1ra-1823/2020 — art. 149 alin. 1 CP

1ra-1823/2020 — art. 149 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2020)

Dosarul nr. 1ra-1823/2020

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

28 octombrie 2020 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Iurie Diaconu,

Judecători Liliana Catan, Ion Guzun,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursurilor ordinare declarate de procurorul în Procuratura de

circumscripție Cahul, Mihail Tomița, de avocatul Ion Grecu, în numele succesorilor

părții vătămate, Clemente Victor și Clemente Ana, împotriva deciziei Curții de Apel

Cahul din 02 iunie 2020, în privința inculpatului

Roman Roman XXXXXX.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 17.01.2017 – 05.11.2018,

instanța de apel: 29.11.2018 – 20.02.2019,

instanța de recurs: 03.05.2019 – 29.10.2019,

instanța de apel: 03.12.2019 – 02.06.2020,

instanța de recurs: 13.08.2020 – 28.10.2020.

Asupra recursurilor menționate, Colegiul penal,

C O N S T A T Ă :

examinată conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală, Roman Roman

a fost condamnat în baza art. 149 alin. (1) Cod penal la 1 an și 6 luni închisoare, cu

executare în penitenciar de tip deschis, începând din 05.11.2018, cu includerea

perioadei arestării preventive de la 28.04.2017 până la 10.05.2017.

De la inculpat s-a încasat în beneficiul lui Clementi V. prejudiciul moral în

mărime de 200.000 lei, cheltuielile de asistență juridică în sumă de 6000 lei și

cheltuielile pentru onorariul executorului judecătoresc în sumă de 2000 lei.

Cererea procurorului privind încasarea cheltuielilor judiciare a fost respinsă ca

neîntemeiată.

1

inculpatul Roman R., aflându-se în preajma spălătoriei auto din incinta stației de

alimentare cu petrol „Pentaoil” amplasată în or. Leova, a avut un conflict cu Clementi

M. și Clementi G., ambii locuitori ai XXXXXX, XXXXXX, care a apărut în urma

faptului că Clementi M. i-a transmis anterior lui Roman R. suma de 1000 lei pentru

repararea autoturismului său de model „Audi A6”, care i-a fost deteriorat câteva zile

în urmă. În cadrul conflictului Clementi M. și Clementi G. i-au aplicat mai multe

lovituri cu pumnii în regiunea feții lui Roman R., la care ultimul, având scopul de a se

apăra și fără a respecta regulile de precauție privitoare la manevrarea șurubelniței pe

care o ținea în mână, condiționate de situația concretă și de normele de conviețuire

socială, a fluturat haotic cu șurubelnița pe care o avea în mână o dată în direcția lui

Clementi G., nimerind în regiunea toracică provocându-i, conform raportului de

expertiză judiciară nr. 58 din 23.06.2017, leziuni corporale grave, conform criteriului

pericolului pentru viață, manifestate prin plagă înțepată la nivelul intercostal IV pe linie

parasternală stângă, penetrată în cavitatea pleurală cu lezarea ventriculului drept al

cordonului, care s-a complicat cu hemoragie profuză, masivă internă (Hemotorax

bilateral total) și șoc hipovolemnic, în rezultatul cărui fapt, ultimul a decedat.

Instanța a reținut că inculpatul a recunoscut în totalitate săvârșirea faptelor

indicate în rechizitoriu și probele administrate, solicitând examinarea cauzei în

procedură simplificată.

Dat fiind că probele administrate dovedesc vinovăția inculpatului, instanța i-a

încadrat acțiunile pe art. 149 alin. (1) Cod penal, ca lipsirea de viață din imprudență.

Totodată, este neîntemeiat argumentul apărării că, inculpatul a săvârșit

infracțiunea prevăzută de art. 151 alin. (4) Cod penal și instanța, în temeiul art. 326

alin. (2) Cod de procedură penală, urmează să restituie procurorului cauza penală

pentru întocmirea rechizitoriului privind săvârșirea infracțiunii prevăzută la art. 151

alin. (4) Cod penal.

Ori, potrivit art. 326 alin. (2) Cod de procedură penală, dacă, în cadrul judecării

cauzei, se constată că inculpatul a săvârșit o altă infracțiune sau că au apărut

circumstanțe noi care vor influența încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, sau că

infracțiunea incriminată a fost comisă în coparticipare cu altă persoană care a fost

scoasă de sub urmărire penală, instanța, la cererea procurorului, amână examinarea

cauzei pe un termen de până la o lună și o restituie procurorului pentru efectuarea

urmăririi penale privind această infracțiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în

modul stabilit la art. 287, pentru formularea unei învinuiri noi și înaintarea acesteia

inculpatului, cu participarea apărătorului. În primul caz, instanța restituie dosarul penal

fără rechizitoriu și fără procesul-verbal al ședinței de judecată și anexele la el, iar în

situația când cauza se restituie procurorului în vederea reluării urmăririi penale în

privința persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru aceeași faptă, instanța

restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele noi, dobândite în

cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoștință inculpatului, apărătorului acestuia și

celorlalți participanți interesați, în condițiile prevederilor art. 293 și 294, apoi cauza se

prezintă în instanța respectivă pentru continuarea judecării. La demersul procurorului,

termenul stabilit în prezentul alineat poate fi prelungit de instanță până la 2 luni, la

2

expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanței pentru continuarea

judecării.

