9 — Privind practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii, modificării şi încetării contractului individual de muncă

Se atenţionează instanţele judecătoreşti asupra cuprinsului extensiv al art.20 din Constituţie privind accesul liber la justiţie pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, care include şi drepturile ce decurg din relaţiile de muncă. De asemenea, se impune aplicarea corectă şi uniformă a dispoziţiilor Codului muncii, adoptat prin Legea nr.154-XV din 28.03.2003, şi a altor legi şi acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii şi reglementează raporturile de muncă, menţionate în art.4 din Codul muncii. La judecarea litigiilor individuale de muncă, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea naţională sau cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, iar în caz de neconcordanţă între acestea, se aplică actul internaţional.

Divergenţele apărute în cadrul încheierii, modificării sau încetării contractului individual de muncă sunt litigii de muncă şi se încadrează în categoria de cauze, prevăzute la art.1821 CPC alin.(1) CPC, pentru care se aplică obligatoriu procedura medierii judiciare. În conformitate cu art.183 CPC, după ce primeşte cererea de chemare în judecată, judecătorul pregăteşte pricina pentru dezbateri judiciare, pentru a asigura judecarea ei justă şi promptă. Pregătirea pentru dezbatere judiciară este obligatorie pentru orice pricină civilă şi are ca scop precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi. Astfel, la primirea cererii de chemare în judecată, instanţa va verifica dacă acţiunea urmează a fi examinată în cadrul procedurii de contencios administrativ sau în procedură de drept comun. [Pct.2 modificat prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.34 din 04.12.2017]

Instanţa de contencios administrativ se consideră avînd competenţă jurisdicţională, cînd calitatea procesuală activă este deţinută de un funcţionar public, militar, persoană cu statut militar, iar obiectul litigiului îl constituie un act al autorităţilor publice, care aduce atingere drepturilor legitime ce rezultă din relaţiile de muncă. Cererea privind soluţionarea litigiului individual de muncă se va depune în instanţa de judecată competentă stabilită de art.38 CPC (Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.4ac-29/13 din 30.09.2013). Acţiunile de contencios administrativ se înaintează în judecătoriile în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul sau îşi are sediul pîrîtul, cu excepţia cazurilor cînd prin lege este stabilită o altă competenţă.

Cererea privind contestarea refuzului de angajare sau a actului de concediere – ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului se depune în instanţa de judecată în termen de 3 luni de la data cînd salariatul a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său. Cererile depuse cu omiterea, din motive întemeiate, a termenelor prevăzute de lege pot fi repuse în termen de instanţa, de judecată. Instanţa de judecată va convoca părţile litigiului în timp de 10 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii şi va examina cererea de soluţionare a litigiului individual de muncă în termen de cel mult 30 de zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia şi va emite o hotărîre cu drept de atac conform Codului de procedură civilă şi va remite hotărîrea sa părţilor în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii (art.355 Codul muncii). Termenul de prescripţie de 3 luni în litigiile ce rezultă nemijlocit din încetarea contractului individual de muncă se va calcula din ziua în care ordinul a fost adus la cunoştinţă salariatului contra semnătură, din ziua eliberării carnetului de muncă, avînd temeiurile concedierii înscrise, sau din ziua constatării refuzului salariatului de a lua cunoştinţă de ordinul de concediere pentru a semna sau a primi carnetul de muncă. În cazul în care nu este prezentă nici una din situaţiile enumerate, termenul se va calcula în baza principiului general – din momentul în care salariatul a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.

Potrivit art.85 alin.(1) lit.a) CPC şi art.353 Codul muncii, salariaţii şi reprezentanţii acestora, care se adresează în instanţele de judecată cu cereri de soluţionare a litigiilor şi conflictelor ce decurg din raporturile prevăzute la art.348 din Codul muncii, inclusiv pentru a ataca hotărîrile şi deciziile judecătoreşti privind litigiile şi conflictele vizate, sînt scutiţi de plata cheltuielilor judiciare (a taxei de stat şi a cheltuielilor legate de judecarea pricinii). În cazul admiterii acţiunii, cheltuielile aferente judecării pricinii suportate de instanţa de judecată, precum şi taxa de stat, se vor încasa la buget de la pîrît (art.98 alin.(1) CPC), dacă ultimul nu este scutit de taxă de stat prin lege (art.85 CPC).

Instanţa de judecată nu este în drept să refuze primirea cererii din cauza omiterii termenului de adresare în judecată. Dacă judecata, examinînd circumstanţele litigiului, a constatat că termenul de adresare în judecată a fost încălcat din motive neîntemeiate, în acest caz refuză admiterea acţiunii ca tardivă. Încheierea contractului individual de muncă

La examinarea cauzelor ce ţin de refuzul neîntemeiat de angajare la lucru urmează a se ţine cont de prevederile art.47 Codul muncii, conform căruia se interzice orice limitare, directă sau indirectă, în drepturi ori stabilirea unor avantaje, directe sau indirecte, la încheierea contractului individual de muncă în dependenţă de sex, rasă, etnie, religie, domiciliu, opţiune politică sau origine socială. Refuzul angajatorului de a angaja se întocmeşte în formă scrisă. In cazul în care refuzul nu se va întocmi în formă scrisă, acesta va putea fi dovedit prin orice mijloc de probă. De exemplu, se va considera neîntemeiat refuzul de angajare la lucru pentru motive de graviditate sau de existenţă a copiilor în vîrstă de pînă la 6 ani (art.247 CM). Deoarece legislaţia în vigoare conţine numai o listă orientativă de motive pentru care angajatorul nu poate refuza în angajarea la lucru, întrebarea dacă a existat o discriminare în refuzul încheierii unui contract de muncă sau nu se va decide în fiecare caz concret de către instanţa de judecată. În cazul în care se va stabili că angajatorul a refuzat în încheierea contractului individual de muncă pe motive legate de calificarea salariatului profesională sau personală, un astfel de refuz se va considera întemeiat. Prin calităţi profesionale ar trebui de înţeles în special capacitatea persoanei de a îndeplini anumite funcţii, ţinînd seama de calificările profesionale (prezenţa calificării, specialităţii cuvenite), ceea ce ţine de calităţi personale ale lucrătorului – starea sănătăţii, experienţa în domeniu. Afară de cele arătate, angajatorul este în drept a prezenta persoanei care pretinde la un loc de muncă şi alte cerinţe necesare pentru încheierea contractului individual de muncă în temeiul regulamentului intern al angajatorului sau reglementărilor directe ale legii (de exemplu, prezenţa cetăţeniei Republicii Moldova, fiind în conformitate cu art.27 alin.(1) lit.a) din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158 din 04.07.2008), sau cînd sînt necesare în plus faţă de cerinţele standard sau tipice de calificare profesională ca urmare a specificului lucrului (cum ar fi cunoaşterea uneia sau a mai multor limbi străine, capacitatea de a lucra la calculator). Totodată, instanţa de judecată va concluziona dacă a existat o justificare obiectivă şi rezonabilă în refuzul încheierii contractului individual de muncă (jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, cauza Thlimmenos versus Grecia, hotărîrea din 06.04.2000). Dacă se va constata că refuzul angajatorului este neîntemeiat, instanţa va dispune obligarea angajatorului la încheierea contractului individual de muncă. Acesta urmează a fi încheiat din ziua adresării persoanei cu cerere de angajare. Refuzul neîntemeiat de angajare este unul din cazurile privării ilegale de posibilitatea de a munci, iar repararea prejudiciului cauzat de angajator se va efectua conform art.329, 330 Codul muncii.

Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de faptul că contractul individual de muncă se încheie în formă scrisă, se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de ambele părţi şi produce efecte din ziua semnării, dacă clauzele contractului nu prevăd altfel (art.56-58 Codul muncii). Angajarea se legalizează prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, emis în baza contractului individual de muncă şi se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, în termen de 3 zile lucrătoare de la data semnării de către părţi a contractului individual de muncă (art.65 Codul muncii). Modificarea contractului individual de muncă

Conform art.68 din Codul muncii, contractul individual de muncă nu poate fi modificat decît printr-un acord suplimentar semnat de părţi, care se anexează la contract şi este parte integrantă a acestuia. Modificare a contractului individual de muncă se consideră orice schimbare sau completare ce se referă la: - durata contractului; - specificul muncii (condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase, introducerea clauzelor specifice conform art.51 etc.); - cuantumul retribuirii muncii; - regimul de muncă şi de odihnă; - specialitatea, profesia, calificarea, funcţia; - caracterul înlesnirilor şi modul lor de acordare dacă acestea sînt prevăzute în contract. Ca excepţie, modificarea unilaterală de către angajator a altor clauze ale contractului individual de muncă decît cele arătate este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legislaţia muncii. Luînd în considerare conţinutul art.50 Codul muncii, angajatorul nu are dreptul să ceară salariatului efectuarea unei munci care nu este stipulată în contractul individual de muncă, cu excepţia cazurilor prevăzute de Codul muncii (art.73 Codul muncii). Angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţămîntul salariatului, în cazul unor situaţii de forţă majoră sau ca măsură de protecţie a salariatului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul muncii. Conform art.104 alin.(2) Codul muncii, atragerea la muncă suplimentară poate fi dispusă de angajator fară acordul salariatului: a) pentru efectuarea lucrărilor necesare pentru apărarea ţării, pentru preîntâmpinarea unei avarii de producţie ori pentru înlăturarea consecinţelor unei avarii de producţie sau a unei calamităţi naturale; b) pentru efectuarea lucrărilor necesare înlăturării unor situaţii care ar putea periclita buna funcţionare a serviciilor de aprovizionare cu apă şi energie electrică, de canalizare, poştale, de telecomunicaţii şi informatică, a căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport în comun, a instalaţiilor de distribuire a combustibilului, a unităţilor medico-sanitare. De asemenea, conform dispoziţiilor art.2 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau obligatorie, adoptată la Geneva la 28 iunie 1930, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr.610 din 01 octombrie 1999 (în vigoare pentru Republica Moldova din 23 martie 2001), termenul munca forţată sau obligatorie nu va cuprinde, în sensul prezentei Convenţii: a) orice muncă sau serviciu pretins în virtutea legilor privind serviciul militar obligatoriu şi destinat unor lucrări cu caracter pur militar; b) orice muncă sau serviciu făcînd parte din obligaţiile civice normale ale cetăţenilor unei ţări pe deplin independentă; c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărîre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private; d) orice muncă sau serviciu pretins în cazurile de forţă majoră, adică în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe ca: incendiu, inundaţii, foamete, cutremure de pămînt, epidemii şi epizootii violente, invazii de animale, de insecte sau de paraziţi vegetali dăunători, şi în general orice împrejurări, care pun în pericol sau riscă să pună în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţă a întregii populaţii sau a unei părţi din populaţie; e) muncile mărunte de la sat, adică muncile executate în interesul direct al colectivităţii de către membrii acesteia, munci care, deci, pot fi considerate ca obligaţii civice normale, ce revin membrilor colectivităţii, cu condiţia ca populaţia însăşi sau reprezentanţii săi direcţi să aibă dreptul să se pronunţe asupra justeţei acestor munci. Totodată, munca forţată nu precizează ce trebuie să se înţeleagă prin noţiunea de “muncă forţată sau obligatorie” la care face referire, iar diversele instrumente ale Consiliului Europei nu dau nici un fel de indicaţii suplimentare asupra acestei probleme. Totuşi, o astfel de definiţie poate fi găsită în actele Organizaţiei Internaţionale a Muncii, la care sunt membre toate statele din Consiliul Europei. Acestea definesc munca forţată ca fiind orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţarea cu o sancţiune şi pentru care persoana în cauză nu şi-a dat anterior, în mod implicit sau explicit, consimţămîntul. [Pct.9 modificat prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.34 din 04.12.2017]

La examinarea litigiilor ce ţin de schimbarea temporară a locului şi specificului muncii, efectuată conform prevederilor legale, instanţa trebuie să ţină cont de faptul că refuzul salariatului de a efectua lucrările necesare pot fi considerate ca încălcare a disciplinei muncii, iar absenţa nemotivată de la lucru poate avea ca consecinţă concedierea salariatului. Totodată, urmează de reţinut că, în temeiul art.225 alin.(7) Codul muncii, refuzul salariatului de a presta munca în cazul apariţiei unui pericol pentru viaţa ori sănătatea sa din cauza nerespectării cerinţelor de securitate şi sănătate în muncă sau de a presta munca în condiţii grele, vătămătoare şi/sau periculoase ce nu sînt prevăzute în contractul individual de muncă nu atrage răspunderea disciplinară. Dreptul salariatului de a refuza efectuarea de lucrări în cazul apariţiei unui pericol pentru viaţa ori sănătatea sa este prevăzut şi de art.20 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.186 din 10.07.2008. Locul de muncă poate fi schimbat temporar de către angajator prin deplasarea în interes de serviciu sau detaşarea salariatului la alt loc de muncă în conformitate cu art.70 şi 71 Codul muncii. Pe durata deplasării în interes de serviciu sau a detaşării la alt loc de muncă, salariatul îşi menţine funcţia, salariul mediu şi alte drepturi prevăzute de contractul colectiv şi de cel individual de muncă (art.69 Codul muncii).

