2ra-1520 — declararea clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii

2ra-1520 — declararea clauzelor abuzive in contractele incheiate cu consumatorii (Curtea Supremă de Justiție, 2016)

dosarul nr. 2ra-1520/16

prima instanță – L. Brînză

instanța de apel – M. Ciugureanu, Gr. Dașchevici, Șt. Niță

D E C I Z I E

06 iulie 2016 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președintele ședinței, Svetlana Filincova

judecători Maria Ghervas

Sveatoslav Moldovan

Nicolae Craiu

Dumitru Mardari

examinând recursurile declarate de Ion Breazu și Agenția pentru Protecția

Consumatorilor,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Agenția pentru

Protecția Consumatorilor și Breazu Ion împotriva băncii comerciale

”Moldindconbank” societate pe acțiuni privind declararea nulității clauzelor

contractuale abuzive, obligarea excluderii unor astfel de clauze din contractele cu

același obiect încheiate cu consumatorii și interzicerea unor asemenea clauze

contractuale care vor fi încheiate în viitor cu consumatorii,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 23 martie 2016 prin care s-a

casat hotărîrea primei instanțe și s-a emis o decizie sub formă de încheiere prin

care s-a încetat cauza civilă în legătură cu depunerea acțiunii de un organ ce nu

dispune de acest drept,

c o n s t a t ă:

La 26 ianuarie 2015 Agenția pentru Protecția Consumatorilor și Breazu Ion

au depus cerere de chemare în judecată împotriva băncii comerciale

”Moldindconbank” societate pe acțiuni prin care a solicitat declararea nulității

clauzelor abuzive consemnate în pct. 4 alin. (6), pct. 5 alin. (1) (în partea ce ține de

alte comisioane sau alte datori), pct. 6 alin. (7), pct. 7 alin. (3) și (7) ale

contractelor de linie creditară, obligarea băncii comerciale ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni să excludă asemenea clauze din contractele cu același obiect,

încheiate cu consumatorul dat și alți consumatori, interzicerea includerii unor

asmenea clauze în contractele cu același obiect, care vor fi încheiate pe viitor cu

consumatorii.

În motivarea cererii de chemare în judecată au relevat că, la 05 mai 2014

Agenția pentru Protecția Consumatorilor a parvenit petiția lui Ion Breazu, cu

numărul de înregistrare 312-p, prin care consumatorul invocă existența unor clauze

1

abuzive în contractul de linie de credit pentru persoanele fizice acordat pe card de

credit nr. 7 din 23 martie 2012 încheiat cu banca comercială ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni.

În baza petiției sus-enunțate, a fost inițiat un control inopinat la banca

comercială ”Moldindconbank” societate pe acțiuni, filiala nr. 16, amplsată în or.

Vatra, str. Ștefan Vodă, 9.

În cadrul controlului a fost precăutat contractul de linie de credit nr. 7 din 23

martie 2012, încheiat între Ion Breazu și banca comercială ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni.

În urma examinării clauzelor contractuale prin prisma prevederilor Codului

civil al Republicii Moldova, cît și a normelor Legii nr. 256 din 09 decembrie 2011

privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Legii nr. 105 din

13 martie 2003 privind protecția consumatorilor, a fost întocmit un act de

constatare a clauzelor abuzive din 29 mai 2014.

Agenția pentru Protecția Consumatorilor consideră că unele clauze

contractuale vin în dezacord cu legislația în vigoare și crează un dezichilibru între

drepturile și obligațiile părților contractante.

Astfel, Agenția pentru Protecția Consumatorilor optează pentru a fi

considerate clauze abuzive și inechitabile următoarele prevederi contractuale.

Punctul 4 alin. (6) al contractului atestă că, banca este în drept fără preaviz,

iar debitorul exprimă acordul cert și irevocabil de a modifica în mod unilateral

mărimea dobînzii în funcție de creșterea ratei la depozitele atrase în lei

moldovenești a persoanelor fizice.

Clauza elucidată sub aspectul modificării dobînzii flotante fără preaviz vine

în dezacord cu cu prevederile art. 1237 alin. (4) Codul civil, care atestă expres

obligația debitorului de a anunța în scris debitorul despre modificarea mărimii

dobînzii cu cel puțin 10 zile înainte de modificare.

Ținînd cont de prevederile art. 1237 alin. (3) Codul civil, legiuitorul permite

modificarea unilaterală a dobînzii doar în funcție de anumiți factori exteriori, de

natură obiectivă, independeți de voința băncii: modificarea ratei de refinanțare a

Băncii Naționale a Moldovei, ratei inflației, evoluției pieții, însă clauza

contractuală atestă drept motiv un factor subiectiv: creșterea ratei la depozitele

atrase în lei moldovenești a persoanelor fizice.

Pentru a proteja interesele părții slabe a contractului de adeziune, legiuitorul

a prevăzut dreptul debitorului la rezilierea contractului ca urmare a modificării

dobînzii flotante – art. 1242 alin. (3) Codul civil. Prin urmare, este inechitabil de a

prevedea într-un contract de de adeziune (clauzele căruia sunt elaborate și impuse

din start de bancă, fără drept de modificare) faptul că debitorul își exprimă acordul

cert și irevocabil. Mențiunea în cauză lezează vădit dreptul debitorului consumator,

prevăzut de legislație la reziliere (unde termenul de reziliere curge de la primirea

notificării despre modificarea dobînzii.).

Clauza contractuală, precăutată favorizează banca (creditor), în dezavantajul

net al consumatorului (debitor). Prin urmare, se atestă un dezechilibru între

drepturile și obligațiile părților contractante. Astfel, pct. 4 alin. (6) al contractului

2

vine în contradicție cu prevederile art. 716, art. 1237 alin. (3) – (4) și art. 1242 alin.