Astfel, dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvârșit o altă

infracțiune, instanța, doar la cererea procurorului, poate restitui cauza penală

procurorului pentru efectuarea urmăririi penale privind această infracțiune sau pentru

reluarea urmăririi penale, în modul stabilit la art. 287, pentru formularea unei învinuiri

noi și înaintarea acesteia inculpatului, cu participarea apărătorului, însă astfel de cerere

lipsește.

Mai mult, din probele administrate rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârșit

anume infracțiunea prevăzută de art. 149 alin. (1) Cod penal, ca lipsirea de viață din

imprudență.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de prevederile art. 7, 75 Cod penal,

că inculpatul a comis o infracțiune mai puțin gravă, care se pedepsește cu închisoare

de până la 3 ani, fiind stabilite noi limite, potrivit art. 3641 alin. (8) Cod de procedură

penală, de la 3 luni până la 2 ani, că inculpatul a recunoscut vina integral, se

caracterizează pozitiv, se află în relații de concubinaj, nu se află la evidența medicului

narcolog și psihiatru, nu au fost stabilite circumstanțe agravante, cele atenuante fiind

că inculpatul întreține trei copii minori, nu are antecedente penale și s-a căit sincer,

concluzionând că reeducarea și corectarea lui este posibilă cu aplicarea pedepsei cu

închisoare, cu respectarea prevederilor art. 3641 alin. (8) Cod de procedură penală, care

prescrie că inculpatul care a recunoscut săvârșirea faptelor indicate în rechizitoriu și a

solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală,

beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul

pedepsei cu închisoare.

Totodată, instanța a reținut că potrivit acțiunii civile înaintate, succesorii părții

vătămate, Clementi V. și Clementi A., au solicitat încasarea prejudiciului material în

sumă de 60.000 lei și a celui moral în mărime de 2.000.000 lei.

Însă, fiind stabilit că inculpatul a comis o infracțiune din imprudență, urmează

a încasa din contul inculpatului prejudiciul moral în mărime de 200.000 lei, cu

respingerea cerinței privind încasare prejudiciului material.

Ori, nu au fost prezentate probe care ar dovedi că succesorii părții vătămate au

suportat cheltuieli de înmormântare în sumă de 60.000 lei, iar faptul că inculpatul

recunoaște cauzarea prejudiciului material în mărimea solicitată nu demonstrează

existența în cauză a prejudiciului material, simpla invocare a prejudiciului material

nefiind suficientă pentru admiterea acestei pretenții.

În același timp, din contul inculpatului urmează a fi încasate în beneficiul lui

Clementi V. cheltuielile de asistență juridică în sumă de 6000 lei, confirmate prin bonul

de plată cu seria XL și nr. 761668 din 11.12.2017 și onorariul executorului judecătoresc

în sumă de 2000 lei, achitat la aplicarea sechestrului, confirmate prin ordinul de

încasare a numerarului nr. 4145 din 15.02.2018.

Solicitarea acuzării privind încasarea cheltuielilor judiciare în sumă totală de

9958 lei, suportate la efectuarea expertizelor judiciare, urmează a fi respinsă.

Astfel, potrivit art. 229 alin. (1), (2) Cod de procedură penală, cheltuielile

judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului. Instanța de

judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare.

3

Conform art. 143 alin. (1) pct. 1), 6) Cod de procedură penală, expertiza se

dispune și se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea cauzei morții și altor

cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauzei.

Ori, efectuarea expertizelor judiciare a fost ordonată de către organul de urmărire

penală în vederea constatării cauzei morții și determinarea apartenenței de grup a

sângelui lichid, iar acțiunea procesuală ține de administrarea probatoriului și

formularea învinuirii, care este pusă în sarcina învinuirii.

Cernețchi, a declarat apel, solicitând casarea parțială a sentinței și pronunțarea unei noi

hotărâri, prin care de la inculpat să fie încasate cheltuielile judiciare în sumă de 9958

lei.

Apelantul a invocat că, conform prevederilor art. 229 alin. (1) Cod de procedură

penală, cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul

statului.

Însă, instanța de fond greșit a interpretat prevederile legislației, urmând să

dispună încasarea din contul inculpatului a cheltuielilor judiciare suportate la

efectuarea raportului de expertiză judiciară nr. 58 din 23.06.2018 în sumă de 3308 lei

și raportului de expertiză judiciară biologică nr. 171 din 05.05.2017 în sumă de 6650

lei.

3.1. A declarat apel și avocata Cristina Mihalachi, în numele succesorilor părții

vătămate, Clementi V. și Clementi A., solicitând casarea sentinței și dispunerea

rejudecării cauzei de către instanța de fond.

Apelanta a indicat că, în cadrul urmăririi penale, inculpatul a declarat că a aplicat

lovitura cu scopul de a se apăra, deci, a avut intenția să lovească victima,

Totodată, au fost încălcate prevederile art. 33 Cod de procedură penală, sentința

de condamnare a inculpatului în baza art. 149 alin. (1) Cod penal, și nu în temeiul art.

151 alin. (4) Cod penal, fiind influențată.

