1ra-550/2020 — art. 264 alin. 3 lit. b CP

1ra-550/2020 — art. 264 alin. 3 lit. b CP (Curtea Supremă de Justiție, 2020)

Dosarul nr. 1ra-550/2020

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

22 ianuarie 2020 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Iurie Diaconu,

Judecători Liliana Catan, Ion Guzun,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar, declarat de procurorul în Procuratura de circumscripție

Chișinău, Radu Sâli, împotriva sentinței Judecătoriei Chișinău din 17 ianuarie 2019 și

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 17 septembrie 2019, în privința

inculpatului

Duplava Grigore XXXXXX.

Termenul de examinare,

instanța de fond: 04.10.2017 – 17.01.2019,

instanța de apel: 27.05.2019 – 17.09.2019,

instanța de recurs: 06.12.2019 – 22.01.2020.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal,

C O N S T A T Ă :

fost condamnat în baza art. 264 alin. (3) lit. b) Cod penal la 5 ani închisoare, cu privarea

de dreptul de a conduce mijloace de transport pe un termen de 4 ani.

În temeiul art. 90 Cod penal, executarea pedepsei închisorii i-a fost suspendată

condiționat, pe o perioadă de probațiune de 4 ani.

A fost admisă în principiu acțiunea civilă înaintată de succesorul victimei,

Vozian A., privind încasarea din contul inculpatului a prejudiciului material și moral

în sumă de 100.000 lei, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să se

pronunțe instanța în ordinea procedurii civile.

De la inculpat s-a încasat în beneficiul lui Vozian A. prejudiciul moral în mărime

de 70.000 lei.

1

Cererea procurorului privind încasarea cheltuielilor judiciare în sumă de 9333

lei de la inculpat a fost respinsă ca neîntemeiată.

inculpatul Duplava G., în timp ce deplasa la volanul autocamionului „Mercedes 311

CDI”, n.î. XXX XXX, pe șos. Muncești, din direcția str. Aeroportul Vechi spre

Sângera, mun. Chișinău, în preajma imobilului nr. 800, exprimând neatenție sporită la

trafic, a ignorat cerințele Regulamentului circulației rutiere, Anexa nr.1 la Hotărârea

Guvernului nr. 357 din 13.05.2009, și anume, prevederile pct. 45) potrivit căruia

conducătorul trebuie să conducă vehiculul în conformitate cu limita de viteză stabilită,

ținând permanent seama de următorii factori: a) starea psihofiziologică care

influențează atenția și reacția; b) dexteritatea în conducere care i-ar permite să prevadă

situațiile periculoase; c) starea tehnică a vehiculului și particularitățile încărcăturii; d)

situația rutieră; în cazul în care în limita vizibilității apar obstacole care pot fi observate

de conducător, el trebuie să reducă viteza sau chiar să oprească pentru a nu pune în

pericol siguranța traficului, contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 131-XVI din

07.06.2007 privind siguranța traficului rutier care la alin. 4 ) stipulează că participanții

la trafic sunt obligați să manifeste un comportament care să asigure fluența și siguranța

traficului, să nu pericliteze siguranța altor participanți la trafic și, ca urmare, în afara

trecerii pentru pietoni, a tamponat pietonul Vozian E., care traversa carosabilul, din

stânga spre dreapta, relativ deplasării mijlocului de transport.

În consecință, în urma impactului, pietonul Vozian E. a decedat la fața locului,

iar conform raportului de expertiză medico-legală nr. 208D/2416 din 09.12.2016,

acesteia i-au fost cauzate traumă închisă a toracelui, fracturi directe și indirecte a

coastelor 2-8 pe stânga și 2-10 pe dreapta, traumă închisă a abdomenului, excoriații pe

suprafața latero-posterioară dreapta a abdomenului, rupturi ale ficatului, traumă închisă

a membrelor: excoriații pe membrul superior și inferior drept, fractură închisă a

femurului în 1/3 distală, plăgi contuze, excoriații și echimoze pe cap, leziuni care au

legătură cauzală directă cu decesul victimei.

