1ra-1011/2020 — art. 361 alin. 1 CP

1ra-1011/2020 — art. 361 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2020)

Dosarul nr. 1ra-1011/2020

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

06 mai 2020 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Iurie Diaconu,

Judecători Liliana Catan, Ion Guzun,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar, împotriva sentinței Judecătoriei Chișinău din 17 mai

2019 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 06 noiembrie 2019,

declarat de avocata Valentina Arnaut, în numele inculpatului

Dichii Mihail XXXXXX.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 03.04.2019 – 17.05.2019,

instanța de apel: 12.06.2019 – 06.11.2019,

instanța de recurs: 17.02.2020 – 06.05.2020.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal,

C O N S T A T Ă :

conform prescripțiilor din art. 3641 Cod de procedură penală, Dichii Mihail a fost

condamnat în baza art. 361 alin. (1) Cod penal, la 100 ore muncă neremunerată în

folosul comunității.

1

Conform art. 87 alin. (1) Cod penal, pedeapsa sub formă de 100 ore muncă

neremunerate în folosul comunității a fost înlocuită cu 25 zile închisoare.

Potrivit ar. 84 alin. (4) Cod penal, prin adăugirea parțială a pedepsei aplicate prin

sentința Judecătoriei Chișinău din 05.10.2018, i-a fost stabilită pedeapsă definitivă de

1 an și 20 de zile închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa funcții și de a exercita

activitate legată de producerea, prepararea, experimentarea, extragerea, prelucrarea,

transformarea, procurarea, păstrarea, expedierea, transportarea sau distribuirea

drogurilor, etnobotanicelor sau analogilor acestora pe un termen de 3 ani.

În temeiul art. 90 Cod penal, executarea pedepsei i-a fost suspendată condiționat

pe un termen de probațiune de 2 ani.

De la inculpat s-au încasat în folosul statului cheltuielile judiciare în sumă de

2100 lei.

de către organul de urmărire penală, primind în posesia sa cartea de identitate

românească pe numele Dichii Mihail XXXXXX, cu seria și nr. TM 948573, eliberată

de SPCLEP Timiș, la 07.05.2017, cunoscând cu certitudine că aceasta conține date

denaturate, la 18 mai 2018, aflându-se la PTF Albița, în urma controlului de frontieră

asupra acestuia a fost depistată și ridicată cartea de identitate românească menționată,

ca având semne vădite de falsificare, faptul fiind confirmat prin raportul de constatare

nr. 55 din 23.05.2018, potrivit căruia aceasta este contrafăcută prin metoda scanării

prealabile, apoi imprimată fotografia, desenul de fond și celelalte date de identificare

ce respectă cu aproximație caracteristicile tiparului original, cu o imprimantă InJect, cu

caracteristici diferite de imprimare comparativ cu cea folosită de organul competent.

Instanța a reținut că inculpatul a recunoscut vina integral și a solicitat examinarea

cauzei în procedură simplificată.

Astfel, instanța a încadrat acțiunile lui în baza art. 361 alin. (1) Cod penal, ca

deținerea documentelor oficiale false, care acordă drepturi sau eliberează de obligații.

Totodată, instanța a statuat că în corespundere cu art. 229 alin. (1) Cod de

procedură penală, cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în

contul statului.

Prin urmare, urmează a fi admisă cererea acuzării, cu dispunerea încasării din

contul inculpatului a cheltuielilor judiciare în sumă de 2100 lei, suportate la efectuarea

expertizei judiciare, acestea fiind incluse în categoria cheltuielilor suportate de

condamnat.

și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care cheltuielile judiciare în sumă de 2100 lei să

fie trecute în contul statului.

Apelantul a invocat că conform art. 227 alin. (1), (2) pct. 5) Cod de procedură

penală, cheltuielile judiciare sunt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea

bunei desfășurări a procesului penal și cuprind sumele cheltuite în legătură cu

efectuarea acțiunilor procesuale în cauza penală.

Astfel, cheltuielile judiciare efectuate în cadrul urmăririi penale în vederea

acumulării probatoriului necesar pentru demonstrarea vinovăției inculpatului în

comiterea infracțiunii incriminate sunt trecute în contul statului. Ori, se atestă obligația

pozitivă a statului, în sensul art. 6§2 din CEDO, de a demonstra, prin intermediul

organului de urmărire penală și a procuraturii, potrivit art. 24, 56 Cod de procedură

2

penală, vinovăția persoanei, fiindu-le atribuită, în sensul art. 96, 97 Cod de procedură

penală, sarcina probațiunii, persoana acuzată de un delict beneficiind de prezumția

nevinovăției, stipulată la art. 8 Cod de procedură penală.

apelul a fost respins, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că art. 229 alin. (1), (3) Cod de procedură penală

prescrie că cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul

statului. Instanța poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parțial,

condamnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de

insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influența

substanțial asupra situației materiale a persoanelor care se află la întreținerea lor.

