 noiembrie 2018), în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală a stabilit că termenul „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia” este un termen peremptoriu. Prin urmare, decăderea operează cu privire la posibilitatea procurorului de a remedia anumite neregularităţi ale actului de sesizare, fiind urmată, însă, de o soluţie procesuală specifică camerei preliminare, respectiv restituirea cauzei la procuror.

Practic, posibilitatea ulterioară a procurorului de a întocmi un nou rechizitoriu, aşa cum susţine doctrina, care să respecte exigenţele judecătorului de cameră preliminară cu privire la neregularitatea actului de sesizare, nu l-ar exonera pe acesta de obligaţia de a formula, la momentul sesizării, o acuzaţie clară prin care să stabilească obiectul şi limitele judecăţii. Remedierea acestor neregularităţi, respectiv comunicarea menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată, trebuie făcută în acest termen strict de 5 zile. Cu privire la actul de remediere, doctrina a stabilit că acesta ar putea fi un alt rechizitoriu. Literatura de specialitate este, în opinie cvasiunanimă, în sensul că actul prin care se remediază neregularităţile nu este un alt rechizitoriu, ci este un act însuşit de procuror, însă confirmat ca şi conţinut de către procurorul ierarhic superior.

Această verificare trebuie să se facă sub aspectul tuturor condiţiilor de formă şi fond ale actului nou care ar fi, practic, alăturat rechizitoriului. Întrucât rechizitoriul emană de la procuror, completările şi modificările aduse acestuia, chiar dacă sunt dispuse de către judecătorul de cameră preliminară, ar trebui să fie subsumate unei dispoziţii şi unei confirmări sau infirmări de către procurorul ierarhic superior, existând principii care fundamentează activitatea procurorului. De asemenea, a apreciat că această verificare a legalităţii şi temeiniciei precizărilor făcute de procuror ar trebui realizată tot în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Argumentul ar decurge din interpretarea teleologică a acestui articol care are ca scop tocmai obţinerea, într-un termen scurt, a poziţiei procesuale a parchetului pentru a nu a conduce la tergiversarea soluţionării cauzei în faţa instanţei de judecată. Nu în ultimul rând, a susţinut că legiuitorul a instituit acest termen unic pentru remedierea neregularităţilor rechizitoriului astfel încât, la expirarea lui, să se dispună chiar şi restituirea în cazul în care procedura remedierii nu s-a realizat în acest termen. În consecinţă, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării sub aspectul tuturor celor patru întrebări, însă a prezentat şi un răspuns pentru fiecare problemă de drept în eventualitatea în care completul ar trece peste condiţiile de inadmisibilitate.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public. Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare.

ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din data de 2 februarie 2022, Tribunalul Braşov – Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea, dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare?”.

II. Expunerea succintă a cauzei Tribunalul Braşov – Secţia penală este învestit, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva Încheierii din data de 9 iulie 2021, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, de către Ministerul Public şi contestatorii-inculpaţi F.(M.)I., T.Z. şi T.(fostă L.)A. Prin încheierea contestată s-a dispus, în baza art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, restituirea cauzei privindu-i pe inculpaţii S.S., T.Z., T.(L.)A., F.(M.)I., S.C. P.L.F. – S.R.L. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov. Pentru a se dispune astfel, s-a reţinut, în esenţă, că prin Încheierea din data de 10 decembrie 2020, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe, s-au dispus următoarele: În baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost admise în parte cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii T.Z., T.A.

şi F.I., prin apărători aleşi, şi, pe cale de consecinţă: În baza art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală a fost constatată neregularitatea rechizitoriului emis la data de 3 mai 2019 în Dosarul nr. 13.848/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, sub aspectul modului de descriere a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor T.Z., T.A. şi F.I. Au fost respinse celelalte cereri şi excepţii invocate de inculpaţii T. Z., T. A. şi F. I., prin apărători aleşi, ca fiind, în parte, inadmisibile şi, în parte, neîntemeiate.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, urmare a acestei încheieri, Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov a comunicat menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată şi a înaintat, în termen legal, Ordonanţa din data de 22 martie 2021 privind remedierea neregularităţii actului de sesizare a instanţei, însă aceasta nu a fost verificată din perspectiva legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior în termenul procedural de 5 zile, statuat prin dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. S-a apreciat că semnarea, de către procurorul ierarhic superior, a adresei de înaintare a ordonanţei către instanţă, act administrativ fără valenţe juridice, nu poate echivala cu o verificare a legalităţii şi temeiniciei sale.