Instanța a reținut că inculpatul nu a recunoscut vina și a declarat că se deplasa

cu viteza de 50 km/h, pe șoseaua Muncești, iar impactul s-a produs imediat după ce a

trecut un camion ce se deplasa pe contrasens. Nu a avut posibilitatea să evite

tamponarea, deoarece pietonul a ieșit brusc din partea stângă, împrejurări pe care nu

putea să le prevadă, nu a încălcat prevederile Regulamentului circulației rutiere. În

momentul lovirii, tirul care venea din partea opusă trecuse, ei erau aproximativ paralel.

Lovitura a fost după câteva secunde de la trecerea tirului. Atenția sa era îndreptată la

drum. Între automobilul său și automobilul din față erau maxim 10 m. Era o distanță

prea mică pentru a frâna în caz de obstacol.

Martorul Rudnițchi A. a comunicat că se deplasa în calitate de pasager în

automobilul condus de inculpat, pe str. Muncești. Traficul era aglomerat și se deplasau

în coloană. Era ambuteiaj și el se străduia să nu-i distragă atenția inculpatului. El privea

înainte și la un moment a simțit o lovitură în microbuz și, imediat, prin geamul din

partea șoferului, a observat ceva neidentificat. În acel timp, pe contrasens se deplasa

un camion și i s-a creat impresia că a căzut ceva din acesta și a lovit automobilul în

care se aflau ei. După lovitură inculpatul s-a oprit, a deschis ușa și a spus că a fost lovit

un om. Au coborât și au văzut o femeie de aproximativ 50 ani, pe carosabil. Victima

2

era cu fața în sus, cu capul spre carosabil și picioarele spre marginea carosabilului, pe

direcția opusă de deplasare. Inculpatul a încercat să-i acorde ajutor, apoi a telefonat la

ambulanță și poliție. Lovitura a fost pe farul din stânga și parbrizul din față din partea

șoferului. Pe sticlă se vedea urma loviturii, din partea șoferului.

Potrivit raportului de expertiză judiciară nr. 538 din 29.08.2017 (auto-tehnică),

spațiul necesar de oprire în siguranță a automobilului „Mercedes 311CDI”, la viteza

de 45-50 km/h, în condițiile producerii accidentului rutier, constituie corespunzător

aproximativ 31-36 m. Regulamentul circulației rutiere în vigoare nu prevede cerințe

certe, în conformitate cu care conducătorul mijlocului de transport este obligat să

selecteze viteza de deplasare în dependență de distanța vizibilității drumului în direcția

deplasării sale la lumina farurilor principale. Ce se referă la metodica aplicată în

practica expertizei tehnice auto, atunci vizibilității drumului de la locul de lucru a

șoferului constituie 18,2 m., corespunde viteza de deplasare admisibilă egală

aproximativ cu 40 km/h a unui automobil de model „Mercedes 311CDI”. La datele

inițiale prezentate în ordonanța pentru dispunerea efectuării expertizei tehnice-auto,

momentul declanșării obstacolului pentru circulație de către pieton automobilului de

model „Mercedes 311CDI”, conducătorul ultimului nu avea posibilitate tehnică de a

evita tamponarea pietonului prin frânare. Ori, „Mercedes 311CDI”, având viteza de

deplasare 45-50 km/h, într-o secundă parcurge respectiv distanța de 12,5-13,8 m.

Totodată, în corespundere cu Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție

despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislației, la examinarea cauzelor

penale, referitoare la încălcarea regulilor de securitate a circulației sau exploatare a

mijloacelor de sport, în situațiile în care victima nemijlocit participă la starea de pericol,

prin traversarea străzii fără a se asigura și prin locuri rezervate circulației vehiculelor,

culpa victimei va putea fi luată în considerare la individualizarea pedepsei și la

stabilirea pedepsei și despăgubirilor legale, motiv pentru care sunt neîntemeiate

argumentele apărătorului privind achitarea inculpatului, pe motiv că ultimul nu este

vinovat și că se face vinovată victima, întrucât a traversat strada într-un loc interzis,

deși, potrivit pct. 114) al Regulamentului circulației rutiere, pietonii trebuie să

traverseze drumul numai pe la trecerile semnalizate, inclusiv pe pasajele denivelate, iar

în lipsa acestora la intersecții - pe linia trotuarelor sau acostamentelor, iar în cazul în

care în limitele vizibilității (100-150 m.) nu sunt treceri pentru pietoni sau intersecții,

ei pot traversa drumul numai după ce s-au asigurat că nu se apropie nici un vehicul,

efectuând trecerea pe traiectorie perpendiculară în raport cu marginea carosabilului.