(3) Codul civil., art. 5 și art. 6 lit. a) ale Legii nr. 105-XV din 13 martie 2003,

precum și art. 5 alin. (1) – (2), alin. (5) lit. i), l), v) al Legii nr. 256 din 09

decembrie 2011.

Enumerarea plăților prevăzute în pct. 5 al contractului nu asigură o

prezentare clară a obligațiilor consumatorului, iar conform art. 4 alin. (2) al Legii

nr. 256 din 09 decembrie 2011 orice contract încheiat între comerciant și

consumator va cuprinde clauzele contractuale clare, univoce, a căror înțelegere nu

necesită cunoștințe speciale. Expunerea la alte comisioane sau alte datorii din pct.

5 alin. (1) subpct. 8 și 11 ale contractului, nu asigură o informare completă, precisă

referitor la serviciul datoriei pe credit, fapt ce lezează dreptul consumatorului la

informare, precisă referitor la serviciul datoriei pe credit, fapt ce lezează dreptul

consumatorului la informare, prevăzut în art. 6 lit. d), art. 24 al Legii nr. 105 din 13

martie 2003. Iar conform art. 25 al aceleiași legi, obligația legală de a informa

adecvat consumatorii revine agentului economic prestator de servicii.

Mențiunea în pct. 6 alin. (7) al contractului a faptului că, debitorul are

dreptul a anula prezentul contract, dar numai după rambursarea sumelor scadente,

vine în contradicție cu normele civile în vigoare. Termenul ”a nula” presupune

declararea nulă, nulitatea contractului, iar reieșind din prevederile art. 216-220

Codul civil, nulitatea actului juridic poate fi invocată indiferent de rambursarea

sumei. Prin urmare, limitarea dreptului debitorului – consumator la anularea totală

sau parțială a contractului, nu poate fi condiționată de rambursarea sumelor

scadente.

Punctul 7 alin. (3) al contractului menționat supra prevede că, nerespectarea

de către debitor a acțiunilor asumate în cadrul prezentului contract conferă băncii

dreptul de a întreprinde următoarele măsuri:

- Micșorarea plafonului de creditare stabilit conform cap. 1 pct. 1 al

prezentului contract pînă la limita 0 fără preaviz;

- Anularea plafonului de creditare stabilit conform cap. 1 pct. 1 al

prezentului contract;

- Declararea creditului scadent anticipat și plătibil cu toate costurile

aferente.

În acest context, micșorarea plafonului de creditare pînă la 0 fără preaviz, fie

anularea plafonului de creditare poate fi raportată refuzului băncii de a mai credita

persoana debitor. Iar în conformitate cu art. 1241 alin. (4) Codul civil, dreptul de

refuz prevăzut la alin. (1) –(3) poate fi exercitat doar dacă partea care refuză

notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil pînă la momentul executării

obligațiilor ce constituie obiectului refuzului. Chiar în cazul rezilierii contractului,

art. 1242 alin. (5) Codul civil stipulează că, în situația cînd debitorul nu a executat

obligația de restituire a cel puțin 2 tranșe a creditului, rezilierea produce efecte

doar atunci cînd debitorul a acordat debitorului în termen de 15 zile pentru plata

sumei restante, iar plata nu a fost făcută.

Prin urmare clauza contractuală stipulată în pct. 7 alin. (3) vine în

contradicție cu prevederile art. 1241 alin. (4) și respectiv art. 719 lit.d) Codul civil,

3

precum și art. 5 alin. (5) lit. w) al Legii nr. 256 din 09 decembrie 2011, prin faptul

că, nu prevede preavizarea debitorului și stabilirea unui termen de garanție.

Totodată, expresia generală ”nerespectarea de către debitor a obligațiilor

asumate în cadrul prezentului contract” nu oferă posibilitatea evaluării gravității

încălcării pentru a o putea coraporta efectelor stipulate expres care sunt destul de

dure, în vederea stabilirii proporționalității neexecutării față de măsurile aplicate de

bancă, asigurării echilibrului între drepturile și obligațiile părților și evitării unui

eventual abuz din partea băncii.

Se atestă un dezacord între clauzele contractuale și anume pct. 7 alin. (3) al

contractului, cu expresia ”Fără preaviz” față de mențiunea din pct. 6 alin. (4) al

contractului a avertizării privind neplata la scadență a datoriilor față de banca și

perceperii unui comision în acest caz de la debitor.

Punctul 7 alin. (7) al contractului prevede că, în cazul insuficienții de resurse

Banca este în drept, iar debitorul își exprimă acordul cert și irevocabil de a

suspenda și/sau anula acordarea creditului fără preaviz. Analiza comparativă a pct.

7 alin. (3) și pct. 7 alin. (7) ale contractului atestă un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, în defavoarea debitorului – consumator. Ori

conform prevederilor contractuale menționate debitorul (consumator), parte mai

slabă a contractului, rămîne nepreavizat referitor la suspendare și/sau anularea

creditului, chiar și în situația cînd și-a exercitat corespunzător obligațiile

contractuale, cauza fiind deja în creditor – bancă. Astfel, în cazul prevăzut de pct. 7

alin. (7) al contractului, banca este cea care nu își respectă obligația prevăzută de

pct. 1 al contractului, prin urmare este cea care este obligată să preavizeze

debitorul și să răspundă în conformitate cu art. 1244 Codul civil pentru prejudiciul

cauzat debitorului. Cu atît mai mult că, nerealizarea obligației de notificare a

debitorului, poate afecta negativ interesele economice ale acestuia, cauza

prejudicii.

Clauzele contractuale examinate obligă consumatorul la îndeplinirea

obligațiilor sale, chiar și în cazul în care comerciantul nu își respectă obligațiile

corelative. Pentru neexecutarea obligațiilor sunt prevăzute măsuri drastice doar

pentru debitor, fiind omisă reglementarea în același mod a răspunderii băncii

pentru neonorarea obligațiilor față de debitor (client) și a prejudiciilor cauzate

acestuia.