Termenul de 5 zile reprezintă un termen de decădere, legal şi maximal, a cărui depăşire, fără a exista confirmarea de către procurorul ierarhic superior a actului prin care procurorul de caz a comunicat judecătorului menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată, echivalează cu neexprimarea unei poziţii procesuale valabile de către procuror. Deficienţa de formă menţionată nu ar putea fi complinită ulterior acestei limite temporale, deoarece înscrisul indicat trebuia să corespundă exigenţelor de formă în interiorul termenului procedural de 5 zile. Împotriva Încheierii din data de 9 iulie 2021 a Judecătoriei Braşov au declarat contestaţie Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi inculpaţii F.(M.)I., T.Z.

şi T.(fostă L.)A. În calea de atac formulată, Ministerul Public a susţinut că actul de remediere poate îmbrăca orice formă, fiind suficient să respecte condiţiile edictate de lege pentru încheierea sa valabilă. În privinţa cerinţei verificării acestui act pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, s-a apreciat că ea nu este prevăzută de lege decât în cazul rechizitoriului şi al ordonanţei prin care se dispune renunţarea la urmărire penală. În faza contestaţiei, la data de 8 octombrie 2021, Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov a retransmis tribunalului Ordonanţa procurorului din data de 22 martie 2021, verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.

La termenul din data de 2 februarie 2022, Tribunalul Braşov – Secţia penală a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentei decizii. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III.

Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării aspectelor reţinute la întâlnirea ce a avut loc în perioada 29-30 septembrie 2016, la Târgu Mureş, între preşedinţii secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, respectiv la întâlnirea procurorilor şefi de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel, desfăşurată la Bucureşti, în perioada 9-10 martie 2020, cu privire la chestiunile de drept care fac obiectul sesizării, a constatat că art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu impune o formă expresă care să concretizeze remedierea neregularităţilor actului de sesizare, fiind dezvoltată ideea necesităţii respectării simetriei de formă a actului remediu cu cea a actului pe care îl regularizează, respectiv rechizitoriul.

S-a considerat că nu poate fi ignorată, însă, observaţia potrivit căreia, în succesivele modificări aduse Codului de procedură penală, dacă ar fi dorit să imprime actului remediu acelaşi nivel de formalism intrinsec rechizitoriului, legiuitorul ar fi avut libertatea să edicteze în acest sens, urmând a se avea în vedere că verificarea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei este deopotrivă o condiţie de legalitate nu doar a rechizitoriului, ci şi a ordonanţei de renunţare la urmărire penală, condiţie stipulată în cuprinsul art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală. Deopotrivă, s-a reţinut că remedierea neregularităţilor nu se poate concretiza în noi acte de dispoziţie, cu consecinţa modificării substanţei acuzaţiilor formulate prin rechizitoriu sau a adoptării unor noi soluţii, remedierea vizând, prin însăşi trimiterea semantică, o clarificare a aspectelor deja cunoscute părţilor, în sensul dispus de către judecătorul de cameră preliminară.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 5 zile în care procurorul remediază neregularităţile şi comunică instanţei opţiunea menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată sau a restituirii, completul care a dispus sesizarea a apreciat că, pe de o parte, în favoarea calificării sale ca termen de decădere operează dispoziţia cu iz imperativ a verbului „restituie”, din cuprinsul art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală; pe de altă parte, analizând dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, se observă că nerespectarea unui termen procedural atrage decăderea din exerciţiul dreptului procesual şi nulitatea actului făcut peste termen.

Pornind de la natura termenului de 5 zile prin raportare la incidenţa sancţiunii ce ar putea interveni în cazul nerespectării sale, tribunalul a constatat că, în ipoteza calificării sale ca imperativ, sancţiunea decăderii, cu consecinţa pierderii exercitării dreptului de a mai dispune trimiterea în judecată, este complet inoperantă, întrucât acest efect poate fi facil eludat prin reîntocmirea rechizitoriului, într-o formă „îndreptată”, neafectată de neregularităţile iniţiale, însă cu depăşirea termenului de 5 zile. Singura consecinţă, în acest caz, poate fi cuantificată sub aspectul potenţialei încălcări a duratei rezonabile a procesului penal, date fiind reluarea procedurii de cameră preliminară şi repartizarea cauzei unui alt judecător, aspect de natură a afecta în mod evident echitatea procedurii prin prisma factorului temporal.