Astfel, acțiunile inculpatului urmează a fi încadrate în baza art. 264 alin. (3) lit.

b) Cod penal, ca încălcarea regulilor de securitate a circulației rutiere de către o

persoană care conducea mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din imprudență

decesul unei persoane.

La stabilirea pedepsei, instanța a ținut cont de prevederile art. 75 Cod penal, că

inculpatul a săvârșit o infracțiune gravă, din imprudență, care se sancționează cu

închisoare de la 3 la 7 ani, că nu și-a recunoscut vina, nu are antecedente penale, este

căsătorit, că lipsesc circumstanțe agravante, cele atenuante fiind ilegalitatea acțiunilor

părții vătămate, care a traversat strada într-un loc interzis, concluzionând că reeducarea

și corectarea acestuia este posibilă fără izolare de societate, cu stabilirea unei pedepse

cu închisoare, dar cu suspendarea condiționată a executării ei.

3

Instanța a statuat că, potrivit art. 90 alin. (1) Cod penal, dacă la stabilirea

pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 7 ani pentru infracțiunile săvârșite din

imprudență, instanța de judecată, ținând cont de circumstanțele cauzei și de

personalitatea celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este rațional ca acesta să

execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea condiționată a executării

pedepsei, aplicate vinovatului.

Ori, aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal - suspendarea condiționată a

executării pedepsei nu reprezintă o categorie aparte de pedeapsă, ci o măsură oferită

persoanei prin lege, de a demonstra că infracțiunea comisă de ea este un incident în

viața acesteia. Instituția suspendării condiționate a pedepsei nu trebuie privită ca un

avantaj oferit de lege infractorului, ci trebuie apreciată ca un mijloc preventiv de

apărare socială care derivă din organizarea unei politici penale adaptate la realitatea

socială concretă.

Deci, pentru săvârșirea infracțiunii incriminate, în privința inculpatului urmează

a fi aplicată condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei drept

alternativă a pedepsei cu închisoarea, stabilindu-i o perioadă de probațiune de 4 ani,

prin ce va fi atins scopul pedepsei de restabilire a echității sociale, de corectare a

acestuia, precum și de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, atât din partea

inculpatului, cât și a altor persoane, precum și la formarea unei atitudini pozitive a

acestuia față de ordinea de drept și principiile morale ale societății.

Totodată, în cazul aplicării închisorii cu suspendarea condiționată a executării

pedepsei și cu stabilirea unei perioade de probațiune și anumitor restricții, conform art.

90 Cod penal, inculpatul este obligat să respecte condițiile perioadei de probațiune

stabilită și să nu-și schimbe domiciliul fără consimțământul organului competent,

pedeapsa fiind una echitabilă, iar stabilirea perioadei de probațiune urmând să asigure

un comportament adecvat al acestuia.

Aplicarea pedepsei va stimula pozitiv obligativitatea reeducării inculpatului,

menținând autoritatea legii, ori, pericolul infracțiunii este sporit, fiind rațional ca

acesta să poarte răspundere penală, care va duce la atingerea deplină a scopurilor legii

penale privind corectarea și reeducarea inculpatului în vederea neadmiterii pe viitor a

cărorva încălcări a ordinii de drept.

Conform art. 229 alin. (1) Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare sunt

suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului.

Potrivit art. 75 alin. (3) al Legii nr. 68 din 14.04.2016 cu privire expertiza

judiciară și statutul expertului judiciar, în cauzele penale, cheltuielile pentru efectuarea

expertizei sunt suportate de către ordonatorul expertizei judiciare din bugetul alocat,

cu excepția cazurilor prevăzute la art. 142 alin. (2) Cod de procedură penală.

Astfel, normele procedural penale nu prevăd expres achitarea din contul

condamnatului a cheltuielilor judiciare, care constituie cheltuielile de expertiză.