Deci, cheltuielile judiciare în sumă de 2100 lei, suportate la efectuarea raportului

de expertiză judiciară nr. 23/12/1-R-535 din 15.03.2018, urmează a fi achitate de

inculpat în beneficiul statului, deoarece la momentul derulării acțiunilor de urmărire

penală, aceste cheltuieli au fost suportate de stat, procesul penal fiind guvernat de

principiul prezumției nevinovăției și, fiind demonstrată în cadrul cercetării

judecătorești, vinovăția inculpatului, acesta trebuie să recupereze cheltuielile judiciare

suportate de stat la efectuarea expertizei judiciare.

deciziei instanței de apel și casarea sentinței instanței de fond în partea ce ține de

soluționarea chestiunii legate de încasarea cheltuielilor judiciare, cu pronunțarea unei

noi hotărâri, prin care cheltuielile judiciare în sumă de 2100 lei să fie trecute în contul

statului.

Recurenta a invocat că modalitatea de achitare a expertizei judiciare este un

element conex și subsidiar procesului penal, iar chestiunea privind plata cheltuielilor

judiciare legate de efectuarea expertizei, prin prisma prevederilor art. 227-229, 142-

143 Cod de procedură penală, urmează a fi soluționată în strictă conformitate cu

prevederile actului legislativ special, în acest domeniu fiind aplicabile în exclusivitate

prevederile Legii nr. 68 din 14.04.2016 Cu privire la expertiza judiciară și statutul

expertului judiciar.

Potrivit art. 75 alin. (3) al legii, în cazurile penale, cheltuielile pentru efectuarea

expertizei sunt suportate de către ordonatorul expertizei judiciare din bugetul alocat,

cu excepția cazurilor legate de cererile privind efectuarea expertizei, înaintate de părțile

procesului din inițiativă proprie și pe cont propriu.

Prin urmare, fiind stabilit că ordonatorul expertizei judiciare este o instituție

abilitată a statului și nu există o cerere a inculpatului privind efectuarea raportului de

expertiză, rezultă că plata acestor cheltuieli judiciare se face din contul mijloacelor

bugetului de stat. Ori, legea nu prevede o altă modalitate de plată a expertizelor

judiciare în cazul în care probele în cadrul procesului penal, constatate prin intermediul

raportului de expertiză, sunt administrate la inițiativa organului de urmărire penală sau

a instanței de judecată. Astfel, cheltuielile judiciare legate de administrarea probei în

sprijinul învinuirii prezentate de acuzare în cadrul cercetării judecătorești sunt

suportate din bugetul public.

În drept, recursul este întemeiat pe art. 427 alin. (1) pct. 6), 9), 10), 16) Cod de

procedură penală.

3

materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal concluzionează

că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele considerente.

În primul rând, potrivit art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile

instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de

instanțele de fond și de apel, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1) Cod

de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art. 430 alin.

(5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină indicarea temeiurilor

prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii atacate în acest sens. Potrivit

art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, eroare gravă de fapt constituie stabilirea

eronată a faptelor, în existența sau inexistența lor, prin neluarea în considerare a

probelor care le confirmau sau prin denaturarea conținutului acestora.

Sub acest aspect se reține că recursul este fondat pe art. 427 alin. (1) pct. 6), 9),

10), 16) Cod de procedură penală, care prevăd următoarele temeiuri: instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel, motivarea soluției contrazice

dispozitivul hotărârii, acesta este expus neclar, instanța a admis o eroare gravă de fapt,

care a afectat soluția instanței, inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este

prevăzută de legea penală, s-au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor

legale, norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare

a aceleiași norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiție (pct. 5. din decizie).

Însă, în recursul respectiv, în pofida normelor de drept enunțate, nu este

specificat, în raport cu relevanțele conținute în partea descriptivă a hotărârilor

contestate, asupra căror motive din apelul avocatei nu s-ar fi pronunțat instanța de apel

și care ar fi erorile de drept și esența circumstanțelor că motivarea soluției contrazice

dispozitivul hotărârii, că acesta este expus neclar, că instanța a admis o eroare gravă de

fapt, raportată la exigențele art. 6 pct. 111) Cod de procedură penală, care ar fi afectat

soluția instanței, că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută

de legea penală, că s-au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale, că

norma de drept aplicată în hotărârea atacată contravine unei hotărâri de aplicare a

aceleiași norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiție, fiind omisă în

totalitate și argumentarea ilegalității hotărârii atacate în acest sens (pct. 5. din decizie).