În ceea ce priveşte pragul temporal în limitele căruia ar subzista posibilitatea remedierii actului de sesizare, s-a reţinut că actul prin care procurorul ierarhic superior verifică legalitatea şi temeinicia rechizitoriului este o condiţie de legalitate intrinsecă acestuia, expres prevăzută de art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală. Încălcarea acestei dispoziţii legale prin lipsa verificării nu atrage, însă, sancţiunea nulităţii absolute, nefiind expres prevăzută printre cazurile menţionate de art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală. De altfel, în doctrina aferentă vechiului Cod de procedură penală, deşi lipsa menţiunii verificării se circumscria cazurilor de nulitate absolută, era deopotrivă unanim admisă posibilitatea acoperirii nulităţii prin acordarea unui termen în interiorul căruia lipsa trebuia complinită.

În prezent, lipsa menţiunii verificării poate fi circumscrisă unui caz de nulitate relativă, iar o vătămare a drepturilor şi intereselor inculpatului poate fi susţinută prin prisma faptului că, odată cu examenul propriu asupra rechizitoriului, procurorul ierarhic superior ar putea adopta soluţia infirmării, ipoteză ce ar putea avantaja procesual inculpatul.

Însă, luând în considerare că prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 14/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că termenul în care se pot formula cereri şi excepţii în faza camerei preliminare este un termen de recomandare, cum, de altfel, a fost interpretată jurisprudenţial şi natura termenului de 60 de zile prevăzut de art. 343 din Codul de procedură penală, se poate considera că vătămarea poate fi acoperită prin complinirea verificării chiar şi în faza procesuală a contestaţiei, neputând fi decelată o raţiune de natură a atrage imperativul acoperirii neregularităţii într-un termen atât de scurt, caracteristic, de obicei, unor măsuri procesuale vizând drepturile şi libertăţile fundamentale – cum ar fi, de exemplu, art. 235 alin. (3) din Codul de procedură penală – şi care ar justifica natura imperativă printr-un nivel ridicat de necesitate a protejării lor.

IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare.

1) Cu privire la prima problemă supusă dezlegării, respectiv natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că termenul este unul imperativ, de decădere, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Craiova, Iaşi, Piteşti, Oradea şi Timişoara, tribunalele Alba, Arad, Bucureşti, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Călăraşi, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Ialomiţa, Ilfov, Prahova, Neamţ, Sibiu, Timiş, Vaslui, Vâlcea, precum şi judecătoriile Alexandria, Agnita, Babadag, Baia Mare, Bârlad, Bolintin-Vale, Buzău, Carei, Darabani, Deva, Fălticeni, Huşi, Lehliu-Gară, Lugoj, Negreşti-Oaş, Oneşti, Oradea, Petroşani, Ploieşti, Reşiţa, Roşiori de Vede, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara, Turnu Măgurele şi Vişeu de Sus.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus-amintite au apreciat, în esenţă, că termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, are caracter imperativ, astfel cum rezultă din formularea regăsită în cuprinsul prevederilor art. 346 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă procurorul nu răspunde în termen, legiuitorul utilizând verbul „restituie” în cadrul dispoziţiilor legale sus-menţionate. Astfel, s-a apreciat că intenţia legiuitorului a fost în sensul reglementării stricte a modului de desfăşurare a acestui prim filtru din cadrul procedurii de cameră preliminară.

Împrejurarea că procurorul ar remedia neregularităţile actului de sesizare într-un termen mai lung decât cel de 5 zile, prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, atrage restituirea cauzei la procuror, neexistând, însă, vreun impediment pentru care acesta să nu poată sesiza ulterior instanţa de judecată, cu un rechizitoriu întocmit cu respectarea tuturor cerinţelor prevăzute de lege. De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că termenul este reglementat în considerarea unei măsuri ce intră în competenţa funcţională a procurorului, termen menit a asigura celeritatea, mai ales în contextul predeterminării de către legiuitor a duratei procedurii de cameră preliminară.

În opinia contrară, s-a apreciat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu este un termen de decădere, ci unul de recomandare, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Galaţi şi Piteşti, tribunalele Argeş, Caraş-Severin, Constanţa, Harghita, Ilfov şi Teleorman, precum şi judecătoriile Aiud, Caransebeş, Lieşti, Iaşi, Oraviţa, Moldova Nouă, Vaslui, Videle şi Zimnicea. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat, în esenţă, că termenul procedural de 5 zile, prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, este unul de recomandare, a cărui nerespectare nu atrage decăderea dintr-un drept sau nulitatea actului făcut cu nerespectarea termenului, fiind făcute trimiteri la considerentele reţinute de către instanţa de sesizare.