Transferul salariatului la o altă muncă permanentă în cadrul aceleiaşi unităţi, cu modificarea contractului individual de muncă, precum şi angajarea prin transferare la o muncă permanentă la o altă unitate ori transferarea într-o altă localitate împreună cu unitatea, se permit numai cu acordul scris al părţilor (art.74 Codul muncii).. Salariatul care, conform certificatului medical, necesită acordarea unei munci mai uşoare urmează a fi transferat, cu consimţămîntul scris al acestuia, la o altă muncă, care nu-i este contraindicată. Dacă salariatul refuză acest transfer, contractul individual de muncă se desface în conformitate cu prevederile art.86 alin.(1) lit.x). În cazul în care un loc de muncă corespunzător lipseşte, contractul individual de muncă va fi desfăcut în temeiul art.86 alin.(1) lit.d). În caz de transfer, părţile vor opera modificările necesare în contractul individual de muncă conform art.68 Codul muncii, în temeiul ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) emis de angajator care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, în termen de 3 zile lucrătoare. Nu se consideră transfer şi nu necesită consimţămîntul salariatului permutarea lui în cadrul aceleaşi unităţi la un alt loc de muncă, în altă subdiviziune a unităţii situată în aceeaşi localitate, însărcinarea de a îndeplini lucrul la un alt mecanism ori agregat în limitele specialităţii, calificării sau funcţiei specificate în contractul individual de muncă. În caz de permutare, angajatorul emite un ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre) care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, în termen de 3 zile lucrătoare. Refuzul salariatului de a executa ordinul de permutare se consideră încălcare a disciplinei muncii, care poate atrage aplicarea faţă de acesta a sancţiunii disciplinare. Suspendarea contractului individual de muncă

Dispoziţiile art.75 Codul muncii prevăd că suspendarea contractului individual de muncă poate interveni în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (art.76 Codul muncii), prin acordul părţilor (art.77 Codul muncii) sau la iniţiativa uneia dintre părţi (art.78 Codul muncii). Suspendarea contractului individual de muncă presupune suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor salariale (salariu, sporuri, alte plăţi) de către angajator. Pe toată durata suspendării contractului individual de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, în afară de drepturile salariale, continuă să existe dacă prin actele normative în vigoare, prin convenţiile colective, prin contractul colectiv şi prin cel individual de muncă nu se prevede altfel. Suspendarea contractului individual de muncă, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.76 lit.a) şi b) – concediu de maternitate, boală sau traumatism, se face prin ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) angajatorului, care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, cel tîrziu la data suspendării. Litigiile legate de suspendarea contractului individual de muncă se soluţionează în modul stabilit la art.354-356 Codul muncii. Încetarea contractului individual de muncă

Conform art.81 CM, contractul individual de muncă poate înceta: - în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (art.82, 305 şi 310); - la iniţiativa uneia dintre părţi (art.85 şi 86). În toate cazurile menţionate, ziua încetării contractului individual de muncă se consideră ultima zi de muncă. Contractul individual de muncă încetează în temeiul ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) angajatorului, care se aduce la cunoştinţa salariatului, sub semnătură, cel tîrziu la data eliberării din serviciu. Încetarea contractului individual de muncă va avea drept consecinţă încetarea relaţiilor de muncă dintre angajator şi salariat, cu toate efectele stabilite de lege. Refuzul salariatului de a confirma prin semnătură comunicarea ordinului se va fixa într-un proces-verbal semnat de un reprezentant al angajatorului şi un reprezentant al salariaţilor. Încetarea contractului individual de muncă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor (art.82, 305 şi 310)

Articolul 82 din Codul muncii prevede cazurile încetării contractului individual de muncă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor. Astfel, contractul individual de muncă poate înceta în caz de: a) deces al salariatului, declarare a acestuia decedat sau dispărut fără urmă prin hotărire a instanţei de judecată; b) deces al angajatorului persoană fizică, declarare a acestuia decedat sau dispărut fără urmă prin hotărire a instanţei de judecată; c) constatare a nulităţii contractului prin hotărire a instanţei de judecată – de la data rămînerii definitive a hotărîrii respective, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.84 alin.(3); d) retragere, de către autorităţile competente, a autorizaţiei (licenţei) de activitate a unităţii – de la data retragerii acesteia; d1) retragere, de către autorităţile competente, a autorizaţiei (licenţei), permisului, care îi acordă salariatului dreptul de a activa într-o anumită profesie, meserie sau de a efectua o anumită lucrare – de la data retragerii actului respectiv; e) aplicare a pedepsei penale salariatului, prin hotărire a instanţei de judecată, care exclude posibilitatea de a continua munca la unitate – de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti; f) expirare a termenului contractului individual de muncă pe durată determinată – de la data prevăzută în contract, cu excepţia cazului cînd raporturile de muncă continuă de fapt şi nici una dintre părţi nu a cerut încetarea lor, precum şi a cazului prevăzut la art.83 alin.(3); g) finalizare a lucrării prevăzute de contractul individual de muncă încheiat pentru perioada îndeplinirii unei anumite lucrări; h) încheiere a sezonului, în cazul contractului individual de muncă pentru îndeplinirea lucrărilor sezoniere; i) atingere a vîrstei de 65 de ani de către conducătorul unităţii de stat, inclusiv municipale, sau al unităţii cu capital majoritar de stat; j) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, care exclude posibilitatea continuării raporturilor de muncă; j1) restabilire la locul de muncă, conform hotărârii instanţei de judecată, a persoanei care a îndeplinit anterior munca respectivă, dacă transferul salariatului la o altă muncă, conform prezentului cod, nu este posibil; k) alte temeiuri prevăzute la art.305 şi 310. La examinarea legalităţii actului de încetare a contractului individual de muncă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor, se va verifica existenţa şi incidenţa circumstanţelor arătate. Dispoziţiile Codului muncii face trimitere la forţa majoră, fără a defini însă această noţiune. Forţa majoră este formulată de Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii ca evenimente /împrejurări /circumstanţe excepţionale, anormale,imprevizibile. Evenimentele excepţionale trebuie să fie: - străine de activitatea părţilor contractului de muncă; - imposibil de prevăzut, anormale, excepţionale (iar nu periodice); - imposibil de împiedicat, de evitat. [Pct.14 completat prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.34 din 04.12.2017] Încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului (demisia)

Încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului are loc prin demisia acestuia (art.85 Codul muncii). Salariatul are dreptul la demisie, anunţînd despre aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu 14 zile calendaristice înainte. Conducătorul unităţii (al filialei sau reprezentanţei), adjuncţii lui şi contabilul-şef sînt în drept să demisioneze pînă la expirarea duratei contractului individual de muncă în cazurile stipulate de contract, anunţînd despre aceasta angajatorul, prin cerere scrisă, cu o lună înainte. Aceasta înseamnă că cererea scrisă urmează a fi depusă cu nu mai puţin de 14 zile (o lună) înainte de eliberare, însă poate conţine şi un termen mai mare de 14 zile (o lună) înainte de eliberare. Salariatul asociaţiei religioase are dreptul la demisie, prevenind despre aceasta angajatorul, în scris, cu cel puţin 7 zile calendaristice înainte. Salariatul care a încheiat un contract individual de muncă cu un angajator persoană fizică este obligat să-l prevină pe acesta despre demisia sa cu cel puţin 7 zile calendaristice înainte. Curgerea termenului menţionat începe în ziua imediat următoare zilei în care a fost înregistrată cererea. [Pct.15 completat prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.34 din 04.12.2017]

În caz de demisie a salariatului în legătură cu pensionarea, cu stabilirea gradului de invaliditate, cu concediul pentru îngrijirea copilului, cu înmatricularea într-o instituţie de învăţămînt, cu trecerea cu traiul în altă localitate, cu îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 14 ani sau a copilului invalid, cu alegerea într-o funcţie electivă, cu angajarea prin concurs la o altă unitate, cu încălcarea de către angajator a contractului individual şi/sau colectiv de muncă, a legislaţiei muncii în vigoare, angajatorul este obligat să accepte demisia în termenul redus indicat în cererea depusă şi înregistrată, la care se anexează documentul respectiv ce confirmă acest drept (art.85 alin.(2) Codul muncii).

Pînă la expirarea termenelor indicate, salariatul are dreptul oricînd să-şi retragă cererea sau să depună o nouă cerere, prin care să o anuleze pe prima. În acest caz, angajatorul este în drept să-l elibereze pe salariat numai dacă, pînă la retragerea (anularea) cererii depuse, a fost încheiat un contract individual de muncă cu un alt salariat în condiţiile prezentului cod. Salariatul are dreptul să desfacă contractul individual de muncă oricînd. Cererea scrisă privind demisia salariatului este obligatorie. Declaraţia verbală a salariatului nu poate servi temei de emitere a ordinului de demisie. Ultima zi de muncă remunerată este recunoscută ziua concedierii. În acest context, retragerea cererii de demisie în această zi de asemenea va fi acceptată, indiferent de faptul că a fost emis actul de demisie şi salariatului i-au fost achitate drepturile salariale. Necesitatea de a solicita desfacerea contractului individual de muncă poate apărea la salariat nu numai în timpul desfăşurării activităţii, dar şi în momentul în care acesta din anumite motive este absent de la locul de muncă (în perioada aflării acestuia în concediu medical, în concediu de odihnă anual, în concediu de studii, în concediu de maternitate, în concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 3 ani, în concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vîrstă de la 3 la 6 ani, în perioada îndeplinirii obligaţiilor de stat sau obşteşti, deplasării în interes de serviciu sau detaşării). Prin notificarea angajatorului în scris despre desfacerea contractului, astfel, salariatului i se oferă această posibilitate şi nu contează dacă se află la locul de muncă sau nu. În cazul în care salariatul solicită demisia înaintea expirării termenului legal, iar angajatorul este de acord, atunci concedierea se face în perioada care cere salariatul. După cum s-a arătat, conform art.85 alin.(4) Codul muncii, pînă la expirarea termenelor indicate, salariatul are dreptul oricînd să-şi retragă cererea sau să depună o nouă cerere, prin care să o anuleze pe prima. După expirarea termenelor, salariatul are dreptul să înceteze lucrul, iar angajatorul este obligat să efectueze achitarea deplină a drepturilor salariale ce i se cuvin salariatului şi să-i elibereze carnetul de muncă şi alte documente legate de activitatea acestuia în unitate. Nici un motiv (de exemplu, finalizarea lucrului început, datoriile faţă de angajator) nu poate servi ca bază de a-i refuza salariatului în aceasta. Dacă, după expirarea termenelor indicate, salariatul nu a fost de fapt eliberat din funcţie şi el îşi continuă activitatea de muncă fără să-şi reafirme în scris dorinţa de a desface contractul individual de muncă, eliberarea/demisia acestuia nu se admite. Angajatorul este în drept de a desface contractul individual de muncă la expirarea termenului legal de desfacere a contractului, chiar şi în cazul cînd salariatul s-a îmbolnăvit în perioada de prevenire şi continuă să se afle în concediu medical la sfîrşitul perioadei de preaviz, deoarece concediul medical nu suspendă termenul după care angajatul este supus concedierii. Depunerea cererii de desfacere a contractului individual de muncă din proprie iniţiativă nu întotdeauna conţine, însă, voinţa reală a salariatului de a înceta raportul de muncă. Astfel, la examinarea cauzelor ce au ca obiect declararea nulităţii actului de demisie, instanţa va verifica, în baza probelor prezentate, faptul dacă voinţa exprimată în cererea de demisie coincide cu voinţa reală a salariatului. În situaţia în care reclamantul va susţine că cererea de demisie a fost depusă la insistenţa angajatorului, această circumstanţă va fi supusă verificării, iar datoria de a dovedi îi va aparţine reclamantului. Încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului (concedierea)