Prin urmare, solicitarea acuzării privind încasarea din contul inculpatului a

cheltuielilor judiciare în mărime de 9333 lei, și anume, pentru efectuarea raportului de

expertiză medico-legală nr. 208/2416 din 09.12.2016 – 933 lei, raportului de expertiză

(auto-tehnică) nr. 34/12/l-R-2143 din 12.04.2017 – 2100 lei, raportului de expertiză

judiciară (auto-tehnică) 538 din 23.08.2017 - 6300 lei, urmează a fi respinsă ca

nefondată, ori, acestea sunt cheltuieli judiciare suportate în cadrul urmăririi penale în

4

vederea acumulării probatoriului necesar pentru demonstrarea vinovăției inculpatului

în comiterea infracțiunii incriminate și sunt trecute în contul statului.

apel, solicitând casarea parțială a sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care

inculpatul să fie condamnat în baza art. 264 alin. (3) lit. b) Cod penal la 4 ani închisoare,

cu privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport pe un termen de 4 ani, cu

executare în penitenciar de tip deschis, cu încasarea din contul acestuia în beneficiul

statului a cheltuielilor judiciare în sumă de 9333 lei.

Apelantul a invocat că la stabilirea pedepsei inculpatului, instanța de fond nu a

ținut cont de scopul și criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute la art. 61, 75

Cod penal, iar modalitatea de executare a pedepsei nu este în acord cu principiul

proporționalității, având în vedere fapta comisă și urmările excepțional de grave

produse, precum și faptul că inculpatul nu a reparat până în prezent prejudiciul material

și moral cauzat.

Astfel, circumstanțele cauzei care stau la baza aplicării de către instanța de fond

a prevederilor art. 90 Cod penal, de fapt, îndreptățesc stabilirea față de acesta a pedepsei

închisorii minime față de cel prevăzut de sancțiunea articolului incriminat.

Totodată, obligația inculpatului de a suporta cheltuielile judiciare este principală

și integrală, întrucât săvârșirea unei infracțiuni atrage în mod inevitabil desfășurarea

urmăririi penale și a judecării cauzei, pentru a i se aplica pedeapsa infractorului, iar

obligația de a suporta cheltuielile judiciare îi revine în principal acestuia, chiar dacă

partea vătămată și partea civilă au determinat, prin cererile lor, producerea unor

cheltuieli. La fel, obligația de a suporta cheltuielile judiciare este integrală, incluzând

toate cheltuielile necesare pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare de către

prima instanță.

3.1. La 18 februarie 2019, a declarat apel și avocatul Dorian Pîcălău, în numele

succesorului părții vătămate Vozian A.

Apelantul a indicat că motivele apelului vor fi prezentate suplimentar.

În cererea de completare a apelului, a indicat ca temei de casare al sentinței lipsa

circumstanțelor atenuante la stabilirea pedepsei, cum ar fi, căința sinceră, lipsa reparării

prejudiciului material și moral, recunoașterea vinovăției și contribuirea activă la

descoperirea infracțiunii și ameliorarea consecințelor negative ca rezultat al săvârșirii

infracțiunii. Totodată, inculpatul nu a întreprins acțiuni care ar manifesta compătimire

față de partea vătămată și față de cele întâmplate.

3.2. Avocatul Vladimir Buga, la fel, a declarat apel, solicitând casarea sentinței

și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care inculpatul să fie achitat.

Apelantul a invocat că inculpatul, deplasându-se regulamentar, era în drept să

conteze pe faptul că și ceilalți participanți la trafic execută cerințele Regulamentului

circulației rutiere și nu putea să prevadă că de după camionul de tonaj mare care se

deplasa pe contrasens va apărea pietonul care se va angaja în deplasare spre traversarea

carosabilului din stânga spre dreapta, apărând brusc de după camion.

Ori, dacă în limita vizibilității apar obstacole care pot fi observate de conducător,

el trebuie să reducă viteza sau chiar să oprească pentru a nu pune în pericol siguranța

traficului, însă, în acest caz, pietonul a apărut de după camion la o distanță mică,

5

conducătorul neavând timp util de a realiza o frânare extremă și de a evita tamponarea

din lipsa distanței necesare de a fi posibilă oprirea în siguranță a automobilului.

Potrivit pct. 114.1) al Regulamentului circulației rutiere, pietonii trebuie să

traverseze drumul numai pe la trecerile semnalizate, inclusiv pe pasajele denivelate, iar

în lipsa acestora la intersecții - pe linia trotuarelor sau acostamentelor. 2) În cazul în

care în limitele vizibilității (100-150 m.) nu sunt treceri pentru pietoni sau intersecții,

ei pot traversa drumul numai după ce s-au asigurat că nu se apropie nici un vehicul,

efectuând trecerea pe traiectorie perpendiculară în raport cu marginea carosabilului.