2) În ceea ce priveşte cea de a doua problemă supusă dezlegării, respectiv felul actului procesual prin care se realizează remedierea, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că actul prin care se realizează remedierea este un act sui-generis, care se poate prezenta sub diferite titulaturi, dintre cele mai diverse (ordonanţă de remediere a neregularităţilor rechizitoriului, proces-verbal, note, precizări, referat etc.), în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Piteşti, Oradea şi Timişoara, tribunalele Alba, Arad, Argeş, Bucureşti, Bihor, Cluj, Constanţa, Dolj, Ialomiţa, Prahova, Neamţ, Sibiu, Vaslui, precum şi judecătoriile Agnita, Baia Mare, Bârlad, Bolintin-Vale, Buftea, Caransebeş, Deva, Huşi, Iaşi, Lieşti, Moldova Nouă, Oneşti, Oraviţa, Reşiţa, Râmnicu Sărat, Roşiori de Vede, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai susamintite au precizat, în esenţă, că normele legale nu impun o formă expresă a actului de remediere, acesta din urmă având o natură sui-generis, denumirea nefiind importantă pentru valabilitatea sa (ordonanţă, rezoluţie, precizări, proces-verbal etc.). În opinia contrară, s-a apreciat că actul prin care se realizează remedierea este ordonanţa, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Craiova şi Iaşi, tribunalele Hunedoara, Covasna, Teleorman şi Timiş, precum şi judecătoriile Aiud, Babadag, Lehliu-Gară, Oradea şi Ploieşti. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că dispoziţiile art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că procurorul dispune asupra actelor şi măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu dispune altfel.

În fine, într-o opinie relativ izolată, s-a apreciat că actul prin care se realizează remedierea este rechizitoriul, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de Tribunalul Vâlcea, precum şi judecătoriile Alexandria, Buzău, Lugoj, Petroşani, Turnu Măgurele. În susţinerea acestei opinii, s-a arătat, în esenţă, că din cuprinsul dispoziţiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu se desprinde forma pe care o îmbracă remedierea actului de sesizare a instanţei, astfel că s-ar impune, pentru respectarea simetriei de formă, având în vedere şi faptul că rechizitoriul stabileşte limitele şi obiectul judecăţii, emiterea unui nou rechizitoriu. De asemenea, s-a susţinut că, în ipoteza descrisă de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul nu poate emite un al doilea act procedural care să conţină doar elementele suplimentare primului, prin care se remediază neregularităţile acestuia şi care să fie anexat lui.

Procurorul trebuie să emită din nou primul rechizitoriu, care va conţine şi completările sau modificările necesare, astfel încât să remedieze neregularităţile constatate de judecătorul de cameră preliminară, iar instanţa de judecată va stabili limitele învestirii raportându-se la rechizitoriul completat. În acest sens, s-a făcut trimitere la principiul simetriei actelor juridice, potrivit căruia, în cazul în care se realizează modificarea sau completarea unei operaţiuni juridice pentru care se cere legal o anumită formă ad validitatem, se va respecta aceeaşi formă ad validitatem şi pentru actele care o modifică sau completează.

3) Referitor la cea de a treia problemă supusă dezlegării, respectiv dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că este necesară verificarea actului de către procurorul ierarhic superior, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Timişoara, tribunalele Alba, Argeş, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cluj, Călăraşi, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Ilfov, Prahova, Neamţ, Satu Mare, Sibiu, Timiş, Vaslui, Vâlcea, precum şi judecătoriile Agnita, Aiud, Alexandria, Babadag, Baia Mare, Bârlad, Bolintin-Vale, Buftea, Buzău, Deva, Fălticeni, Huşi, Lugoj, Negreşti-Oaş, Oradea, Petroşani, Reşiţa, Râmnicu Sărat, Roşiori de Vede, Sibiu, Timişoara, Turnu Măgurele, Vaslui, Vişeu de Sus.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele menţionate au apreciat, în esenţă, că actul prin care se realizează remedierea rechizitoriului trebuie să fie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, o asemenea verificare fiind necesară întrucât actul de remediere va face corp comun cu rechizitoriul, având valoare egală acestuia, cu toate consecinţele prevăzute de lege. Prin urmare, este necesar ca acest răspuns să îndeplinească toate condiţiile de formă ale rechizitoriului, inclusiv cele referitoare la verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, făcându-se trimitere şi la jurisprudenţa instanţei supreme în această materie.