Conform art.86 Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului are loc în situaţii limitativ stabilite, care se pot datora unor cauze imputabile salariatului sau care nu sunt legate de culpa salariatului, precum şi în unele situaţii ce ţin de activitatea angajatorului şi pentru alte motive prevăzute de legislaţia muncii. Desfacerea din iniţiativa angajatorului a contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, precum şi a celui pe durată determinată include motivele care se aplică tuturor angajaţilor, precum şi motivele care se aplică numai anumitei categorii de salariaţi. Articolul 86 din Codul muncii (cu completările şi modificările operate) stabileşte următoarele temeiuri de desfacere a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului: a) rezultatul nesatisfăcător al perioadei de probă (art. 63 alin.(2)); Circumstanţă relevantă pentru pronunţarea unei hotărîri corecte în cazul concedierii din acest motiv serveşte faptul că actul de concediere a salariatului urmează a fi emis de către angajator pînă la expirarea perioadei de probă, fără plata indemnizaţiei de eliberare din serviciu. În cazul în care ordinul este emis după expirarea perioadei de probă, acesta se va considera nul, din motivul că neconcedierea pînă la expirarea termenului de probă se consideră ca un acord tacit pentru activitatea în continuare a salariatului. b) lichidarea unităţii sau încetarea activităţii angajatorului persoană fizică; Legislaţia muncii nu conţine noţiunea de “lichidare a unităţii”. De aceea, la soluţionarea acestor litigii se vor aplica normele codului civil, care determină modul de lichidare a persoanei juridice. Temei de concediere a salariatului în legătură cu lichidarea unităţii serveşte hotărîrea organului competent de lichidare a unităţii sau hotărîrea instanţei de judecată. Lichidarea unităţii atrage concedierea tuturor salariaţilor acesteia. Astfel, instanţa urmează să verifice dacă a avut loc lichidarea unităţii şi nu reorganizarea, dezmembrarea sau transformarea ei. În caz de lichidare a unităţii, angajatorul este obligat să emită un ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre) cu privire la lichidarea unităţii şi să preavizeze, sub semnătură, salariatul cu 2 luni înainte de lichidarea unităţii, acordîndu-i salariatului cel puţin o zi liberă pe săptămînă, cu menţinerea salariului mediu, pentru căutarea unui alt loc de muncă (art.184 CM). Conform art.287 din Codul muncii, angajatorul persoană fizică este obligat să-l preavizeze pe salariat, în forma scrisă, sub semnătură, despre apropiata eliberare din serviciu (art.82 lit.f) şi art.86) cu cel puţin 7 zile calendaristice înainte. Conform art.186 alin.(1) Codul muncii, salariaţilor concediaţi în legătură cu lichidarea unităţii sau cu încetarea activităţii angajatorului persoană fizică (art.86 alin.(1) lit.b) li se garantează: - pentru prima lună, plata unei indemnizaţii de eliberare din serviciu egală cu mărimea sumată a unui salariu mediu săptămînal pentru fiecare an lucrat la unitatea în cauză, dar nu mai mică decît un salariu mediu lunar. Dacă unitatea a fost succesorul de drept al unei unităţi reorganizate anterior şi contractul individual de muncă cu salariaţii în cauză nu a încetat anterior (art.81), se vor lua în calcul toţi anii de activitate; - pentru a doua lună, plata unei indemnizaţii de eliberare din serviciu egală cu cuantumul salariului mediu lunar dacă persoana concediată nu a fost plasată în cîmpul muncii; - pentru a treia lună, plata unei indemnizaţii de eliberare din serviciu egală cu cuantumul salariului mediu lunar dacă, după concediere, salariatul s-a înregistrat în decurs de 14 zile calendaristice la agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă în calitate de şomer şi nu a fost plasat în cîmpul muncii, fapt confirmat prin certificatul respectiv; La lichidarea unităţii, prin acordul scris al părţilor, achitarea integrală a sumelor legate de concedierea salariatului pe toate 3 luni se face la data concedierii. În cazul plasării persoanei concediate în cîmpul muncii pe parcursul lunilor a doua şi a treia, indemnizaţia se va achita pe perioada de pînă la data angajării acesteia. Cu acordul scris al salariatului, angajatorul este în drept de a desface contractul individual de muncă şi înaintea expirării termenului de două luni. Condiţiile de desfacere a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pe motiv de lichidare a unităţii se aplică şi în cazurile lichidării filialei ori reprezentanţei persoanei juridice. În cazul în care salariatul a fost concediat fără un temei legal sau cu încălcarea ordinii de concediere stabilite, dar restabilirea lui la locul anterior de muncă este imposibilă din cauza încetării activităţii întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, instanţa judecătorească recunoaşte concedierea ilegală, obligă comisia de lichidare sau organul ce a adoptat hotărîrea despre lichidare a întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, iar în cazurile respective pe succesorul ei de drepturi, să-i plătească angajatului salariul pentru absenţa forţată. În acelaşi timp, instanţa de judecată îl va recunoaşte pe salariat concediat în legătură cu lichidarea unităţii sau încetarea activităţii angajatorului persoană fizică. c) reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate; Concedierea salariatului în legătură cu reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate are loc în cazul în care nu este posibil transferul salariatului cu acordul lui la un alt loc de muncă (funcţie) în cadrul unităţii respective. Desfacerea contractului individual de muncă este posibilă cu condiţia că salariatul nu avea dreptul preferenţial de a fi lăsat la lucru. Conform art.183 Codul muncii, în caz de reducere a numărului sau a statelor de personal, de dreptul preferenţial de a fi lăsaţi la lucru beneficiază salariaţii cu o calificare şi productivitate a muncii mai înaltă. În cazul unei egale calificări şi productivităţi a muncii, de dreptul preferenţial de a fi lăsaţi la lucru au: - salariaţii cu obligaţii familiale, care întreţin două sau mai multe persoane şi/sau o persoană cu dizabilităţi; - salariaţii în a căror familie nu sînt alte persoane cu venit de sine stătător; - salariaţii care au o mai mare vechime în muncă în unitatea respectivă; - salariaţii care au suferit în unitatea respectivă un accident de muncă sau au contractat o boală profesională; - salariaţii care îşi ridică calificarea în instituţiile de învăţămînt superior şi mediu de specialitate, fară scoatere din activitate; - persoanele cu dizabilităţi, de pe urma războiului şi membrii familiilor militarilor, căzuţi sau dispăruţi fără urmă; - participanţii la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei Republicii