Reprezentantul victimei Vozian A. a indicat că vizibilitatea în locul accidentului

este a câte 50 metri. în ambele direcții.

Astfel, pietonul a traversat carosabilul fără a respecta prevederile pct. 114.1) al

Regulamentului circulației rutiere, nu s-a asigurat pentru traversarea în siguranță a

carosabilului, având posibilitatea de a traversa prin trecerea subterană, coliziunea

având loc exact deasupra trecerii subterane, nu a cedat trecerea vehiculelor și a încercat

să traverseze carosabilul nemijlocit prin fața vehiculului care se apropia și care nu avea

posibilitatea tehnică de a evita coliziunea.

Alte probe care ar confirma vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii

imputate nu au fost administrate.

Deci, învinuirea este neîntemeiată deoarece nici unul din aliniatele pct. 45 al

Regulamentului circulației rutiere pretinse a fi încălcate nu se confirmă prin probele

analizate.

Prin urmare, sentința urmează a fi casată și inculpatul achitat, din lipsa în

acțiunile sale a componenței de infracțiune.

2019, apelurile procurorului și avocatului Buga Vladimir, în numele inculpatului, au

fost respinse ca nefondate. Apelul avocatului Pîcălău, în numele succesorului părții

vătămate, a fost respins ca declarat peste termen.

Instanța de apel a statuat că instanța de fond corect a constatat starea de fapt și

de drept a acțiunilor săvârșite de inculpat, iar probelor examinate, în conformitate cu

prevederile art. 101 Cod de procedură penală, au fost apreciate din punct de vedere al

pertinenței, concludenței, utilității și veridicității lor, iar în ansamblu - din punct de

vedere al coroborării lor.

Deși inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea acțiunilor incriminate, vina lui

în comiterea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (3) lit. b) Cod penal, ca încălcarea

regulilor de securitate a circulației rutiere de către o persoană care conduce mijlocul de

transport, încălcare ce a cauzat din imprudență decesul unei persoane a fost dovedită

pe deplin prin probe pertinente, concludente, utile și veridice, în coroborare între ele.

Astfel, sunt relevante argumentele primei instanțe că la examinarea cauzelor

penale, referitoare la încălcarea regulilor de securitate a circulației sau exploatare a

mijloacelor de transport, în situațiile în care victima nemijlocit participă la starea de

pericol, prin traversarea străzii fără a se asigura și prin locuri rezervate circulației

vehiculelor, culpa victimei va putea fi luată în considerare la individualizarea pedepsei

și la stabilirea pedepsei și despăgubirilor legale.

Totodată, la stabilirea pedepsei, instanța de fond a acordat deplină eficiență

prevederilor art. 61, 75 Cod penal, ținând cont de faptul că inculpatul a săvârșit o

6

infracțiune gravă, că acesta nu prezintă pericol pentru societate, că lipsesc circumstanțe

agravante, ca circumstanță atenuantă fiind reținută săvârșirea pentru prima dată a unei

infracțiuni din imprudență, lipsa antecedentelor penale, iar prin prisma art.76 alin. (1)

lit. g) Cod penal, just s-a remarcat culpa victimei în fapta infracțională comisă de către

inculpat, manifestată prin traversarea de către aceasta a străzii în loc interzis, nedestinat

trecerii pentru pietoni, circumstanță care s-a luat în considerare la stabilirea pedepsei

și gradului de despăgubire, corect considerând că acestuia urmează a-i fi stabilită

pedeapsa cu închisoare, iar prin aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal, dispunerea

suspendării condiționate a executării pedepsei pe o perioadă de probațiune, pedeapsa

penală fiind îndreptată spre restabilirea echității sociale, corectarea inculpatului,

precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât din partea inculpatului cât și a

altor persoane.

Ori, acuzarea nu a indicat caracteristicile care ar impune stabilirea de către

instanța de apel a unei pedepse mai aspre, în circumstanțele în care prima instanță,

ținând cont de durata examinării cauzei, a avut ocazia să examineze suficient de

amănunțit personalitatea inculpatului, aplicându-i pedeapsa în strictă conformitate cu

prevederile legale.

De asemenea, instanța de fond corect a remarcat că administrarea de probe și

probarea vinovăției persoanei este obligația pozitivă a statului.