3.2. Avocatul Marcel Popescu, la fel, a declarat apel, în numele succesorilor

părții vătămate, Clementi V. și Clementi A., solicitând casarea sentinței și pronunțarea

unei noi hotărâri prin care acțiunea civilă să fie admisă integral, iar cauza penală să fie

restituită procurorului în vederea modificării învinuirii în sensul agravării și

condamnarea inculpatului în baza art. 151 alin. (4) Cod penal.

Recurentul a invocat că inculpatul nu a lipsit de viață partea vătămată din

imprudență, ci a acționat cu intenție directă în comiterea leziunilor grave, deoarece era

în conflict cu victima, se afla în fața acesteia și a lovit cu șurubelnița cu lungimea de

30 cm. direct în inimă.

Pe lângă aceasta, instanța de fond incorect a respins cererea privind încasarea

prejudiciului material în sumă de 60.000 lei, ce constituie cheltuieli suportate la

înmormântarea victimei, or, inculpatul a recunoscut în această partea acțiunea civilă și

a fost de acord să achite această sumă.

Totodată, prejudiciul moral cauzat succesorilor părții vătămate în urma acțiunilor

ilicite ale inculpatului nu poate fi echivalat printr-o unitate bănească, însă suferințele

fizice și psihice suportate sunt apreciate de aceștia la suma de 2.000.000 lei.

4

3.3. A declarat apel și avocatul Constantin Ceceli, solicitând casarea parțială a

sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care în privința inculpatului să fie

aplicate prevederile art. 90 Cod penal.

Recurentul a indicat că inculpatul este la prima abatere de la lege, se

caracterizează pozitiv și este de acord să achite prejudiciul cauzat prin infracțiunea

comisă.

respinse ca nefondate.

Instanța de apel a reținut că, din probele administrate rezultă că faptele

inculpatului sunt stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil, cauza fiind examinată de

instanța de fond conform rigorilor legale.

declarat recurs ordinar, solicitând casarea hotărârilor adoptate și pronunțarea unei noi

hotărâri, prin care de la inculpat să fie încasate cheltuielile judiciare în sumă de 9958

lei.

Recurenta a invocat că, în situația în care art. 229 alin. (1) Cod de procedură

penală stipulează direct că inculpatul suportă cheltuielile judiciare, soluția instanțelor

de fond și de apel de a respinge încasarea acestor cheltuieli este neîntemeiată or,

procurorul a probat cheltuielile suportate la efectuarea expertizelor judiciare.

5.1. A declarat recurs ordinar și avocata Cristina Mihalachi, în numele

succesorilor părții vătămate, Clementi V. și Clementi A., solicitând casarea hotărârilor

adoptate și dispunerea rejudecării cauzei de către instanța de apel.

Recurenta a indicat că instanțele de fond și de apel nu au calificat corect fapta

infracțională comisă de inculpat, nefiind acordată deplină eficiență prevederilor art.

113 alin. (2) Cod penal, art. 414 alin. (1), (4), (5), 417 alin. (1) pct. 8) Cod de procedură

penală, fiind admise erori judiciare soldate cu o hotărâre ilegală, neîntemeiată și

nemotivată.

5.2. Avocatul Constantin Ceceli, la fel a declarat recurs ordinar, solicitând

casarea parțială a hotărârilor adoptate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care în

privința inculpatului să fie aplicate prevederile art. 90 Cod penal.

Recurentul a invocat că instanțele nu au ținut cont de toate împrejurările cauzei,

precum și de circumstanțele atenuante prevăzute la art. 76 Cod penal.

octombrie 2019, recursurile au fost admise, casată total decizia și dispusă rejudecarea

cauzei de către instanța de apel.

Instanța de recurs a indicat că, instanța de apel nu s-a expus asupra argumentului

invocat în cererea de apel de către avocatul Marcel Popescu în interesele succesorilor

părții vătămate, Clementi V. și Clementi A., că în instanța de fond a fost trimisă spre

soluționare, odată cu fondul cauzei, plângerea împotriva ordonanței procurorului din

12.10.2017 de respingere a demersului privind recalificarea acțiunilor învinuitului

Roman R. conform art. 151 alin. (4) Cod penal, adresată procurorului ierarhic superior

în ordinea prevăzută de art. 2991 Cod de procedură penală. Plângerea a fost expediată

spre examinare în instanța de fond conform art. 297 alin. (4) Cod de procedură penală,

din motiv că cauza penală fusese expediată în instanța de judecată.

5

Deci, succesorilor părții vătămate Clementi V. și Clementi A. le-a fost încălcat

dreptul de a depune plângeri împotriva acțiunilor și hotărârilor organului de urmărire

penală, prin neexaminarea plângerii depuse împotriva ordonanței procurorului din

12.10.2017 de respingere a demersului privind recalificarea acțiunilor învinuitului

Roman R. conform art. 151 alin. (4) Cod penal.

și al avocatului Constantin Ceceli au fost respinse ca nefondate.

Apelurile avocaților Cristina Mihalachi și Marcel Popescu au fost admise, casată

parțial sentința și pronunțată o nouă hotărâre.

De la Roman Roman s-a încasat în beneficiul succesorilor părții vătămate,

Clementi V. și Clementi A., prejudiciul material în sumă de 60.000 lei și moral în

mărime de 300.000 lei.