Astfel, clauza propusă în pct. 7 alin. (7) al contractului favorizează

substanțial creditorul și dezavantajează vădit debitorul, care este din start supus

riscului de a fi eventual prejudiciat.

Punctul 7 alin. (7) al contractului vine în dezacord cu prevederile art. 716

alin. (1), art. 718 lit. d) și h), art. 1244 Codul civil, art. 5 alin. (1), alin. (5) lit. o) al

Legii nr. 256 din 09 decembrie 2011.

Contractul inundă cu expresia ”debitorul exprimă acordul cert și irevocabil”,

chiar în situații ce vădit dezavantajează consumatorul, fapt ce pune la întoială,

veridicitatea acestui acord, existența consimțămîntului din partea consumatorului,

familiarizarea clară a consumatorului cu aceste clauze la momentul semnării

contractului și conștientizarea consecințelor ce le produc. Dimpotrivă,

4

consumatorul, Ion Breazu, relevă faptul că a semnat un contract de adeziune,

preformulat de bancă, conținutul căruia nu a avut posibilitatea de a-l influența. Prin

urmare, clauzele au fost impuse din start prin înaintarea spre semnare a unui

contract de adeziune. Ținînd cont de complexitatea prevederilor contractuale și de

volumul acestora, faptul că consumatorul (este neprofesionist în domeniu), e și

firesc că consumatorul nu a conștientizat din start (la mometnul semnării

contractului) efectele ce urmau să le producă. Abia după implementarea practică a

contractului semnat, consumatorul – Ion Breazu a resimțit consecințele și

dezavantajele create pentru partea – debitor a contractului.

Urmare a celor expuse, luînd în considerație: puterea diferită a părților la

momentul încheierii contractului, natura serviciilor, argumentele expuse în petiția

consumatorului și neprezentarea de către bancă a unor probe certe a negocierii,

faptul că agentul economic a acționat în mod inechitabil față de consumator la

elaborarea contractului de adeziune, prin avantajarea sa în detrimentul intereselor

legitime ale consumatorului (debitor), consideră că, contractul de linie de credit nr.

7 din 23 martie 2012, încheiat de dnul Ion Breazu cu banca comercială

”Moldindconbank” societatea pe acțiuni, conține clauzele abuzive care vin în

dezacord cu legislația în vigoare.

Prin hotărîrea Judecătoriei Centru mun. Chișinău din 01 iunie 2015 s-a

admis integral cererea de chemare în judecată înaintată de Agenția pentru Protecția

Consumatorului și Breazu Ion împotriva băncii comerciale ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni, s-a recunoscut nulitatea clauzelor contractuale stabilite în pct.

4 alin. (6), pct. 5 alin. (1), în partea ce ține de alte comisioane sau alte datorii, pct.

6 alin. (7), pct. 7 alin. (3) și pct. 7 alin. (7) al contractului de linia de credit pentru

persoanele fizice acordat pe card de credit nr. 07 încheiat în or. Vatra la 23 martie

2012 între banca comercială ”Moldindconbank” societate pe acțiuni și Breazu Ion,

a obligat banca comercială ”Moldindconbank” societate pe acțiuni să excludă

astfel de clauze din contractele cu același obiect încheiate cu Ion Breazu și alți

consumatori, s-a interzis băncii comerciale ”Moldindconbank” societate pe acțiuni

includerea unor asemenea clauze contractuale care vor fi încheiate în viitor cu

consumatorii, s-a încasat de la banca comercială ”Moldindconbank” societate pe

acțiuni în beneficiul statului taxa de stat în mărime de 100 lei (f.d. 102).

Nefiind decord cu hotărîrea Judecătoriei Centru din 01 iunie 2015, la 30

iunie 2015, apoi la 11 noiembrie 2015 banca comecială ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni a depus cerere de apel prin care a solicitat casarea integrală a

hotărîrii Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 01 iunie 2015, emițînd o nouă

hotărîre prin care să fie respinsă acțiunea înaintată de Agenția pentru Protecția

Consumatorilor și Ion Breazu împotriva băncii comeciale ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni (f.d. 126, 134-136).

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 23 martie 2016 s-a admis apelul

declarat de banca comecială ”Moldindconbank” societate pe acțiuni, s-a casat

hotărîrea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 01 iunie 2015 și s-a emis o

decizie sub formă de încheiere prin care pricina civilă la cererea de chemare în

judecată înaintată de Agenția pentru Protecția Consumatorilor în interesul lui

5

Breazu Ion împotriva băncii comeciale ”Moldindconbank” societate pe acțiuni

privind declararea nulității clauzelor contractuale abuzive, obligarea excluderii

unor astfel de clauze din contractele care vor fi încheiate în viitor cu consumatorii,

se încetează în legătură cu depunerea acțiunii de un organ ce nu dispunea de acest

drept (f.d. 176).

În motivarea deciziei, instanța de apel a invocat că instanța de fond nu a ținut

cont la judecarea cauzei de prevederile procesuale și anume că potrivit

Regulamentului privind organizarea și funcționarea Agenției pentru Protecția

Consumatorilor nu atribuie agenției competența de a se adresa în instanța de

judecată în interesul consumatorului.

Prin urmare instanța de apel a constatat că, cererea de chemare în judecată a

fost depusă de Agenția pentru Protecția Consumatorilor în interesul lui Breazu Ion,

iar Codul de procedură civilă nu conferă acest drept agenției.

Nefiind deacord cu decizia Curții de Apel Chișinău din 23 martie 2016, la 06

mai 2016, Ion Breazu a depus recurs asupra deciziei Curții de Apel Chișinău din

23 martie 2016 prin care a solicitat casarea deciziei Colegiului civil al Curții de

Apel Chișinău din 23 martie 2016, cu menținerea hotărîrii Judecătoriei Centru,

mun. Chișinău din 01 iunie 2015.