În opinia contrară, s-a apreciat că nu este necesară verificarea actului de către procurorul ierarhic superior, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de Apel Bucureşti şi Piteşti, tribunalele Arad, Caraş-Severin, Constanţa şi Teleorman, precum şi judecătoriile Caransebeş, Carei, Darabani, Lehliu-Gară, Lieşti, Iaşi, Oraviţa, Moldova Nouă, Târgu Mureş, Videle, Zimnicea. În susţinerea acestei orientări, s-a arătat, în esenţă, că nu se impune verificarea actului pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, întrucât normele procedurale nu dispun verificarea acestuia; în situaţiile în care legiuitorul a dorit să instituie o asemenea obligaţie, a făcut-o prin dispoziţii exprese, exemplificându-se, în acest sens, situaţiile de verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului şi a ordonanţei de renunţare la urmărire penală.

4) În ceea ce priveşte cea de-a patra problemă supusă dezlegării, respectiv care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare, în opinie majoritară, instanţele care au susţinut că este necesară verificarea actului de remediere de către procurorul ierarhic superior au apreciat că remedierea trebuie efectuată în termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Alba Iulia, Craiova, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara, tribunalele Bucureşti, Cluj, Călăraşi, Covasna, Dolj, Giurgiu, Hunedoara, Neamţ, Timiş, Vaslui, precum şi judecătoriile Baia Mare, Bârlad, Bolintin-Vale, Buzău, Deva, Fălticeni, Huşi, Lugoj, Negreşti-Oaş, Petroşani, Reşiţa, Roşiori de Vede, Timişoara.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele menţionate au precizat, în esenţă, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, verificarea actului de remediere trebuie efectuată în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii de cameră preliminară, întrucât textul de lege nu face o distincţie în ceea ce priveşte remedierea neregularităţii şi verificarea acesteia de către procurorul ierarhic superior. Tribunalele Ilfov şi Vâlcea, respectiv judecătoriile Bârlad (doi judecători din cadrul instanţei), Buftea, Oneşti şi Oradea au transmis puncte de vedere din care se desprind opinii contrare celei majoritare. Astfel, opinia magistraţilor Tribunalului Ilfov şi Judecătoriei Buftea a fost în sensul că actul de regularizare va constitui corp comun cu rechizitoriul, dar omisiunea verificării este sancţionată doar cu nulitatea relativă, astfel că ar putea interveni chiar şi în faza procesuală a contestaţiei.

Judecătorii din cadrul Tribunalului Vâlcea au susţinut, în legătură cu termenul în care prim-procurorul verifică legalitatea şi temeinicia actului de remediere a neregularităţilor, că verificarea se face urgent, chiar dacă textul de lege nu prevede. Judecătorii din cadrul Judecătoriei Oradea au apreciat că verificarea actului de regularizare sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior trebuie să fie realizată înainte de transmiterea actului la dosar. Magistraţii din cadrul Judecătoriei Oneşti au opinat în sensul că verificarea poate fi făcută oricând în faza camerei preliminare, inclusiv în calea de atac a contestaţiei, iar doi dintre judecătorii din cadrul Judecătoriei Bârlad au apreciat că verificarea se face până la termenul acordat de judecătorul de cameră preliminară în şedinţă, pentru a verifica dacă au fost remediate sau nu neregularităţile actului de sesizare.

Răspunsurile curţilor de apel Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Galaţi, Târgu Mureş şi Suceava cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. a) Departamentul de Drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul că termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen de decădere.

Legiuitorul nu indică expres actul juridic prin care se poate face remedierea neregularităţilor actului de sesizare, astfel încât nici interpretul nu poate să distingă; actul de remediere trebuie să poarte viza de verificare a procurorului ierarhic superior, iar termenul-limită până la care poate interveni este cel de 5 zile, care curge de la comunicarea copiei încheierii judecătorului de cameră preliminară, conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Cu privire la natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, s-a susţinut că art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală nu lasă loc de interpretare. Această normă legală instituie un drept al procurorului de a remedia eventualele neregularităţi ale rechizitoriului.