Moldova; - inventatorii; - persoanele care s-au îmbolnăvit sau au suferit de boală actinică şi de alte boli provocate de radiaţie în urma avariei de la Cemobîl; - persoanele cu dizabilităţi, în privinţa cărora este stabilit raportul de cauzalitate dintre survenirea dizabilităţii şi avaria de la C.A.E. Cernobâl, participanţii la lichidarea consecinţelor avariei de la C.A.E. Cernobâl, în zona de înstrăinare, în anii 1986-1990; - salariaţii care au mai multe stimulări pentru succese în muncă şi nu au sancţiuni disciplinare (art.211 Codul muncii); - salariaţii cărora le-au rămas cel mult 5 ani pînă la stabilirea pensiei pentru limită de vîrstă. În cazul cînd unele persoane corespund cîtorva criterii, dreptul preferenţial de a fi lăsate la lucru aparţine persoanelor care corespund mai multor criterii în comparaţie cu celelalte persoane. În caz de egalitate a numărului de criterii, dreptul preferenţial aparţine persoanei care are o vechime în muncă mai mare în unitatea respectivă. Aşadar, desfacerea contractului individual de muncă pe motivul reducerii numărului sau a statelor de personal din unitate este valabilă în următoarele condiţii: - reducerea numărului sau a statelor de personal să aibă loc real. Acest fapt urmează a fi confirmat prin ordinul cu privire la reducerea numărului de personal şi aprobarea noilor state de personal. Urmează de reţinut că noile state de personal urmează a fi aprobate pînă la începerea evenimentelor ce ţin de reducerea numărului de personal; - salariatul nu are dreptul preferenţial de a fi lăsat la lucru. Atunci cînd se decide cu privire la dreptul preferenţial de a fi lăsat la lucru urmează a se lua în considerare prevederile art.183 Codul muncii. În cazul în care mai mulţi salariaţi pretind la un post vacant, atunci regula dreptului preferenţial nu se va aplica. În acest caz numai angajatorul este în drept de a decide cui din salariaţii care urmează a fi concediaţi în legătură cu reducerea numărului de personal din unitate să-i propună prin transfer funcţia vacantă, ţinînd totodată cont de cerinţele art.49 alin.(1) Codul muncii privitor la specialitatea, profesia, calificarea, funcţia pretendenţilor; - salariatul a fost preavizat despre reducerea numărului sau a statelor de personal din unitate cu 2 luni înainte de reducere, acordîndu-i salariatului ce urmează a fi concediat o zi lucrătoare pe săptămînă cu menţinerea salariului mediu pentru căutarea unui alt loc de muncă; - desfacerea contractului individual de muncă a fost făcută cu consultarea prealabilă al organului sindical din unitate (art.87 CM). În cazul în care, după expirarea termenului de preavizare de 2 luni, nu a fost emis ordinul (dispoziţia, decizia, hotărîrea) de concediere a salariatului, această procedură nu poate fi repetată în cadrul aceluiaşi an calendaristic. În termenul de preavizare nu se include perioada aflării salariatului în concediul anual de odihnă, în concediul de studii şi în concediul medical. Locul de muncă redus nu poate fi restabilit în statele unităţii pe parcursul anului calendaristic în care a avut loc concedierea salariatului, pe care l-а ocupat acesta. d) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza stării de sănătate, în conformitate cu certificatul medical; În conformitate cu art.13 lit.m) din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.186 din 10 iulie 2008, angajatorul este obligat să efectueze examenul medical periodic şi, după caz, testarea psihologică periodică a lucrătorilor. Articolul 20 lit.h) din Legea menţionată prevede că fiecare lucrător este în drept să fie supus unui examen medical extraordinar potrivit recomandărilor medicale, cu menţinerea postului de lucru şi a salariului mediu pe durata efectuării acestui examen. Organul central de specialitate care coordonează securitatea şi sănătatea în muncă este Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei. În cazul încetării contractului individual de muncă pentru motivul arătat este necesar să fie prezentată concluzia medicală emisă de către instituţia abilitată. De asemenea, necorespunderea salariatului funcţiei deţinute poate fi depistată ca urmare a controlului medical periodic, legal stabilit sau în cazul unui control întâmplător. Totodată, este de reţinut şi faptul că angajatorul urmează să prezinte probe că starea sănătăţii salariatului în conformitate cu certificatul medical împiedică salariatul să-şi îndeplinească corespunzător obligaţiunea de serviciu, îi este interzisă ori este periculoasă pentru alţi salariaţi sau pentru cetăţenii pe care îi deserveşte. Intre starea sănătăţii salariatului şi imposibilitatea exercitării funcţiei deţinute sau muncii prestate trebuie să existe un raport de cauzalitate. În asemenea cazuri, angajatorul este obligat să asigure transferarea salariatului, cu consimţământul scris al acestuia, la o altă muncă, care nu-i este contraindicată. Dacă salariatul refuză transferul la o altă muncă corespunzătoare stării sănătăţii lui, contractul individual de muncă se desface în legătură cu refuzul salariatului de a fi transferat la o altă muncă pentru motive de sănătate, conform certificatului medical. În cazul în care la întreprindere lipseşte un alt loc de muncă corespunzător, la care salariatul ar putea fi transferat, contractul individual de muncă va fi desfăcut. e) constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza calificării insuficiente, stabilită în urma atestării efectuate, în modul prevăzut de Guvern; La desfacerea contractului individual de muncă pe motiv de necorespundere funcţiei deţinute ca urmare a calificării insuficiente, instanţa va ţine cont de faptul că concedierea are loc numai în cazul cînd calificarea insuficientă este stabilită în urma atestării efectuate, în modul prevăzut de Guvern. Avînd în vedere aceasta, angajatorul nu este în drept să concedieze salariatul din acest motiv fără ca salariatul să fi fost atestat în modul prevăzut de actele legislative şi/sau normative în vigoare, inclusiv cele emise de angajator la nivel de unitate conform art.10 alin.