Nefiind decord cu decizia Curții de Apel Chișinău din 23 martie 2016, la 12

mai 2016 Agenția pentru Protecția Consumatorilor a depus recurs prin care a

solicitat casarea deciziei Curții de Apel Chișinău din 23 martie 2016 și menținerea

în vigoare a hotărîrii Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 01 iunie 2015.

În motivarea cererii de recurs atît Breazu Ion cît și Agenția pentru Protecția

Consumatorilor au indicat că, consideră decizia Curții de Apel Chișinău din 23

martie 2016 ilegală și neîntemeiată, bazată pe aplicarea eronată și incorectă a

normelor de drept și pasibilă anulării din mai multe considerente.

Concluzia instanței de apel referitor la faptul că, acțiunea a fost depusă de un

organ ce nu dispunea de acest drept, vine în contradicție cu normele de drept

existente în domeniul protecției consumatorilor. Instanța de apel nu a ținut cont de

prevederile Legii nr. 105 din 13 martie 2003 privind protecția consumatorilor în

calitate de lege fundamentală în domeniul protecției consumatorilor.

Or conform art. 31 alin. (1) al Legii privind protecția consumatorilor

acțiunile privind protecția drepturilor consumatorilor pot fi depuse la instanța de

judecată de către consumatori însîși sau de reprezentanții acestora, de către

auoritățile publice abilitate sau de către asociațiile obștești de consumatori.

Iar alin. (3) al articolului menționat supra prevede că, organele abilitate cu

funcții de protecție a consumatorilor pot reprezenta interesele consumatorilor în

instanța de judecată în scopul protecției drepturilor consumatorilor.

Conform art. 27 alin. (3) al Legii privind protecția consumatorilor, Agenția

pentru protecția Consumatorilor este una din autoritățile administrației publice

centrale cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor.

Mai mult ca atît, Agenția pentru protecția Consumatorilor este acea

autoritate care implementează politica în domeniul protecției consumatorilor,

examinează reclamațiile consumatorilor în vederea protejării drepturilor legitime

6

ale acestora și realizează protecția drepturilor și intereselor legitime ale

consumatorilor prin mijloacele prevăzute de lege.

Astfel, Agenția pentru Protecția Consumatorilor este fără îndoială o

autoritate publică centrală abilitată în domeniul protecției drepturilor

consumatorilor, prin urmare acțiunea privind protecția consumatorilor putea fi

depusă de recurent în instanța de judecată.

Hotărîrea Guvernului nr. 936 din 09 decembrie 2011 privind crearea

Agenției pentru protecția Consumatorilor și aprobarea Regulamentului, structurii și

efectivului/limită ale acesteia, la care face referire instanța de apel, a fost elaborată

în vederea asigurării implementării prevederilor Legii nr. 105 din 13 martie 2003

privind protecția consumatorilor, fapt reflectat expres în preambulul hotărîrii.

Prin urmare, interpretarea prevederilor hotărîrii urma a fi efectuată de către

instanța de apel în strictă coroborare cu prevederile actului legislativ de bază –

Legea privind protecția consumatorilor.

De asemenea, au relevat că, în domeniul clauzelor abuzive prevederile Legii

privind protecția consumatorului sunt completate și detaliate în Legea nr. 256 din

09 decembrie 2011 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu

consumatorii, fapt reflectat expres în art. 5 al Legii privind protecția

consumatorilor.

Conform art. 7 alin. (2) al Legii privind clauzele abuzive în contractele

încheiate cu consumatorii, Agenția pentru Protecția Consumatorilor efectuează

controlul respectării prevederilor acestei legi și constatarea clauzelor abuzive în

contracte, la sesizarea consumatorului sau din oficiu, în condițiile legii. Alineatul

(4) al art. 7 a legii menționate supra, prevede expres că în cazul constatării de

clauze abuzive în contractul încheiat cu consumatorul, Agenția întocmește act de

constatare și intentează acțiunea în instanța judecătorească în vederea solicitării

declarării nulității acestor clauze. Prin urmare legiuitorul investește expres Agenția

pentru Protecția Consumatorului cu dreptul de a înainta acțiunea în instanța de

judecată, pentru declararea nulității clauzelor abuzive.

Prin urmare, instanța de apel nu a aplicat norma ce urma a fi aplicată ceea ce

reprezintă un temei de admitere a recursului prevăzut de art. 432 alin. (2) lit. a)

Cod de procedură civilă.

Argumentul instanței de apel, precum că clauzele contractuale din contractul

de linie de credit examinat reflectă normele prevăzute de legi și alte acte normative

este neîntemeiat și vine în contradicție cu circumstanțele pricinii. Or motivul

înaintării acțiunii de către Agenția pentru Protecția Consumatorului și Breazu Ion a

constituit anume faptul că clauzele contractauale contravin normelor legislative în

vigoare și anume fiind încălcate atît norme speciale referitor la creditul bancar

stipulate în art. 1237-1244 Cod civil, cît și normele generale oglindite de art. 220-

222, art. 716 și718 Cod civil, precum și prevederile Legii speciale cu privire la

contractele încheiate cu consumatorii, reflectate în Legea nr. 256 din 09 decembrie

2011.

7

Totodată, au relevat că, este eronat și argumentul instanței de apel referitor la

faptul că banca comercială ”Moldindconbank” societate pe acțiuni nu are calitate

de comerciant în sensul Legii nr. 256 din 09 decembrie 2011.

Contractul de credit nu este enumerat în rîndul excepțiilor stipulate în art. 2

alin. (2) al Legii nr. 256 din 09 decembrie 2011, prin urmare cade sub incidența

acesteia. Cu atît mai mult, că însuși legea menționată precizează la descrierea

clauzelor abuzive specificul în cazul furnizării de servicii financiare, fapt ce atestă

răsfrîngerea legii asupra contractelor de furnizare a serviciilor financiare.