În măsura în care se constată anumite neregularităţi ale rechizitoriului, care atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii, legea nu instituie direct obligativitatea restituirii cauzei la procuror, ci îi dă dreptul acestuia să remedieze aceste neregularităţi. S-a arătat că procurorul beneficiază de o facultate de opţiune, în sensul de a solicita restituirea cauzei la parchet sau de a menţine dispoziţia de trimitere în judecată, prerogativă similară exercitării unui drept. Scopul normei este, prin urmare, acela de a evita, în această situaţie, restituirea cauzei, reluarea urmăririi penale şi emiterea unui nou rechizitoriu şi de a permite procurorului să menţină dispoziţia de trimitere în judecată în baza rechizitoriului iniţial, neregulat întocmit, dar remediat ulterior în cadrul procedurii de cameră preliminară.

Acest drept nu se poate manifesta, însă, oricând şi în orice condiţii, ci procurorul trebuie să îl exercite numai în termenul legal de 5 zile. Faţă de scopul normei, care este acela de a menţine sesizarea instanţei cu rechizitoriul iniţial întocmit şi de a evita restituirea cauzei şi reluarea urmăririi penale, dar şi faţă de interpretarea literală a textului, rezultă că termenul de 5 zile este unul imperativ, de decădere, care trebuie respectat de procuror. În ceea ce priveşte felul actului procesual prin care se realizează remedierea, s-a făcut trimitere la opinia potrivit căreia este vorba despre un act sui-generis, care poate fi o ordonanţă, o adresă, un proces-verbal, fiind mai puţin importantă denumirea sa juridică, precum şi la opinia potrivit căreia ar trebui efectiv refăcut rechizitoriul iniţial, care va fi depus din nou la instanţă, dar care nu poate fi considerat un nou act de sesizare.

S-a susţinut că legiuitorul nu indică expres actul juridic prin care se poate face remedierea, astfel încât nici interpretul nu poate să distingă. Prin urmare, indiferent că este numit ordonanţă, adresă, proces-verbal, este important ca prin respectivul înscris să se procedeze la remedierea neregularităţilor constatate. Nu se poate emite, însă, un nou rechizitoriu în această procedură. Referitor la chestiunea verificării actului pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi a termenului-limită până la care ar interveni această verificare, s-a susţinut, în primul rând, că legiuitorul nu impune expres condiţia verificării înscrisului de remediere de către procurorul ierarhic superior.

Având în vedere că prin act se remediază neregularităţile unui rechizitoriu, s-a opinat, însă, că trebuie să existe o simetrie de formă a actului remediu cu rechizitoriul, cel dintâi urmând să poarte viza procurorului ierarhic superior, pentru ca acesta să verifice dacă el conţine noi dispoziţii sau soluţii ale procurorului ori dacă modifică sau nu substanţa acuzaţiilor formulate. Termenul-limită până la care poate interveni o atare remediere este termenul de cinci zile, care curge de la comunicarea copiei încheierii judecătorului de cameră preliminară, conform art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Întrucât art. 348 din Codul de procedură penală prevede expres că, în etapa contestaţiei în camera preliminară, se aplică dispoziţiile art. 345-346 din Codul de procedură penală, rezultă că, în calea de atac, există un termen distinct de cinci zile în care se pot remedia neregularităţile rechizitoriului şi care curge de la data comunicării copiei încheierii judecătorului de cameră preliminară. b) Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu – Facultatea de Drept a opinat că termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen cu caracter mixt, având elemente care ar putea fi caracterizate ca specifice atât termenelor de recomandare, cât şi de decădere, că remedierea neregularităţilor actului de sesizare trebuie realizată de către procuror prin ordonanţă, şi nu prin alt act procesual, iar actul procesual de remediere nu trebuie verificat de către procurorul ierarhic superior.

Cu privire la natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, s-a susţinut că dispoziţiile procesual-penale care reglementează procedura camerei preliminare prevăd, în art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, că judecătorul de cameră preliminară va restitui cauza la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 5 zile menţionat, doar dacă acea neregularitate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii. Per a contrario, dacă neregularitatea actului de sesizare nu atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii, judecătorul de cameră preliminară ar putea restitui cauza la parchet numai dacă procurorul „nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii”, adică rămâne în pasivitate totală.

Prin urmare, dacă procurorul ar răspunde solicitării adresate de judecătorul de cameră preliminară în termen de 5 zile, cerându-i acestuia să prelungească termenul în care să remedieze neregularităţile, nu există vreun impediment legal pentru ca această durată de 5 zile să nu poată fi depăşită, iar neregularităţile constatate să poată fi apoi remediate. În acest sens, s-a arătat că, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere ca de fiecare dată, indiferent de situaţie, depăşirea termenului de 5 zile pentru remedierea neregularităţilor actului de sesizare să fie sancţionată cu restituirea cauzei la parchet, nu ar fi utilizat expresia „procurorul (…) nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii”, ci ar fi utilizat un limbaj mai precis, de exemplu, menţionând că procurorul nu a înlăturat neregularităţile actului de sesizare.