(1) lit.e) Codul muncii sau dacă comisia de atestare a concluzionat că salariatul corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate. Concedierea în legătură cu detectarea/depistarea necorespunderii funcţiei deţinute se permite numai în cazul în care angajatorul i-a propus salariatului o altă muncă corespunzătoare, iar ultimul a refuzat transferul. La examinarea litigiilor de acest gen, angajatorul este obligat de a prezenta probe care confirmă faptul că salariatul a refuzat să fie transferat la o altă muncă sau angajatorul nu a avut posibilitatea de a-i oferi salariatului o altă muncă. Concedierea salariaţilor membri de sindicat poate avea loc doar cu consultarea prealabilă organului (organizatorului) sindical din unitate. f) schimbarea proprietarului unităţii (în privinţa conducătorului unităţii, a adjuncţilor săi, a contabilului-şef); Instanţa va avea în vedere că concedierea pe acest motiv poate avea loc numai în privinţa conducătorului unităţii, a adjuncţilor săi, a contabilului-şef. Totodată, urmează a se lua în consideraţie că concedierea poate avea loc numai în cazul schimbării proprietarului bunului organizaţiei în general. Schimbarea formei de organizare nu impune crearea unei persoane juridice noi. Această schimbare poate avea loc drept consecinţă a privatizării, vînzării ori înstrăinării în alt mod legal al unităţii. Persoanele arătate nu pot fi concediate din motivul schimbării proprietarului unităţii în cazul schimbării jurisdicţiei de organizare a unităţii în timp ce nu a avut Ioc schimbarea proprietarului averii unităţii. g) încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare; Acest punct admite concedierea salariatului numai în cazul încălcării repetate, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă. Trebuie să se înţeleagă că sancţiunea disciplinară aplicată anterior la data încălcării repetate nu a fost revocată, sancţiunea disciplinară a fost aplicată de organul abilitat cu respectarea modului de aplicare ş.a. (art.211 Codul muncii). Astfel, la concedierea salariatului din motivul încălcării repetate a obligaţiilor de muncă, instanţa va verifica dacă la aplicarea repetată a sancţiunii disciplinare angajatorul a ţinut cont de gravitatea abaterii disciplinare comise şi de alte circumstanţe obiective, dacă a fost respectat termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare, dacă concedierea a avut loc cu consultarea prealabilă a organului sindical ş.a., adică respectarea dispoziţiilor art.206-211 din Codul muncii. Dacă instanţa va constata că sancţiunea disciplinară a fost aplicată cu încălcarea legislaţiei, această concluzie urmează a fi motivată în hotărîre. Urmează a fi motivată şi concluzia instanţei privind corectitudinea sancţiunii aplicate anterior, indiferent dacă aceasta a fost sau nu contestată de salariat. La încetarea contractului individual de muncă pentru încălcarea repetată, pe parcursul unui an, a obligaţiilor de muncă, preavizarea salariatului despre desfacerea contractului individual de muncă nu este obligatorie. h) absenţa fără motive întemeiate de la lucru timp de 4 ore consecutive (fără a ţine cont de pauza de masă) în timpul zilei de muncă; Concedierea pe acest motiv, în special, poate avea loc pentru lipsa nemotivată de la locul de lucru timp de 4 ore consecutive (fără a ţine cont de pauza de masă). La examinarea acestor litigii, instanţa va lua în consideraţie următoarele: - timpul pauzei de masă nu se va lua în calculul celor 4 ore consecutive; - nu poate fi considerat temei de concediere absenţa datorată unor circumstanţe obiective, independente de voinţa salariatului (de exemplu: îmbolnăvirea, cu toate că nu a prezentat certificatul medical, dar se constată cu certitudine că persoana a fost bolnavă); Nu se consideră absenţă nemotivată neprezentarea la serviciul la care: - salariatul a fost transferat cu încălcarea legii; - neprezentarea la serviciu a unei femei care are copii în vîrstă de la trei pînă la paisprezece ani (copii invalizi pînă la 16 ani) care a refuzat să îndeplinească lucrul legat de deplasări permanente; - neprezentarea la lucru în ziua de repaos ce a fost anunţată lucrătoare cu încălcarea legislaţiei muncii; - neprezentarea salariatului la serviciu după emiterea de către angajator a ordinului de restabilire a lui pînă la soluţionarea în judecată a litigiului despre restabilirea la lucru, arestarea salariatului pentru huliganism nu prea grav; - eschivarea de la activitatea care nu este legată nemijlocit de obligaţiile de muncă ale salariatului (de exemplu, neprezentarea la activităţile obşteşti). Absenţa de la lucru mai mult de patru ore în cursul zilei de muncă, ce-i dă dreptul angajatorului să rezilieze contractul de muncă din acest temei, se consideră aflarea nemotivată a salariatului în afara teritoriului unităţii, cu care se află în raport de muncă, sau în afara teritoriului obiectului, unde el trebuie să îndeplinească lucrul încredinţat în conformitate cu obligaţiunile de muncă. Absenţa nemotivată de la serviciu se consideră şi plecarea salariatului fără ordinul administraţiei/angajatorului în concediu de odihnă anual, în concediu neplătit, în concediu de odihnă anual suplimentar, în concediu de studii, folosirea abuzivă a zilelor de recuperare, abandonarea lucrului pînă la expirarea acţiunii contractului de muncă încheiat pe un anumit termen. La soluţionarea litigiilor privind modificarea datei concedierii, încasarea salariului pentru absenţa forţată de la serviciu, se va lua în consideraţie faptul că acţiunea contractului individual de muncă încetează din prima zi în care salariatul nu s-a prezentat la serviciu. Dacă în timpul examinării litigiului despre restabilirea la lucru a persoanei concediate pentru absenţa de la serviciu şi încasarea salariului pentru absenţa forţată se va constata că absenţa de la lucru a fost provocată de o cauză neîntemeiată, iar administraţia a încălcat modul de concediere, instanţa de judecată, pentru satisfacerea cerinţelor înaintate, va ţine cont de faptul că salariul lucrătorului restabilit în asemenea cazuri poate fi încasat din ziua emiterii ordinului de concediere, dar nu din prima zi de neprezentare la serviciu, deoarece numai din acest timp absenţa este forţată. Dacă în cadrul judecării litigiului despre repunerea în funcţie a persoanei, concediate în baza art.86 alin.(1) lit.h) Codul muncii, instanţa de judecată va constata că drept pretext pentru concedierea salariatului a servit neprezentarea lui la serviciu sau refuzul de a continua activitatea în legătură cu modificarea condiţiilor esenţiale de muncă cauzate de modificarea clauzelor contractului individual de muncă, iar salariatul nu este de acord să continue lucrul în noile condiţii, instanţa judecătorească, din proprie iniţiativă, modifică temeiurile de concediere în conformitate cu art.86 lit.v), x), y) Codul muncii. Potrivit art.122 Codul muncii, salariatul poate fi rechemat din concediu numai cu acordul exprimat în formă scrisă al acestuia, iar din aceste raţiuni rezultă că refuzul salariatului de a îndeplini ordinul unităţii de revenire la lucru în cadrul perioadei de concediu nu poate fi considerat încălcare a disciplinei muncii, respectiv concedierea dispusă în baza acestui temei faptic şi încadrarea juridică la art.86 alin.