Este relevant de atestat că, Legea nr. 256 din 09 decembrie 2011 oferă

noțiunii de comerciant un sens larg, ce include atît calitatea de vînzător, cît și de

furnizor sau prestator de servicii, fiind orice persoană fizică sau juridică, indiferent

de tipul de proprietate și forma organizatorico-juridică, care acționează în scopuri

legate de activitatea sa de întreprinzător sau de activitatea sa profesională, fapt

relevat expres în art. 3 al legii, prin urmare banca comercială ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni în calitate de furnizor/prestator de servicii financiare, cade sub

incidența legii menționate.

Respectiv, instanța de apel a interpretat în mod eronat legea materială.

Cu referire la concluziile instanței de apel referitor la faptul că Agenția

pentru Protecția Consumatorului nu cade sub incidența prevederilor art. 73 Codul

de procedură civilă, precum și că recurentul nu era în drept să înainteze acțiunea

vizată în interesele lui Breazu Ion sunt combătute de prevederile art. 31 din Legea

privind protecția consumatorilor și art. 7 al Legii privind clauzele abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii.

În acest sens, art. 73 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că,

organele care au intentat proces în apărarea unor alte persoane au drepturi și

obligații procedurale de reclamant, cu excepția dreptului de a încheia tranzacție și a

obligației de a achita cheltuieli de judecată.

Suplimentar, au reținut că, este nefondat argumentul instanței de apel

referitor la faptul că Breazu Ion nu întrunește calitatea procesuală de coreclamant

și că în materialele dosarului lipsește vre-o acțiune sau cerere din partea lui Breazu

Ion privind intervenirea în proces, deoarece contravine circumstanțelor și

materialelor pricinii.

În acest sens, a relevat că cererea de chemare în judecată a fost semantă de

Breazu Ion și Agenția pentru Protecția Consumatorilor.

Voința lui Breazu Ion de a participa în proces în calitate de coreclamant, se

atestă atît prin semnarea nemijlocită a cererii de chemare în judecată, cît și prin

acțiunile sale ulterioare (participarea la examina în fond, declarațiile scrise depuse

la Curtea de Apel Chișinău la data de 02 februarie 2016).

De asemenea, la 18 ianuarie 2015, Ion Breazu a depus o cerere la

Judecătoria Centru, mun. Chișinău cu privire la completarea cerere de chemare în

judecată înaintată de Agenția pentru Protecția Consumatorilor și Breazu Ion prin

care s-au prezentat datele sale personale, în vederea lichidării neajunsurilor

indicate în încheierea din 31 ianuarie 2015 și punerea pe rol a cauzei.

8

Astfel, instanța de fond, constatînd voința dlui Breazu Ion, a permis

participarea acestuia în proces ca coreclamant, examinînd cauza în fond.

Ori, hotărîrea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău din 01 iunie 2016 atestă

expres faptul că, cererea de chemare în judecată a fost înaintată de Agenția pentru

Protecția Consumatorului și Breazu Ion, ce confirmă recunoașterea de către

instanța de fond a posibilității reclamanțilot de a interveni în proces.

În partea ce ține de constatarea instanței de apel cu privire la faptul că

acțiunea în comun înaintată de Agenția pentru Protecția Consumatorului și Breazu

Ion, duce la încălcarea justului echilibru ce ar trebuie să existe între părți este

absolut nemotivată, or participarea Agenției pentru Protecția Consumatorilor în

litigiile cu privire la protecția consumatorului are menirea de a asigura protecția

drepturilor consumatorilor de clauzele abuzive.

Subsecvent, au indicat că, se atestă o diferență netă între partea motivată a

deciziei și dispozitivul emis de Curtea de Apel Chișinău.

Astfel în partea motivată, Curtea de Apel Chișinău indică că ”.. audiind

participanții prezenți, apelul urmează a fi admis cu casarea hotărîrii

Judecătoriei Centru, mun. Chișinpu din 01 iunie 2015 și emiterea unei noi

hotărîri prin care acțiunea înaintată se admite parțial din următoarele

considerente”.

Însă în dispozitivul deciziei instanța de apel atestă că, ”se emite o decizie

sub formă de încheiere prin care pricina civilă… se încetează în legătură cu

depunerea acțiunii de un organ ce nu dispunea de acest drept.”.

Cu referire la termenul de depunere a recursurilor, instanța de recurs constată

că, dispozitivul deciziei a fost emis de Curtea de Apel Chișinău la 23 martie 2016.

Potrivit scrisorii nr. 1609 din 18 aprilie 2016 copia deciziei Curții de Apel

Chișinău a fost expediată părților la 18 aprilie 2016.

De asemenea, conform recipisei (f.d. 188) Breazu Ion a primit copia deciziei

din 23 martie 2016, la 08 aprilie 2016.

Mai mult ca atît, instanța de recurs conchide că la materialele cauzei lipsesc

probe care să confirme data recepționării deciziei motivate a Curții de Apel

Chișinău din 23 martie 2016 de către Agenția pentru Protecția Consumatorilor.

Recursul a fost depus de către Ion Breazu la 06 mai 2016, iar de către

Agenția pentru Protecția Consumatorilor la 12 mai 2016, respectiv se consideră

depuse în termenii prevăzuți de lege.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul

se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei

integrale. Respectiv, recursurile se consideră depuse în termenul prevăzut de lege.

Potrivit art. 444 Cod de procedură civilă, recursul se examinează fără

înștiințarea participanților la proces. Completul din 5 judecători poate decide

invitarea unor participanți sau reprezentanți ai acestora pentru a se pronunța asupra

problemelor de legalitate invocate în cererea de recurs.

Verificînd argumentele invocate în recursurile depuse, pe baza materialelor

din dosar, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție consideră că, acestea sunt întemeiate și urmează a fi admise cu

9

casarea deciziei Curții de Apel Chișinău din 23 martie 2016 și restituirea pricinii

spre rejudecare în instanța de apel, într-un alt complet de judecată din următoarele

considerente.