În rest, sentința a fost menținută.

Instanța de apel a statuat că instanța de fond a stabilit corect starea de fapt și de

drept, toate circumstanțele cauzei și just a încadrat acțiunile inculpatului pe art. 149

alin. (1) Cod penal, ca lipsirea de viață din imprudență.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța judecătorească

nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și

nu exprimă alte interese decât interesele legii. Conform art. 26 alin. (3) Cod de

procedură penală, sarcina prezentării probelor învinuirii îi revine procurorului.

Ignorarea jurisprudenței CtEDO și încălcarea prevederilor art. 24 și art. 26 Cod de

procedură penală lezează dreptul inculpatului la un proces echitabil, drept garantat de

art. 6 din CEDO.

În baza principiului contradictorialității în procesul penal, principiu unanim

recunoscut și susținut de jurisprudența CtEDO, sarcina probațiunii în ședințele de

judecată în prima instanță și în instanța de apel îi revine acuzatorului de stat, fiindcă

funcția acuzării este pusă pe seama procurorului. CtEDO, în hotărârea Capean vs.

Belgia din 13.01.2005, a constatat că, în domeniul penal, problema administrării

probelor trebuie să fie abordată din punctul de vedere al art. 6 §2 și e obligatoriu, inter

alia, ca sarcina de a prezenta probe să-i revină acuzării.

Totodată, în apelul procurorului nu se contestă calificarea și pedeapsa stabilită,

acuzarea fiind rezervată asupra concluziei instanței de fond cu privire la respingerea

cererii privind încasarea cheltuielilor judiciare.

Mai mult, la stabilirea pedepsei inculpatului, prima instanță nu a admis abateri

de la criteriile de individualizare a pedepsei, aceasta fiind corect stabilită, cu

respectarea prevederile art. 61 Cod penal.

Pe lângă aceasta, în instanța de fond a fost trimisă spre soluționare, odată cu

fondul cauzei și plângerea împotriva ordonanței procurorului din 12.10.2017 de

respingere a demersului privind recalificarea acțiunilor învinuitului Roman R. conform

art. 151 alin. (4) Cod penal, adresată procurorului ierarhic superior în ordinea prevăzută

de art. 2991 Cod de procedură penală. Plângerea a fost expediată spre examinare în

instanța de fond conform art. 297 alin. (4) Cod de procedură penală, din motiv că cauza

penală a fost expediată în instanța de judecată.

La examinarea plângerii, prima instanță a reținut că, potrivit art. 325 alin. (1),

(2) Cod de procedură penală, judecarea cauzei în primă instanță se efectuează numai

6

în privința persoanei puse sub învinuire și numai în limitele învinuirii formulate în

rechizitoriu. Modificarea învinuirii în instanța de judecată se admite dacă prin aceasta

nu se agravează situația inculpatului și nu se lezează dreptul lui la apărare. Modificarea

învinuirii în sensul agravării situației inculpatului se admite numai în cazurile și în

condițiile prevăzute de prezentul cod.

Conform art. 326 alin. (1), (2), (3) Cod de procedură penală, procurorul care

participă la judecarea cauzei penale în primă instanță și în instanța de apel este în drept

să modifice, prin ordonanță, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în

sensul agravării ei dacă probele cercetate în ședința de judecată dovedesc incontestabil

că inculpatul a săvârșit o infracțiune mai gravă decât cea incriminată anterior, aducând

la cunoștință inculpatului, apărătorului lui și, după caz, reprezentantului legal al

inculpatului noua învinuire. În asemenea situație, instanța, la cererea inculpatului și a

apărătorului lui, acordă termen necesar pentru pregătirea apărării de noua învinuire,

după ce judecarea cauzei continuă. În instanța de apel, procurorul poate modifica

acuzarea în sensul agravării doar în cazul în care a declarat apel. Dacă, în cadrul

judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvârșit o altă infracțiune sau că au apărut

circumstanțe noi care vor influența la încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, sau că

infracțiunea incriminată a fost comisă în coparticipare cu altă persoană care a fost

scoasă de sub urmărire penală, instanța, la cererea procurorului, amână examinarea

cauzei pe un termen de până la o lună și o restituie procurorului pentru efectuarea

urmăririi penale privind această infracțiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în

modul stabilit la art. 287, pentru formularea unei învinuiri noi și înaintarea acesteia

inculpatului, cu participarea apărătorului. În primul caz, instanța restituie dosarul penal

fără rechizitoriu și fără procesul-verbal al ședinței de judecată și anexele la el, iar în

situația când cauza se restituie procurorului în vederea reluării urmăririi penale în

privința persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru aceeași faptă, instanța

restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele noi, dobândite în

cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoștință inculpatului, apărătorului acestuia și

celorlalți participanți interesați, în condițiile prevederilor art. 293 și 294, apoi cauza se

prezintă în instanța respectivă pentru continuarea judecării. La demersul procurorului,

termenul stabilit în prezentul alineat poate fi prelungit de instanță până la 2 luni, la

expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanței pentru continuarea

judecării. Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competența

de judecare a cauzei penale, instanța, prin încheiere, trimite cauza penală după

competență.