Potrivit art. 227 alin. (1) și (2) Cod de procedură penală, cheltuieli judiciare

sunt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal. Cheltuielile judiciare cuprind sumele cheltuite în legătură cu efectuarea

acțiunilor procesuale în cauza penală.

În temeiul art. 142 alin. (1) Cod de procedură penală, expertiza judiciară se

dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea

circumstanțelor ce pot avea importanță probatorie pentru cauza penală sunt necesare

cunoștințe specializate în domeniul științei, tehnicii, artei, meșteșugului sau în alte

domenii. Posedarea unor asemenea cunoștințe specializate de către persoana care

efectuează urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii

expertizei judiciare. Dispunerea expertizei judiciare se face, la cererea părților, de către

organul de urmărire penală, procuror sau de către instanța de judecată, precum și din

oficiu de către organul de urmărire penală sau procuror.

Deci, organul de urmărire penală era obligat prin lege să ordoneze efectuarea

expertizei medico-legale a cadavrului, examinării auto-tehnice a accidentului rutier,

inclusiv a expertizei tehnice auto în baza copiilor materialelor dosarului penal, or,

potrivit art. 143 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, expertiza se dispune și se

efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea altor cazuri când prin alte probe nu

poate fi stabilit adevărul în cauză.

Astfel, efectuarea expertizelor judiciare a fost dispusă în vederea demonstrării

vinovăției inculpatului în comiterea infracțiunii incriminate, fiind o acțiune procesuală

ce ține de administrarea probatoriului și formularea învinuirii, care sunt puse în sarcina

acuzării.

În același timp, cheltuielile efectuate de organul de urmărire penală la etapa de

urmărire penală în vederea descoperirii infracțiunii comise, se încadrează în realizarea

obligației pozitive a statului recunoscută de către CtEDO prin jurisprudența sa referitor

7

la suportarea cheltuielilor de către stat în cadrul realizării urmăririi penale în

descoperirea și combaterea infracțiunilor.

recurs ordinar, în care solicită casarea acestei decizii și dispunerea rejudecării cauzei

de către aceeași instanță de apel, în alt complet de judecată.

Recurentul a invocat că prin condamnarea inculpatului cu suspendarea

condiționată a executării pedepsei pentru comiterea unei infracțiuni cu un grad

prejudiciabil sporit, fiind periclitată ordinea de drept, nu a fost atins scopul principal

de prevenire de comitere de noi infracțiuni de către inculpat, precum și de către alte

persoane, de restabilire a echității sociale.

Deși instanța de apel a corectat erorile stabilite prin decizia Colegiului penal al

Curții Supreme de Justiție, pronunțată pe caz, în partea ce ține de cumularea și

calcularea corectă a pedepsei și a pedepsei definitive, acuzarea dc stat nu este de acord

cu soluția instanței de apel în partea ce ține de aplicarea prevederilor art. 90 Cod

penal în speță, în măsură primordială din cauza personalității inculpatului care nu

este la prima abatere și în privința căruia a mai fost aplicată această normă, dar care

nu și au atins scopul reeducării inculpatului.

Instanța de apel nu și-a motivat pe deplin concluzia de aplicare a prevederilor

art. 90 alin. (1) Cod penal și greșit a conchis că corectarea inculpatului este posibilă

fără izolarea acestuia de societate.

Deci, concluziile instanțelor la capitolul individualizării pedepsei stabilite

inculpatului sunt greșite și în contradicție cu probele administrate, neconformă

scopului legii penale și principiului individualizării răspunderii penale și pedepsei

penale.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 427 alin. (1) pct. 6), 10) Cod

de procedură - instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în

apel, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, motivarea

soluției contrazice dispozitivul hotărârii, au fost aplicate pedepse individualizate

contrar prevederilor legale.

baza materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal

concluzionează că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele

considerente.

În primul rând, conform art. 427 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărârile

instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de

instanțele de fond și de apel, dar doar în temeiurile prevăzute de lege.

Conform art. 424 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța de recurs, se

pronunță doar în limitele temeiurilor invocate în recurs. Potrivit art. 429 alin. (1) Cod

de procedură penală, recursul trebuie să fie motivat. În corespundere cu art. 430 alin.