Potrivit art. 445 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, instanța, după

ce judecă recursul, este în drept, să admită recursul, să caseze integral decizia

instanței de apel și să trimită pricina spre rejudecare în instanța de apel în toate

cazurile în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanța de recurs.

La 23 martie 2012 banca comercială ”Moldindconbank” societate pe acțiuni,

în calitate de creditor și Breazu Ion în calitate de debitor au încheiat contractul de

credit nr. 7 potrivit căruia creditorul s-a obligat să-i acorde debitorului un credit în

valoare de 30 000 lei, iar debitorul s-a obligat să-l restituie pînă la 23 septembrie

2014 (f.d.9-12).

La 05 mai 2016 Ion Breazu a sesizat Agenția pentru Protecția

Consumatorilor prin care a solicitat efectuarea unei analize a clauzelor contractuale

a contractului de credit nr. 7 din 23 martie 2012, considerînd că unele clauze din

contract sunt abuzive (f.d. 8).

Prin actul de constatare a clauzelor abuzive în contractele de comodat și

prestări servicii din 29 mai 2014, Agenția pentru Protecția Consumatorilor a

constatat că punctele 4 alin. (6) pct. 5 alin. (1) subpunctele 4, 8, 9, 11, pct. 6 alin.

(3), (4), (5), pct. 7 alin. (3), (6), (7) din contractul de credit nr. 7 din 23 martie

2012, sunt clauze abuzive și contravin legislației în vigoare (f.d. 13-16).

Instanța de recurs a mai constatat că, la 26 ianuarie 2015 Agenția pentru

protecția Consumatorilor dar și Breazu Ion au depus cerere de chemare în judecată

împotriva băncii comerciale ”Moldindconbank” societate pe acțiuni prin care a

solicitat declararea nulității clauzelor abuzive consemnate în pct. 4 alin. (6), pct. 5

alin. (1) (în partea ce ține de alte comisioane sau alte datori), pct. 6 alin. (7), pct. 7

alin. (3) și (7) ale contractelor de linie creditară, obligarea băncii comerciale

”Moldindconbank” societate pe acțiuni să excludă asemenea clauze din contractele

cu același obiect, încheiate cu consumatorul dat și alți consumatori, interzicerea

includerii unor asemenea clauze în contractele cu același obiect, care vor fi

încheiate pe viitor cu consumatorii (f.d. 3-7).

În acest sens, instanța de recurs conchide că, prin Hotărîrea Guvernului

Republicii Moldova nr. 5 din 14 ianuarie 2008 a fost aprobată Strategia Națională

în domeniul protecției consumatorilor pentru perioada 2008-2012.

Conform strategiei, una din prioritățile de dezvoltare a Republicii Moldova

la etapa actuală este creșterea nivelului de protecție a consumatorilor, precum și

realizarea drepturilor consumatorilor în conformitate cu legislația.

Analiza bazei legislative și a organizării procesului de protecție a

consumatorilor în raport cu practicile europene și internaționale ar putea servi drept

sursă de eficientizare a organizării activității de protecție a consumatorilor în tara

noastră, a stabilirii principiilor și obiectivelor în acest domeniu.

Schimbările social-economice, deschiderea pieței bunurilor și serviciilor,

libera circulație a mărfurilor au condus la stabilirea unor relații noi privind oferirea

produselor și serviciilor consumatorilor, fapt ce se răsfrânge asupra securității vieții

10

și sănătății lor. În ultimii ani au avut loc noi schimbări și au apărut noi factori care

au influențat contactul consumatorilor din țară cu piața. Între timp, dorința și

efortul Moldovei de integrare în spațiul european și global s-a materializat sub

forma câtorva acorduri concrete, precum: aderarea la Organizația Mondială a

Comerțului (OMC), colaborarea instituțională cu structurile Uniunii Europene

(UE), inclusiv semnarea Acordului de parteneriat și cooperare dintre Comunitățile

Europene și statele lor membre, pe de o parte, și Republica Moldova, pe de altă

parte, semnat în 1994 și a Planului de Acțiuni Republica Moldova - Uniunea

Europeană (RM-UE), semnat în 2005. Deschiderea pieței și confruntarea directă a

consumatorilor din Moldova cu practicile economiei de piață conduce la

necesitatea reglementării relațiilor privind interesele consumatorilor din țara

noastră.

Protecția consumatorilor, fiind o componentă de bază a programelor de

protecție socială a cetățenilor, este destinată pentru a asigura și ameliora în

continuu respectarea intereselor acestora. Consumatorul, în calitatea sa de purtător

al cererii de mărfuri și servicii, joacă un rol important în mecanismul de piață,

constituind, în același timp, elementul de referință al tuturor acțiunilor întreprinse

de producători și comercianți.

În urma aprobării strategiei, au fost aduse numeroase modificări la Legea nr.

105 din 13 martie 2003 privind protecția consumatorilor.

Astfel, potrivit preambulului Legii respective, prezenta lege stabilește bazele

juridice pentru protejarea de către stat a persoanelor în calitatea lor de consumatori

și transpune Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața

internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului,

a directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale

Consiliului și Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al

Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO) nr. L 149/22 din

11 iunie 2005.

De asemenea, a fost adoptată Legea nr. 256 din 09 decembrie 2011 privind

clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, care are ca scop potrivit

prevederilor art. 1 crearea unui cadru legal corespunzător în vederea asigurării

protecției intereselor economice ale consumatorilor prin interzicerea și prevenirea

utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și

consumatori.

În acest sens, art. 26 alin. (1) și (2) din Legea privind protecția

consumatorului statuează că, acțiunile privind protecția drepturilor consumatorilor

pot fi depuse la instanța judecătorească de către consumatorii înșiși sau

reprezentanții acestora, de către autoritățile administrației publice abilitate sau de

către asociațiile obștești de consumatori. Acțiunile privind protecția drepturilor

consumatorilor se depun la instanța judecătorească în conformitate cu termenele

prevăzute de legislație. Consumatorii sînt scutiți de taxa de stat în acțiunile privind

protecția drepturilor sale.