Instanța de fond corect a stabilit că, dacă în cadrul judecării cauzei se constată

că inculpatul a săvârșit o altă infracțiune, instanța doar la cererea procurorului poate

restitui cauza penală procurorului pentru efectuarea urmăririi penale privind această

infracțiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în modul stabilit la art. 287 Cod de

procedură penală, pentru formularea unei învinuiri noi și înaintarea acesteia

inculpatului, cu participarea apărătorului.

Însă, o astfel de cerere din partea procurorului, nu a parvenit, circumstanță ce a

determinat instanța de fond să examineze cauza în privința persoanei puse sub învinuire

și numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu, în corespundere cu prevederile

art. 325 Cod de procedură penală.

7

Astfel, instanța de fond corect a conchis că este neîntemeiată cererea depusă

succesorilor victimei privind încadrarea faptelor inculpatului în baza art. 151 alin. (4)

Cod penal or, din probele administrate rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârșit

infracțiunea prevăzută de art. 149 alin. (1) Cod penal, iar în circumstanțele în care

acuzarea nu a considerat necesar a incrimina inculpatului săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 151 alin. (4) Cod penal, instanța de judecată nu își poate asuma rolul

de organ de urmărire penală și a se manifesta în favoarea acuzării.

Totodată, potrivit art. 24 alin. (1), (2), (3), (4) Cod de procedură penală,

urmărirea penală, apărarea și judecarea cauzei sunt separate și se efectuează de diferite

organe și persoane. Instanța judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se

manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele

legii. Părțile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fiind învestite de legea

procesuală penală cu posibilități egale pentru susținerea pozițiilor lor. Instanța de

judecată pune la baza sentinței numai acele probe la cercetarea cărora părțile au avut

acces în egală măsură. Părțile în procesul penal își aleg poziția, modul și mijloacele de

susținere a ei de sine stătător, fiind independente de instanță, de alte organe ori

persoane. Instanța de judecată acordă ajutor oricărei părți, la solicitarea acesteia, în

condițiile prezentului cod, pentru administrarea probelor necesare.

Prin urmare, este corectă soluția instanței de fond cu privire la stabilirea

netemeiniciei plângerii împotriva ordonanței procurorului din 12.10.2017 de

respingere a demersului privind recalificarea acțiunilor învinuitului Roman R. conform

art. 151 alin. (4) Cod penal. Ori, procurorul nu a depus vreo cerere în cursul examinării

cauzei de a-i fi restituită cauza penală, iar contestând sentința instanței de fond,

procurorul și-a manifestat dezacordul doar cu soluția instanței de a nu încasa

cheltuielile de judecată, considerând corectă încadrarea faptei. Instanța de judecată, în

conformitate cu prevederile legislației în vigoare, nu este organ de urmărire penală, nu

se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și nu exprimă alte interese decât

interesele legii, judecând cauza în privința persoanei puse sub învinuire și numai în

limitele învinuirii formulate în rechizitoriu.

În astfel de împrejurări urmează a fi respinse argumentele avocaților Cristina

Mihalachi și Marcel Popescu cu privire la necesitatea rejudecării cauzei și reîncadrarea

faptei inculpatului din art. 149 alin. (1) Cod penal în art. 151 alin. (4) Cod penal. Or,

instanță de fond just a determinat circumstanțele de fapt și de drept și corect a constatat

că acțiunile inculpatului se încadrează în baza art. 149 alin. (1) Cod penal, împrejurările

date fiind constatate din totalitatea probelor administrate, apreciate prin prisma

pertinenței, concludenței, utilității și veridicității lor, iar în ansamblu prin coroborare,

respectându-se prevederile art. 101 Cod de procedură penală. Mai mult, în instanța de

fond și cea de apel, procurorul nu a avut o altă poziție decât cea manifestată în

rechizitoriu, acesta considerând necesară doar încasarea cheltuielilor judiciare.

În același timp, instanța de fond eronat a respins cerința privind încasarea

prejudiciului material în sumă de 60.000 lei, care au fost cheltuiți pentru

înmormântarea victimei, deoarece inculpatul a recunoscut în această parte acțiunea,

fiind de acord să achite prejudiciul material solicitat, iar conform art. 123 alin. (6) Cod

de procedură civilă, faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în

care cealaltă parte nu le-a negat.

8

Totodată, a fost stabilit fără dubiu că succesorilor victimei le-a fost produs și

prejudiciu moral, care în urma acțiunilor inculpatului au rămas fără o persoană

apropiată.

Potrivit art. 1423 alin. (1), (2) Cod civil, în vigoare la momentul emiterii

sentinței, mărimea compensației pentru prejudiciu moral se determină de către instanța

de judecată în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate

persoanei vătămate, de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului, dacă vinovăția

este o condiție a răspunderii, și de măsura în care această compensare poate aduce

satisfacție persoanei vătămate. Caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice le

apreciază instanța de judecată, luând în considerare circumstanțele în care a fost cauzat

prejudiciul, precum și statutul social al persoanei vătămate.

Cu toate că procurorul, succesorii victimei și avocații acestora au invocat

necesitatea admiterii integrale a acțiunii civile, cererea în acest sens nu este întemeiată,

iar de la inculpat urmează a fi încasat în beneficiul lui Clementi V. și Clementi A.

prejudiciul moral în mărime de 300.000 lei.