Rezultă, că recursul nu îndeplinește cerințele legale de conținut, iar instanța de

recurs nu este competentă să completeze din oficiu recursul ordinar al apărării cu

circumstanțe în fapt și în drept, care l-ar justifica, și să se expună, apoi, asupra unor

temeiuri neargumentate legal de recurent.

Ori, conform art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța judecătorească

nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării și

nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală,

hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept

comise de instanțele de fond și de apel, inclusiv în temeiul când hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția.

4

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele reținute

prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea dispozițiilor

de drept formal și material.

În sensul vizat și în raport cu circumstanțele invocate în recursul ordinar, în care

nici nu sunt indicate concrete erori de drept și clar definite (pct. 5. din decizie), se atestă

că împrejurările menționate în partea descriptivă a hotărârilor atacate, inclusiv cele

reproduse în pct. 2. și 4. din prezenta decizie, relevă în mod concludent că instanțele

de fond și de apel legal și întemeiat au constatat și apreciat circumstanțele de fapt și de

drept ale cauzei privind soluția încasării cheltuielilor judiciare din contul inculpatului

în strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură penală.

Ori, conform art. 227 alin. (2) pct. 5) și alin. (3) Cod de procedură penală,

cheltuielile judiciare cuprind sumele cheltuite în legătură cu efectuarea acțiunilor

procesuale în cauza penală și se plătesc din sumele alocate de stat, dacă legea nu

prevede altă modalitate.

În același timp, potrivit art. 385 alin. (1) pct. 14) Cod de procedură penală, la

adoptarea sentinței, instanța de judecată este obligată să soluționeze cine și în ce

proporție trebuie obligat să plătească cheltuielile judiciare.

Conform art. 229 alin. (1) - (3) Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare

sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului. Instanța de judecată

poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu excepția sumelor

plătite interpreților, traducătorilor, precum și apărătorilor în cazul asigurării

inculpatului cu avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, atunci când

aceasta o cer interesele justiției și condamnatul nu dispune de mijloacele necesare.

Instanța poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parțial, condamnatul

dacă plata cheltuielilor judiciare poate influența substanțial asupra situației materiale a

persoanelor care se află la întreținerea lui.

Astfel, instanțele de fond și de apel just, argumentat și în limitele competenței

legale, prevăzute de normele enunțate supra, au statuat că, în speță, cheltuielile

judiciare urmează a fi recuperate de la inculpat, având în vedere că statul a fost pus în

situația de a suporta cheltuieli pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal,

corect ținând cont de particularitățile cazului dat, cheltuielile încasate neconstituind

sumele plătite interpreților, traducătorilor, precum și apărătorilor în cazul asigurării

inculpatului cu avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, nefiind constatat

că plata lor poate influența substanțial situația materială a persoanelor care, eventual,

se află la întreținerea inculpatului.

Pe lângă aceasta, recursul ordinar, potrivit argumentelor invocate și reproduse în

pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în care instanțele au

apreciat circumstanțele cauzei în latura cheltuielilor judiciare.

Însă, pornind de la relevanțele art. 229 alin. (1) și (3), 27, 414 alin. (1) și (2) a

Codului de procedură penală, instanța de judecată poate obliga condamnatul să

recupereze cheltuielile judiciare, instanța poate elibera de plata cheltuielilor judiciare,

total sau parțial, condamnatul, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria

sa convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în baza

oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere probelor

5

din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar aprecierea sau

reaprecierea circumstanțelor cauzei în aspectul pedepsei și cheltuielilor judiciare în alt

sens decât cel pe care îl propune apărarea este o competență și prerogativă legală a

acestor instanțe, care nu constituie un temei de drept separat din numărul celor incluse

în art. 427 Cod de procedură penală și, astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul

ordinar, la fel, este lipsită de orice temei legal.

Mai mult, motivele invocate în recurs au constituit deja obiect de examinare în

instanțele de fond și de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest sens (pct. 2. –

puse la baza sentinței, conform jurisprudenței CtEDO, nu poate servi temei pentru

reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul Bujnița versus Moldova).

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de apel

nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că hotărârile

contestate conțin motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, și că recursul

ordinar este vădit neîntemeiat.

Potrivit art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta este

vădit neîntemeiat.

Astfel, odată ce este vădit neîntemeiat, recursul de pe rol urmează a fi declarat

inadmisibil.

procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de avocata Valentina Arnaut

împotriva sentinței Judecătoriei Chișinău din 17 mai 2019 și deciziei Colegiului penal

al Curții de Apel Chișinău din 06 noiembrie 2019, în privința inculpatului Dichii Mihail

XXXXXX, pe motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, fiind pronunțată integral la 06 mai 2020.

Președinte Iurie Diaconu

Judecători Liliana Catan

Ion Guzun

6