11

Tot în acest context, art. 7 alin. (4) din Legea privind clauzele abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii, prevede expres că, în cazul constatării de

clauze abuzive în contractul încheiat cu consumatorul, Agenția întocmește act de

constatare și intentează acțiune în instanță judecătorească în vederea solicitării

declarării nulității acestor clauze.

Totodată, art. 73 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că, în

cazurile prevăzute de lege, autoritățile publice, organizațiile, persoanele fizice pot

adresa în judecată acțiune (cerere) în apărarea drepturilor, libertăților și

intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în

apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale unui număr

nelimitat de persoane fizice. Acțiunea în apărarea intereselor unei persoane

incapabile poate fi intentată independent de existenta cererii unei persoane

interesate sau a reprezentantului ei legal.

În concluzie, constatarea Curții de Apel Chișinău precum că Regulamentul

privind organizarea și funcționarea Agenției pentru Protecția Consumatorului

aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 936 din 09 decembrie 2011 nu atribuie în

competența Agenției pentru Protecția Consumatorilor dreptul de a înainta cereri în

instanța de judecată în interesul consumatorului, este eronată, or art. 73 alin. (1) din

Codul de procedură civilă prevede expres – în cazurile prevăzute de lege.

În acest sens, instanța remarcă că, în cauza Airey împotriva Irlandei, Curtea

a constatat că, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la justiție se completează

cu obligația statului de a facilita accesul, astfel încît pentru respectarea acestei

exigențe nu este suficientă obligația negativă de a nu împiedica în nici un fel

accesul la o instanță, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi

sociale și economice.

După cum e stipulat supra, scopul Legii privind clauzele abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii, este crearea unui cadru legal corespunzător

în vederea asigurării protecției intereselor economice ale consumatorilor.

Cu privire la argumentul Curții de Apel Chișinău în partea ce ține de

neaplicarea art. 62, 63 Codul de procedură civilă în privința lui Breazu Ion și faptul

că Breazu Ion nu a înaintat nici o cerere de intervenire în proces, instanța conchide

următoarele:

În conformitate cu art. 59 alin. (1) Codul de procedură civilă, parte în proces

(reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la

momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material litigios.

Calitatea de reclamant se realizează, reieșind din principiul disponibilității

prevăzut de art. 27 alin. (1) Codul de procedură civilă prin depunerea cererii de

chemare în judecată în condițiile art. 166, 167 Codul de procedură civilă și

dispunerea de drepturile și obligațiile procesual civile.

În acest sens, cererea de chemare în judecată depusă la 26 ianuarie 2015 a

fost depusă din numele Agenției pentru Protecția Consumatorilor ca reclamant și

Ion Breazu ca coreclamant, fiind semnată atît de Directorul Agenției pentru

Protecția Consumatorilor, Olesea Plotnic cît și de Breazu Ion.

12

Mai mult ca atît, la 18 februarie 2015, Breazu Ion, ca urmare a recepționării

încheierii de a nu da curs cererii de chemare în judecată, a depus cerere privind

lichidarea neajunsurilor indicate în încheierea din 31 ianuarie 2015, indicînd datele

sale complete, conform prevederilor art. 166 Cod de procedură civilă (f.d. 29).

De asemenea, conform procesului verbal al ședinței de judecată Breazu Ion a

participat la examinarea cauzei în calitate de reclamant susținînd acțiunea depusă.

Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că, la materialele cauzei nu a

fost stabilită vre-o acțiune sau cerere din partea lui Breazu Ion privind intervenirea

în proces în calitate de coreclamant, iar ca urmare a înaintării acțiunii de către

Agenția pentru Protecția Consumatorilor mun. Chișinău semnată de către

reprezentantul instituției și totodată de către Breazu Ion, se consideră ca e înaintată

în interesul ultimului, ceea ce constituie nu numai o interpretare restrictivă a

drepturilor procesuale a lui Breazu Ion cît și o limitare flagrantă a accesului la

justiție.

Dreptul de acces la un tribunal garantat de articolul 6 § 1 al Convenției nu

este absolut, dar poate avea anumite limite; acestea sunt permise din momentul în

care dreptul de acces, prin însăși natura sa, necesită o reglementare din partea

statului. În acest sens, statele contractante se bucură de o anumită marjă de

apreciere, deși decizia finală cu privire la respectarea prevederilor Convenției

revine Curții. Urmează să se asigure că limitele aplicate nu restrîng sau reduc

accesul la un tribunal a unei persoane într-un așa mod sau măsură încît să afecteze

esența dreptului în sine. Mai mult decît atît, o limitare nu va fi compatibilă cu

articolul 6 § 1 în cazul în care nu urmărește un scop legitim și dacă nu există un

raport de proporționalitate rezonabil între mijloacele utilizate și scopul urmărit să

fie atins (a se vedea Waite și Kennedy c. Germaniei [MC], nr. 26083/94, § 59,

CEDO 1999 I). Dreptul de acces la un tribunal este încălcat atunci cînd normele

legale încetează să servească obiectivelor securității juridice și bunei administrare

a justiției și să formeze un fel de barieră, prin care împiedică examinarea fondului

cauzei reclamantului de o instanță competentă (vezi Tsalkitzis c. Greciei, nr.

11801/04, § 44, din 16 noiembrie 2006).

În acest sens, Curtea Constituțională a Republicii Moldova în para. 65,66 din

Hotărîrea nr. 14 din 15 noiembrie 2012 pentru controlul constituționalității ale unor

prevederi din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30

mai 2003 a constatat că, sub aspect procesual, accesul liber la justiție se

materializează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine

legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice

care pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru

constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Potrivit normelor procesual-

civile, pentru a pune în mișcare o acțiune civilă, este necesară îndeplinirea

cumulativă a unor condiții de fond și formă, precum ar fi respectarea competenței

jurisdicționale, a termenului de prescripție, existența capacității procesuale de

exercițiu, respectarea regulilor cu privire la forma și conținutul cererii de chemare

în judecată.