(5) Cod de procedură penală, cererea de recurs trebuie să conțină indicarea temeiurilor

prevăzute în art. 427 și argumentarea ilegalității hotărârii atacate în acest sens.

Sub acest aspect se reține că recursul este fondat în drept și pe temeiurile din art.

427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

tuturor motivelor invocate în apel, că motivarea soluției contrazice dispozitivul

hotărârii (pct. 5. din decizie).

8

Totodată, în recursul respectiv, în pofida prevederilor enunțate, nu este

specificat, în raport cu împrejurările relevate în descriptivul instanței de apel, asupra

căror motive concrete invocate în apel nu s-ar fi pronunțat instanța de apel și care ar fi

erorile de drept și esența circumstanței că motivarea soluției contrazice dispozitivul

hotărârii, fiind omisă în totalitate și argumentarea ilegalității hotărârilor atacate în acest

sens (pct. 5. din decizie).

Circumstanțele enunțate denotă că recursul nominalizat nu întrunește condițiile

de conținut, iar instanța de recurs nu este competentă să completeze din oficiu recursul

ordinar al procurorului cu circumstanțe în fapt și în drept, care l-ar justifica, și să se

expună, apoi, asupra unor temeiuri neargumentate legal de recurent.

Ori, conform prevederilor art. 24 alin. (2) Cod de procedură penală, instanța

judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării

sau a apărării și nu exprimă alte interese decât interesele legii.

În al doilea rând, potrivit art. 427 alin. (1) pct. 6) și 10) Cod de procedură

penală, hotărârile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de

drept comise de instanțele de fond și de apel, inclusiv în temeiul când hotărârea atacată

nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, când s-au aplicat pedepse

individualizate contrar prevederilor legale.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele reținute

prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea dispozițiilor

de drept formal și material.

În această ordine de idei și în raport cu circumstanțele invocate în recursul

ordinar (pct. 5. din decizie), se atestă că împrejurările menționate în partea descriptivă a

hotărârilor contestate, inclusiv cele reproduse în pct. 2., 4. din prezenta decizie, relevă

în mod concludent că instanțele de fond și de apel, legal și întemeiat au constatat și

apreciat circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei în latura pedepsei aplicate

inculpatului, în strictă conformitate cu prevederile normelor de procedură penală și

prescripțiilor de drept material, ținând corect ținând cont de prevederile art. 7, 61, 75

Cod penal, conform căror la aplicarea legii penale se ține cont de caracterul și gradul

prejudiciabil al infracțiunii săvârșite, de persoana celui vinovat și de circumstanțele

cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală. Pedeapsa are drept scop

restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii

de noi infracțiuni atât din partea condamnaților, cât și a altor persoane. Persoanei

recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în

limitele și în strictă conformitate cu dispozițiile legii. La stabilirea categoriei și

termenului pedepsei, instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii săvârșite,

de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care atenuează răspunderea, de

influența pedepsei aplicate asupra corectării și reeducării vinovatului, precum și de

condițiile de viață ale familiei acestuia.

Totodată, potrivit art. 90 alin. (1) Cod penal, dacă, la stabilirea pedepsei cu

închisoare pe un termen de cel mult 7 ani pentru infracțiunile săvârșite cu imprudență,

instanța de judecată, ținând cont de circumstanțele cauzei și de persoana celui vinovat,

va ajunge la concluzia că nu este rațional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea

poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului, iar

instanțele de fond și de apel just au reținut asemenea împrejurări, acestea săvârșind o

9

infracțiune gravă, dar din imprudență, neavând antecedente penale, iar prin prisma

art.76 alin. (1) lit. g) Cod penal – luând în considerare culpa victimei în fapta

infracțională comisă de către inculpat, manifestată prin traversarea de către aceasta a

străzii în loc interzis, nedestinat trecerii pentru pietoni, împrejurări în care s-a constatat

că inculpatul nu prezintă pericol pentru societate, întemeiat concluzionând că

corectarea și reeducarea lui este posibilă fără izolare de societate, cu suspendarea

condiționată a executării pedepsei închisorii, pentru o perioadă de probațiune.