La stabilirea cuantumului prejudiciului moral se reține că, în urma comiterii

infracțiunii, o persoană a fost lipsită de viață, iar suma de 300.000 lei este în

concordanță cu suferințele succesorilor victimei, raportate la circumstanțele comiterii

faptei. Unul din criteriile orientative generale de apreciere a prejudiciului moral este

criteriul echității, care exprimă că indemnizația trebuie să prezinte о justă și integrală

despăgubire. În termenii CEDO, acest criteriu se exprimă prin necesitatea ca partea

vătămată să primească о satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

Cuantumul despăgubirilor trebuie stabilit astfel încât acesta să aibă efect compensator

și nu trebuie să constituie nici sume excesive pentru autorul daunelor, și nici venituri

nejustificate pentru victimele daunelor, prevederi de care nu a ținut cont instanța de

fond la stabilirea cuantumului prejudiciului moral.

Deci, se va ține cont de gravitatea faptelor săvârșite și consecințele acestora, de

posibilitatea de restabilire a psihicului succesorilor victimei, de satisfacția pe care o

primește persoana în urma pedepsirii inculpatului.

În acest sens, sunt relevante argumentele succesorilor victimei că moartea fiului

lor este cea mai dureroasă experiență pe care au trăit-o vreodată, iar, starea de stres pe

care aceștia o simt zi de zi nu are grad de apreciere, or aceștia nu au pierdut doar

întreținătorul, ci și copilul căruia i-au dat viață, pe care l-au ocrotit, în educația căruia

au investit timp și dăruire. Pe toată perioada de după decesul fiului, ei trăiesc o stare

obsesivă asupra pierderii și amintirilor legate de el, simțind un dor imens și nemărginit,

dificultăți în a accepta moartea, deseori starea psihologică se materializează prin

amorțeală și detașarea de lumea înconjurătoare, depresie și tristețe profundă, probleme

în revenirea la viața normală, având și sentimentul că viața lor nu mai are nici un sens

sau scop, fiind iritați și agitați și nu mai au încredere în nimeni.

Astfel, suma de 300.000 lei este una rezonabilă și suficientă pentru recuperarea

prejudiciului moral. Totodată, recuperarea prejudiciului moral nu poate avea drept scop

sancționarea repetată a inculpatului, crearea pentru el a unei situații financiare grele,

iar pentru succesorii victimei nu poate servi ca о metodă de îmbogățire fără justă cauză,

deci, suma solicitată în mărime de 2.000.000 lei are un caracter excesiv și nu este

rezonabilă în raport cu suferințele suportate și acțiunile inculpatului.

9

Prin urmare, instanța de fond eronat a respins cererea privind încasarea de la

inculpat în beneficiul lui Clementi V. și Clementi A. a prejudiciului material în sumă

de 60.000 lei și incorect a apreciat prejudiciul moral în mărime de 200.000 lei, urmând

a fi încasat din contul inculpatului în beneficiul lui Clementi V. și Clementi A.

prejudiciul moral în mărime de 300.000 lei.

Pe lângă aceasta, potrivit art. 229 alin. (1), (2), (3) Cod de procedură penală,

cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului.

Instanța de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare.

Instanța poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parțial, condamnatul sau

persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a

acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influența substanțial asupra situației

materiale a persoanelor care se află la întreținerea lor.

Ori, pentru efectuarea expertizei, este suficientă prezentarea prealabilă de către

ordonatorul expertizei a unei garanții privind plata acesteia, care ulterior urmează a fi

achitată de către ordonatorul expertizei. Deci, este necesară efectuarea și demonstrarea

efectuării plății pentru expertiza realizată, de către ordonatorul expertizei.

Acuzarea a solicitat încasarea sumei de 9958 lei, care ar fi fost achitată pentru

efectuarea expertizelor, însă acesta nu a putut afirma dacă a fost achitată suma dată, și

de către cine anume, deci, nu a fost confirmat că aceste cheltuieli ar fi fost suportate de

cineva, dar se solicită încasarea sumei date în beneficiul statului. Astfel, nefiind

prezentate acte contabile, care ar demonstra suportarea cheltuielilor judiciare invocate,

just a conchis prima instanță că cererea acuzatorului cu privire la încasarea sumei de

9958 lei, este neîntemeiată. Cele menționate supra, în ansamblu, denotă faptul că,

urmează a fi respins ca neîntemeiat argumentul din apelul procurorului privind

necesitatea încasării sumei în mărime de 9958 lei așa cum, suma dată nu se include în

prevederile art. 227- 229 Cod de procedură penală, iar nefiind demonstrat faptul

suportării acestor cheltuieli, nu pot fi solicitate și nu pot fi puse pe seama inculpatului.

recurs ordinar, în care solicită casarea parțială a deciziei menționate și dispunerea

rejudecării cauzei de către aceeași instanță de apel, în alt complet de judecată.

Recurentul a invocat că, conform prevederilor art. 229 alin. (1) Cod de procedură

penală, cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul

statului.

Ori, în primul rând, cheltuielile suportate la efectuarea expertizelor judiciare sunt

legate de efectuarea acțiunilor procesuale în cauza penală – expertiza judiciară.