13

În speță, Breazu Ion, prin semnarea cererii de chemare în judecată și

susținerea acțiunii în cadrul instanței de judecată a obținut calitatea de reclamant,

avînd oportunitatea de a beneficia de toate garanțiile procesuale, inclusiv și de

dreptul de ai fi judecată cauza în instanța de apel.

În parte ce privește neaplicarea art. 62, 63 din Codul de procedură civilă, se

relevă că, în speță nu a fost examinată necesitatea intervenirii în proces a părții la

solicitarea instanței sau a uneia din părți, or Breazu Ion a depus cererea de chemare

în judecată, avînd deja calitate de reclamant.

Suplimentar instanța de judecată menționează că, potrivit art. 239 Cod de

procedură civilă, hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală și întemeiată.

Instanța își întemeiază hotărîrea numai pe circumstanțele constatate

nemijlocit de instanță și pe probele cercetate în ședință de judecată.

Conform art. 241 alin. (2) din Codul de procedură civilă, hotărîrea

judecătorească constă din partea introductivă și partea dispozitivă.

În cazurile prevăzute la art. 236 alin. (5), hotărîrea judecătorească constă din

partea introductivă, partea descriptivă, motivare și dispozitiv.

Fiecare parte a hotărîrii se evidențiază separat în textul acesteia. Alineatul

(5) și (6) al articolului respectiv prevede că, în motivare se indică: circumstanțele

pricinii, constatate de instanță, probele pe care se întemeiază concluziile ei

privitoare la aceste circumstanțe, argumentele invocate de instanță la respingerea

unor probe, legile de care s-a călăuzit instanța. Dispozitivul cuprinde concluzia

instanței judecătorești privind admiterea sau respingerea integrală sau parțială a

acțiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea și termenul de atac al hotărîrii.

Prin urmare, dispozitivul hotărîrii este o continuitate logică a motivării,

cuprinzînd soluția dată.

Cu toate acestea, în speță, instanța de recurs atestă a neconcordanță între

partea motivatorie a deciziei și dispozitiv, astfel încît, în partea motivatorie,

instanța de apel constatată că, audiind participanții prezenți la proces și analizînd

legalitatea și temeinicia hotărîrii atacate, prin prisma materialelor din dosar și

prevederilor legislației în vigoare aplicabile speței, colegiu consideră că apelul

declarat de reprezentantul apelantului banca comercială ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni, Doina Gumene este întemeiat și urmează a fi admis cu

casarea hotărîrii Judecătoriei, Centru, mun. Chișinău din 01 iunie 2015 și

emiterea unei noi hotărîri prin care acțiunea înaintată se admite parțial.

În timp ce în dispozitivul deciziei este indicat că, s-a emis o decizie sub

formă de încheiere prin care pricina civilă la cererea de chemare în judecată

înaintată de Agenția pentru Protecția Consumatorilor în interesul lui Breazu Ion

împotriva băncii comeciale ”Moldindconbank” societate pe acțiuni privind

declararea nulității clauzelor contractuale abuzive, obligarea excluderii unor asfel

de clauze din contractele care vor fi încheiate în viitor cu consumatorii, se

încetează în legătură cu depunerea acțiunii de un organ ce nu dispunea de acest

drept.

E de menționat că dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6.1. al

Convenției europene ale drepturilor omului, include în sine și motivarea hotărîrii.

14

Astfel, în cauza Albina contra României, CtEDO, a constatat că judecătorii trebuie

să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile.

În acest sens, instanța de recurs conchide că, hotărîrea este actul prin care se

finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărui conținut este

rodul raționamentului prin care acesta supune o speța determinată regulii generale

de drept. Evoluția acestui raționament reprezintă motivarea hotărârii. Aceasta este

necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părțile litigante, dar și pentru a

permite când este cazul, instanțelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau

contradicții în raționamentul judecătoriilor.

În concluzie, reținem că, existența contradicțiilor în actul judecătoresc

afectează nu numai drepturile părților la un proces echitabil dar și încrederea

părților în actul justiției, urmând astfel, de înlăturat viciul respectiv, de către

instanța care a emis hotărîrea.

Luînd în considerație cele stipulate supra și faptul că erorile judiciare nu pot

fi corectate de către instanța de recurs, or instanța nu poate lipsi părțile de un grad

de jurisdicție pentru examinare cauzei în fond, pricina urmează de remis spre

rejudecare la Curtea de Apel Chișinău, în alt complet de judecată.

În conformitate cu art. 445 alin. (1), lit. c) CPC, Colegiul Civil, Comercial și

de Contencios Administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție,

d e c i d e:

Se admit recursurile declarate de Ion Breazu și Agenția pentru Protecția

Consumatorilor.

Se casează decizia Curții de Apel Chișinău din 23 martie 2016 adoptată în

cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Agenția pentru Protecția

Consumatorilor și Breazu Ion împotriva Băncii Comerciale ”Moldindconbank”

societate pe acțiuni privind declararea nulității clauzelor contractuale abuzive,

obligarea excluderii unor astfel de clauze din contractele cu același obiect încheiate

cu consumatorii și interzicerea unor asemenea clauze contractuale care vor fi

încheiate în viitor cu consumatorii, cu restituirea pricinii la rejudecare în ordine de

apel la Curtea de Apel Chișinău, în alt complet de judecată.

Decizia nu se supune nici unei căi de atac.

Președintele ședinței, Svetlana Filincova

judecători

Maria Ghervas

Sveatoslav Moldovan

Nicolae Craiu

Dumitru Mardari

15