Ori, soluția instanței coroborează și cu jurisprudența națională, potrivit cărei, în

cazul în care regulile circulației rutiere au fost încălcate și de către pătimit (pieton, ori de

către alt participant la trafic), asemenea circumstanțe pot fi luate în considerație de către

instanța judiciară ca circumstanțe atenuante (Hotărârea Plenului CSJ a RM din 08.07.1999,

nr.20 - Despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislației, la examinarea cauzelor penale,

referitoare la încălcarea regulilor de securitate a circulației sau exploatare a mijloacelor de

transport, pct. 6.).

Astfel, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpatului în corespundere cu prevederile legale, corespunde principiului

proporționalității și scopului de restabilire a echității sociale, corectare a inculpatului,

precum și prevenirii de săvârșirea de noi infracțiuni atât din partea acestuia, cât și a

altor persoane (pct. 2., 4. din decizie).

Potrivit jurisprudenței CtEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat decizia

luată, arătând în mod concret la împrejurările care confirmă sau infirmă o acuzație

penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs eventual, o

curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua motivele jurisdicției

de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c. Finlandei). Art. 6 din

CEDO impune în special, în sarcina „instanței”, obligația de a efectua o examinare

efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu excepția cazului în

care se apreciază relevanța acestora. Deși este adevărat că obligația motivării deciziilor,

impusă instanțelor de art. 6 § 1 din CEDO, nu poate fi înțeleasă ca impunând

formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârea CtEDO, pct. 80-81, Perez

c. Franței, Van de Hurk c. Țărilor de Jos).

Pe lângă aceasta, se observă că recursul declarat, potrivit argumentelor invocate

și reproduse în pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în

care instanțele au apreciat circumstanțele și probele cauzei, în latura pedepsei aplicate

inculpatului.

Însă, pornind de la relevanțele art. 27, 414 alin. (1) și (2), a Codului de procedură

penală, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa convingere, formată

în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de apel, judecând apelul,

verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza probelor examinate de prima

instanță, conform materialelor din cauza penală și în baza oricăror probe noi prezentate

instanței de apel, și poate da o nouă apreciere probelor din dosar. Astfel, activitatea

instanțelor de fond și de apel privind doar aprecierea sau reaprecierea probelor și

circumstanțelor cauzei în alt sens decât cel pe care îl propune acuzarea este o

competență și prerogativă legală a acestor instanțe, care nu constituie un temei de drept

10

separat din numărul celor incluse în art. 427 Cod de procedură penală și, astfel,

invocarea doar acestei chestiuni în recursul ordinar, la fel, este lipsită de orice temei

legal.

Mai mult, motivele invocate în recursul vizat au constituit deja obiect de

examinare în instanțele de fond și de apel, fiind oferite răspunsuri argumentate în acest

sens (pct. 2. – 5. din decizie), iar o altă opinie asupra circumstanțelor pricinii care au fost

puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței CtEDO, nu poate servi

temei pentru reexaminarea cauzei (hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul Bujnița versus

Moldova).

Totodată, argumentele recurentului că: „Deși instanța de apel a corectat erorile

stabilite prin decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție, pronunțată pe caz,

în partea ce ține de cumularea și calcularea corectă a pedepsei și a pedepsei definitive,

acuzarea dc stat nu este de acord cu soluția instanței de apel în partea ce ține de

aplicarea prevederilor art. 90 Cod penal în speță, în măsură primordială din cauza

personalității inculpatului care nu este la prima abatere și în privința căruia a mai fost

aplicată această normă, dar care nu și au atins scopul reeducării inculpatului”, sunt

absolut neîntemeiate, ori, sunt fondate pe circumstanțe neprezente în speța dată.

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de apel

nu au comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că hotărârile

contestate conțin motive clare și legale pe care se întemeiază soluția, că inculpatului i

s-a aplicat pedepse individualizate conform prevederilor legale, și că recursul ordinar

este vădit neîntemeiat.

Potrivit art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta este

vădit neîntemeiat.

Astfel, odată ce este vădit neîntemeiat, recursul de pe rol urmează a fi declarat

inadmisibil.

procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de procurorul în Procuratura de

circumscripție Chișinău, Radu Sâli, împotriva sentinței Judecătoriei Chișinău din 17

ianuarie 2019 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 17 septembrie

2019, în privința inculpatului Duplava Grigore XXXXXX, pe motiv că este vădit

neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 14 februarie 2020.

Președinte Iurie Diaconu

Judecători Liliana Catan

Ion Guzun

11