În al doilea rând, soluționarea chestiunii cine suportă cheltuielile respective

urmează a fi făcută reieșind din prevederile art. 229 alin. (1) Cod de procedură penală

care, pe prim plan, pune aceste cheltuieli în sarcina condamnatului, responsabil de

acestea în legătură cu comiterea infracțiunii. Doar dacă condamnatul, din diferite

motive, nu este în stare să le achite, cheltuielile sunt trecute în contul statului.

În al treilea rând, instanța de apel, dispunând respingerea cererii acuzării privind

încasarea din contul inculpatului a cheltuielilor judiciare în sumă de 9958 lei, nu a

dispus trecerea acestora în contul statului, lipsind o dispoziție referitor la repartizarea

cheltuielilor judiciare, după cum prescrie art. 397 pct. 5), 416 Cod de procedură penală.

10

Astfel, instanța de apel nu a soluționat corect chestiunea legată de cheltuielile

judiciare.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de

procedură penală - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția.

8.1. A declarat recurs ordinar și avocatul Ion Grecu, în numele succesorilor părții

vătămate, Clemente Victor și Clemente Ana, în care solicită casarea deciziei indicate și

dispunerea rejudecării cauzei de către aceeași instanță de apel, în alt complet de

judecată.

Recurentul a menționat că ordonanța procurorului privind recalificarea

infracțiunii este nefondată, iar probele administrate dovedesc cu certitudine că

inculpatul a comis infracțiunea prevăzută de art. 151 alin. (4) Cod penal.

Ori, integritatea fizică, viața și sănătatea sunt valori mult mai proeminente decât

libertatea persoanei, însă, instanța de apel a atribuit o sumă net inferioară pentru

recuperarea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestora, această sumă fiind inferioară

și celor acordate de CtEDO pentru recuperarea prejudiciului moral cauzat prin

infracțiune.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de

procedură penală - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția.

baza materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acestea urmează a fi declarate inadmisibile din următoarele

considerente.

Potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, hotărârile instanței de

apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de

fond și de apel, inclusiv în temeiul când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care

se întemeiază soluția.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele reținute

prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea dispozițiilor

de drept formal și material.

În sensul vizat și în raport cu circumstanțele invocate în recursul ordinar al

procurorului (pct. 8. din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea

descriptivă a hotărârilor contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2. și 7. din prezenta

decizie, relevă în mod concludent că instanțele de fond și de apel au constatat și apreciat

circumstanțele de fapt și de drept privind chestiunea cheltuielilor judiciare în strictă

conformitate cu prevederile normelor de procedură penală, corect ținând cont de

prevederile art. 385 alin. (1) pct. 14), 227 alin. (1) și (3), 143 alin. (1) pct. 1), 6) Cod

de procedură penală, care prescriu expres că la adoptarea sentinței, instanța de judecată

soluționează cine și în ce proporție trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare,

suportate pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, care se plătesc din

sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă modalitate, expertiza se dispune și se

efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea cauzei morții, altor cazuri când prin

alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză, instanțele just, argumentat și în limitele

competenței legale statuând că, în speță, cheltuielile pentru efectuarea expertizelor

urmează a fi făcute din contul mijloacelor bugetului de stat, instanța de apel

pronunțându-se argumentat asupra tuturor motivelor invocate în apelul acuzării.

11

Totodată, cu referire la circumstanțele invocate în recursul ordinar al avocatului

(pct. 8.1. din decizie), se atestă că instanțele de fond și de apel just au constatat și apreciat

circumstanțele de fapt și de drept privind învinuirea formulată și încadrarea juridică a

acțiunilor inculpatului, iar instanța de apel corect a constatat și apreciat circumstanțele

de fapt și de drept privind mărimea compensației pentru prejudiciul moral cauzat

succesorilor părții vătămate, în strictă conformitate cu prevederile normelor de

procedură penală și prescripțiilor de drept material, corect ținând cont de prevederile

art. 53 alin. (1) pct. 1), 325, 326, 24 alin. (1) și (2), 219 alin. (4), 220 alin. (3), 387 alin.

(1) Cod de procedură penală, art. 1423 Cod civil, conform căror la examinarea cauzei

penale în instanța de judecată, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului și

prezintă în ședința de judecată probele acuzării. Judecarea cauzei în primă instanță se

efectuează numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu. Modificarea învinuirii

în instanța de judecată se admite dacă prin aceasta nu se agravează situația inculpatului

și nu se lezează dreptul lui la apărare. Modificarea învinuirii în sensul agravării situației

inculpatului se admite numai în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod.

Procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanță și în instanța de

apel este în drept să modifice, prin ordonanță, învinuirea adusă inculpatului în cadrul

urmăririi penale în sensul agravării ei. Urmărirea penală, apărarea și judecarea cauzei

sunt separate și se efectuează de diferite organe și persoane. Instanța judecătorească nu

este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și nu

exprimă alte interese decât interesele legii. Odată cu sentința de condamnare, instanța

de judecată, apreciind dacă sunt dovedite temeiurile și mărimea pagubei cerute de

partea civilă, admite acțiunea civilă, în tot sau în parte, ori o respinge. La evaluarea

cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanța de judecată ia în

considerare suferințele fizice ale victimei, etc. Hotărârea privind acțiunea civilă se

adoptă în conformitate cu normele dreptului civil. Mărimea compensației pentru

prejudiciu moral se determină de către instanța de judecată în funcție de caracterul

și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de

vinovăție al autorului prejudiciului, și de măsura în care această compensare poate

aduce satisfacție persoanei vătămate. Caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau

fizice le apreciază instanța de judecată, luând în considerare circumstanțele în care a

fost cauzat prejudiciul, precum și statutul social al persoanei vătămate.