În schimb, folosirea verbului „nu răspunde” poate fi interpretată drept o rămânere în pasivitate a procurorului care fie omite să remedieze neregularităţile constatate, fie ignoră total încheierea judecătorului de cameră preliminară. În ceea ce priveşte felul actului procesual prin care se realizează remedierea s-a susţinut că acesta trebuie să fie o ordonanţă, deoarece din nicio dispoziţie legală nu reiese că procurorul ar putea întocmi un nou rechizitoriu în aceeaşi cauză, excepţie făcând situaţia în care cauza a fost restituită parchetului. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului de procedură penală rezultă că procurorul poate să rezolve cauzele prin rechizitorii sau ordonanţe de clasare sau de renunţare la urmărirea penală.

Mutatis mutandis, remedierea neregularităţilor constatate trebuie realizată prin ordonanţă deoarece, conform art. 286 din Codul de procedură penală, „procurorul dispune asupra actelor şi măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel”. Or, în situaţia analizată, legea nu prescrie care este actul procesual prin care se înlătură neregularităţile sesizării. Referitor la chestiunea verificării actului pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi a termenului-limită până la care ar interveni această verificare, s-a susţinut că actul procesual de remediere nu are o valoare echivalentă rechizitoriului şi nu trebuie verificat de către procurorul ierarhic superior.

În acest sens, s-a arătat că rechizitoriul este actul prin care procurorul dispune trimiterea în judecată şi, totodată, reprezintă actul de sesizare a instanţei, iar niciun alt act al procurorului nu are această dublă aptitudine conferită de lege. Datorită importanţei pe care o are rechizitoriul în rezolvarea cauzelor, legiuitorul a impus ca el să fie verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului sau de către procurorul ierarhic superior, după caz. Dacă s-ar accepta soluţia ca remedierea neregularităţilor actului de sesizare să se realizeze prin ordonanţă şi nu prin alt act procesual, concluzia care se impune este aceea că ordonanţa prin care procurorul înlătură acele neregularităţi nu mai trebuie verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, întrucât legiuitorul impune această formalitate doar în cazul rechizitoriilor.

O ordonanţă de remediere a neregularităţilor nu reprezintă un nou act de sesizare a instanţei şi nici o nouă dispoziţie de trimitere în judecată, acestea fiind dispuse prin rechizitoriu. c) Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Drept, a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept. În acest sens, s-a arătat că dispoziţiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.

De la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, doctrina şi practica judiciară au contribuit la interpretarea dispoziţiilor legale ce reglementează faza de cameră preliminară, în prezent existând consens cu privire la faptul că termenul de 5 zile reglementat de dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen procedural imperativ, că remedierea se poate realiza fie printr-o ordonanţă, fie printr-un act de sine stătător, precum şi că actul de remediere trebuie să fie verificat de către procurorul ierarhic superior.

Pe fondul chestiunilor cu a căror dezlegare a fost sesizată instanţa supremă, s-a apreciat că termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen procedural imperativ, că remedierea se realizează printr-un act de remediere sui-generis, ce trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior cu respectarea intervalului prevăzut de dispoziţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală. Cu privire la natura juridică a termenului de 5 zile în care procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare, s-a apreciat că termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală este un termen procedural imperativ, caracter ce rezultă din dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură penală, care prevăd soluţia de restituire obligatorie a cauzei la parchet, în situaţia în care procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de lege.

Contrar opiniei instanţei care a formulat sesizarea, s-a apreciat că lipsa răspunsului în termenul de 5 zile de la comunicarea încheierii prin care s-au constatat neregularităţi ale actului de sesizare nu atrage decăderea din dreptul de a dispune trimiterea în judecată, ci decăderea din dreptul de a remedia, în faza de cameră preliminară, neregularităţile sesizării, urmând a se dispune restituirea cauzei la parchet pentru lipsa menţiunii, formulată în termenul legal, de menţinere, de către procuror, a dispoziţiei de trimitere în judecată. Cu privire la felul actului de remediere, s-a apreciat că acesta ar trebui, în principiu, să îmbrace forma unui act de sine stătător, cu această denumire. El este un document modificator al rechizitoriului care, împreună cu acesta, stabileşte limitele învestirii instanţei.