Ori, soluția instanțelor privind încadrarea justă a acțiunilor inculpatului

coroborează și cu jurisprudența națională deoarece, conform rechizitoriului, acțiunile

inculpatului au fost încadrate în baza art. 149 alin. (1) Cod penal, ca lipsirea de viață

din imprudență (f.d. 175). Totodată, modificarea învinuirii în sensul agravării ei e

posibilă numai în cazurile și modul prevăzut de art.326 Cod de procedură penală

(Hotărârea Plenului CSJ a RM din 19.06.2006, nr.5 - Privind sentința judecătorească, pct. 21.)

Dreptul procurorului, prevăzut de art. 326 alin. (1) CPP, de a modifica învinuirea „dacă

probele cercetate în ședința de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvârșit

o infracțiune mai gravă decât cea incriminată anterior”, se realizează prin emiterea în

acest sens a ordonanței, iar instanța are obligația de a o accepta în cazul prezenței

probelor incontestabile. Acest drept este proporțional cu situația care a determinat-o –

săvârșirea de către inculpat a unei infracțiuni mai grave decât cea incriminată. În cadrul

judecării apelului, procurorul nu poate modifica acuzarea în sensul agravării ei, din

12

motiv că aceasta ar leza substanțial dreptul inculpatului la un proces echitabil

(învinuirea respectivă nu parcurge triplul grad de jurisdicție, luând în considerare faptul

că este formulată în instanța de apel). Totodată, art.326 CPP stipulează posibilitatea

modificării acuzării în sensul agravării ei dacă în cadrul judecării cauzei în prima

instanță a fost inițiată de către procuror, dar nu a fost acceptată și ulterior a fost indicat

acest motiv în cererea de apel (Hotărârea Plenului CSJ a RM din 24.12.2012, nr.12 - Cu privire

la unele chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea cauzei penale, pct. 9., 15.).

Astfel, instanța de judecată nu este în drept să modifice din oficiu învinuirea cu

circumstanțe în fapt și în drept care ar agrava situația inculpatului.

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat decizia

luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o acuzație

penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs eventual, o

curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua motivele jurisdicției

de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c. Finlandei). Art. 6 din

CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de a efectua o examinare

efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu excepția cazului în

care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat că obligația motivării deciziilor,

impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu poate fi înțeleasă ca impunând

formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârea CtEDO, pct. 80-81, Perez

c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Mai mult, recursurile declarate, potrivit argumentelor invocate și reproduse în

pct. 8., 8.1. din prezenta decizie, sunt întemeiate doar pe critica modului în care instanța

de apel a apreciat circumstanțele cauzei în latura penală, civilă și a cheltuielilor

judiciare.

Însă, pornind de la relevanțele art. 229 alin. (1) și (3), 27, 414 alin. (1) și (2) a

Codului de procedură penală, instanța de judecată poate obliga condamnatul să

recupereze cheltuielile judiciare, instanța poate elibera de plata cheltuielilor judiciare,

total sau parțial, condamnatul, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria

sa convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în baza

oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere probelor

din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar aprecierea sau

reaprecierea probelor și circumstanțelor cauzei în latura penală, civilă și a cheltuielilor

judiciare în alt sens decât cel pe care îl propune procurorul și avocatul succesorilor

părții vătămate, este o competență și prerogativă legală a acestor instanțe, care nu

constituie un temei de drept separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de

procedură penală și, astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar, la fel, este

lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recursurile ordinare au constituit deja obiect de

examinare în instanța de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens (pct. 7.,

8., 8.1 din decizie), iar o altă opinie asupra probelor și circumstanțelor pricinii care au fost

13

puse la baza sentinței, conform jurisprudenței CtEDO, nu poate servi temei pentru

reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul Bujnița versus Moldova).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanța de apel nu a comis

erori de drept în raport cu motivele invocate de recurenți, că hotărârea contestată

conține motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, și că recursurile ordinare

sunt vădit neîntemeiate.

Potrivit art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta este

vădit neîntemeiat.

Astfel, odată ce sunt vădit neîntemeiate, recursurile de pe rol urmează a fi

declarate inadmisibile.

procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursurilor ordinare declarate de procurorul în Procuratura de

circumscripție Cahul, Mihail Tomița, de avocatul Ion Grecu, în numele succesorilor

părții vătămate, Clemente Victor și Clemente Ana, împotriva deciziei Curții de Apel

Cahul din 02 iunie 2020, în privința inculpatului Roman Roman XX, pe motiv că sunt

vădit neîntemeiate.

Decizia este irevocabilă, fiind pronunțată integral la 27 noiembrie 2020.

Președinte Iurie Diaconu

Judecători Liliana Catan

Ion Guzun

14