Dacă s-ar considera că remedierea rechizitoriului se va realiza printr-un act distinct cu această denumire, implicit acesta trebuie să fie şi verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, în respectarea principiului simetriei actelor juridice. Referitor la chestiunea verificării actului pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi a termenului-limită până la care ar interveni această verificare, s-a apreciat ca actul de remediere a rechizitoriului trebuie verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către conducătorul unităţii de parchet sau, după caz, de către procurorul ierarhic superior. Obligativitatea verificării este consecinţa modificării conţinutului actului de sesizare.

Principiul simetriei actelor juridice impune cu puterea evidenţei necesitatea ca actul modificator să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă precum actul modificat. Referitor la termenul în care actul de remediere a neregularităţilor trebuie verificat de către procurorul ierarhic superior, s-a arătat că legea nu reglementează expres un astfel de termen. Cu toate acestea, procurorul ierarhic superior va fi ţinut de termenul de 5 zile de la comunicarea încheierii prin care s-au constatat neregularităţi pentru a verifica legalitatea şi temeinicia actului de remediere şi a-l comunica la dosarul aflat în faza de cameră preliminară. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti relevante pentru problemele de drept ridicate în speţă, urmând a fi prezentate cu titlu exemplificativ, raportat la fiecare problemă abordată.

1.1. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, jurisprudenţa transmisă este în sensul că acest termen este unul imperativ, de decădere, a cărui încălcare atrage restituirea cauzei la procuror (în acest sens sunt, exemplificativ, Încheierea din 23 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 42.163/3/2016/a1*; Încheierea nr. 250/CP din 26 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov – Secţia penală în Dosarul nr. 3.137/93/2018/a1; Încheierea nr. 234 din 16 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia penală în Dosarul nr. 3.272/86/2012*; Încheierea din 4 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Zărneşti în Dosarul nr. 1.873/338/2020/a1).

1.2.

Cu privire la felul actului procesual prin care se realizează remedierea neregularităţilor constatate de către judecătorul de cameră preliminară, în jurisprudenţa transmisă s-au identificat soluţii diverse, potrivit cărora regularizarea se poate realiza prin: – ordonanţă: de exemplu, Încheierea nr. 53/CP din 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 3.927/62/2018/a1; Încheierea nr. 169/CP din 26 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 58/62/2021/a2; Încheierea din 7 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 661/42/2020/a1; – referat: de exemplu, Încheierea nr. 17 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia penală în Dosarul nr. 67/104/2021/a1; Încheierea din 17 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia penală în Dosarul nr. 9.923/63/2017/a1; Încheierea din 15 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa – Secţia penală în Dosarul nr. 1.422/98/2018/a1; – adresă: de exemplu, Încheierea nr. 3 din 9 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia penală în Dosarul nr. 946/90/2016/a1; – supliment rechizitoriu: de exemplu, Încheierea nr. 89 din 12 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia penală în Dosarul nr. 453/241/2016/a1; Încheierea nr. 11/CP din 5 februarie 2021,

pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 1.802/62/2019/a1*; – un act sui-generis, considerându-se că nu are relevanţă felul actului emis, întrucât dispoziţiile legale nu prevăd acest aspect: Încheierea nr. 11/CP din 5 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 1.802/62/2019/a1*; Încheierea nr. 136/CP din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 166/119/2018/a1; Încheierea din data de 28 iulie 2021, pronunţată de Judecătoria Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 21.422/197/2020/a1. 1.3.

Cu privire la necesitatea verificării actului de remediere de către procurorul ierarhic superior şi termenul în care trebuie să intervină verificarea, din jurisprudenţa transmisă s-a conturat opinia conform căreia actul de remediere trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior (în acest sens, exemplificativ, Încheierea din data de 11 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Sălaj – Secţia penală în Dosarul nr. 2.286/84/2015; Încheierea din data de 28 iulie 2021, pronunţată de Judecătoria Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 21.422/197/2020/a1; Încheierea din data de 10 iunie 2021, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Sărat), nefiind identificate hotărâri în care să fi fost analizat termenul în care trebuie efectuată această verificare.

2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018, relevantă sub aspectul uneia dintre problemele de drept sesizate. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele hotărâri în care a fost analizată problema de drept supusă dezlegării: – Încheierea nr. 977 din 11 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a reţinut că „dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală nu prevăd cu clarita