(1) lit.h) CM se vor considera nule. i) prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică, stabilită în modul prevăzut la art.76 lit.k); Pentru prezentarea la lucru în stare de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică pot fi concediaţi salariaţii care s-au aflat în starea respectivă la locul de muncă şi în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, indiferent de faptul dacă salariatul s-a eschivat de la îndeplinirea acestor atribuţii în legătură cu starea în care se afla sau dacă a fost sau nu înlăturat de la executarea atribuţiilor de serviciu în legătură cu starea de ebrietate. Pentru salariaţii care activează în condiţiile evidenţei globale a timpului de muncă conform art.99 Codul muncii – tot timpul aflării acestora la serviciu se consideră timp de muncă. Starea de ebrietate alcoolică, narcotică sau toxică poate fi confirmată numai prin certificatul eliberat de instituţia medicală competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un număr egal de reprezentanţi ai angajatorului şi ai salariatului (art.76 lit.k) CM), alte probe fiind inadmisibile. j) săvârşirea unei contravenţii sau infracţiuni contra patrimoniului unităţii, stabilită prin hotărârea instanţei de judecată sau prin actul organului, de competenţa căruia ţine aplicarea sancţiunilor contravenţionale; Judecînd pricinile cu privire la litigiile despre desfacerea contractului individual de muncă în legătură cu săvîrşirea unei contravenţii sau infracţiuni contra patrimoniului unităţii, instanţele judecătoreşti urmează să ţină cont de faptul că pe acest temei pot fi concediaţi salariaţii, vinovăţia cărora a fost constatată prin decizia, respectiv sentinţa intrată în vigoare a instanţei judecătoreşti, sau în privinţa cărora a fost adoptată o hotărîre a unui organ competent privind aplicarea sancţiunii contravenţionale. Desfacerea contractului individual de muncă în baza normei menţionate poate avea loc şi în cazul săvîrşirii unei contravenţii sau infracţiuni contra patrimoniului unităţii, unde salariatul a fost trimis pentru executarea unei anumite munci. În aceste cazuri nu are importanţă faptul dacă sustragerea a fost săvîrşită în timpul lucrului sau în afara lui. Condamnarea salariatului de către instanţa judecătorească la pedepse non- privative de libertate pentru săvîrşirea unei contravenţii sau infracţiuni contra patrimoniului unităţii, de exemplu, munca în folosul comunităţii, nu împiedică concedierea lui în baza temeiului sus-indicat. k) comiterea de către salariatul care gestionează nemijlocit mijloace băneşti sau valori materiale ori care are acces la sistemele informaţionale ale angajatorului (sisteme de colectare şi gestiune a informaţiei) sau la cele administrate de angajator a unor acţiuni culpabile, dacă aceste acţiuni pot servi drept temei pentru pierderea încrederii angajatorului, faţă de salariatul respectiv; În baza lit.k) alin.(1) al art.86, pot fi concediaţi două categorii de salariaţi: salariaţii ce mânuiesc nemijlocit mijloace băneşti sau valori materiale, cât şi salariaţii care au acces la sistemele informaţionale ale angajatorului (sisteme de colectare şi gestiune a informaţiei) sau la cele administrate de angajator, în condiţia că au săvârşit anumite acţiuni culpabile, care pot servi temei pentru pierderea încrederii angajatorului, faţă de salariaţii respectivi. În particular, acţiunile culpabile ale salariaţilor care gestionează mijloace băneşti sau valori materiale pot fi manifestate prin: primirea şi/sau eliberarea bunurilor, precum şi a mijloacelor băneşti, fără perfectarea documentelor corespunzătoare, calculul eronat sau folosirea, în scopuri personale, a banilor încasaţi, tăinuirea mărfurilor, faţă de cumpărători, folosirea, în scopuri personale, a bunurilor angajatorului, înşelătoria la cântar, ridicarea neautorizată a preţurilor, primirea plăţii pentru serviciile efectuate, fără a elibera documentele respective, încălcarea regulilor de comercializare a băuturilor spirtoase şi a producţiei de tutun, realizarea medicamentelor, substanţelor narcotice, fără reţete (în cazul în care sunt obligatorii) etc. Este important că, în cazul salariaţilor care mânuiesc nemijlocit mijloace băneşti sau valori materiale, subiecţi ai concedierii sunt atât salariaţii cu care este încheiat un contract de răspundere materială deplină pentru neasigurarea integrităţii bunurilor şi altor valori, care i-au fost transmise pentru păstrare sau în alte scopuri (art.339) şi cei care au primit bunurile şi alte valori, spre decontare, în baza unei procuri unice sau în baza altor documente unice, precum şi acei, cărora unitatea le-a eliberat, în folosinţă, materiale, semifabricate, produse (producţie), inclusiv în timpul fabricării lor, precum şi instrumente, aparate de măsurat, tehnici de calcul, echipament de protecţie şi alte obiecte, în cazul în care a fost cauzat un prejudiciu, prin lipsă, distrugere sau deteriorare intenţionată. Dacă se va constata, în modul prevăzut de lege, că s-a săvîrşit o faptă de sustragere, luare de mită sau alte infracţiuni cu caracter acaparator, aceşti salariaţi pot fi concediaţi din cauza pierderii încrederii faţă de ei şi în situaţia cînd aceste acţiuni nu sunt legate nemijlocit de munca lor. În cazul în care răspunderea materială o poartă o brigadă, faptul constatării lipsei valorilor materiale poate servi drept temei pentru concedierea membrului brigăzii din motivul pierderii încrederii numai dacă s-a constatat că el este vinovat de această lipsă. În cazul în care salariatul a refuzat să încheie contractul de răspundere materială deplină pentru păstrarea valorilor materiale, instanţele judecătoreşti vor reieşi din condiţiile contractului de muncă. Dacă executarea obligaţiunilor de administrare a valorilor materiale constituie pentru salariat funcţia lui principală de muncă, ceea ce este menţionat în timpul angajării la lucru şi, în conformitate cu legislaţia în vigoare, urma să fie încheiat cu el un contract de răspundere materială deplină, refuzul neîntemeiat de a încheia un asemenea contract va fi considerat drept neexecutare a obligaţiunilor de muncă cu toate consecinţele care rezultă din aceasta. Drept exemple de pierdere a încrederii, faţă de salariaţii care au acces la sistemele informaţionale ale angajatorului (sisteme de colectare şi gestiune a informaţiei) sau la cele administrate de angajator, poate servi dezvăluirea unor informaţii confidenţiale concurenţilor sau săvârşirea unor fapte care supun angajatorul anumitor riscuri materiale, cum ar fi distrugerea bazei de date cu privire la clienţii angajatorului, ambele având consecinţe mult mai grave, decât sustragerea unor sume neînsemnate de bani. k1) încălcarea obligaţiei, prevăzute la art.6 alin.(2) lit.a) din Legea nr.325 din 23 decembrie 2013 privind evaluarea integrităţii instituţionale; l) încălcarea gravă repetată, pe parcursul unui an, a statutului instituţiei de învăţămînt de către un cadru didactic (art.301); Pe lîngă temeiurile generale prevăzute de prezentul cod, contractul individual de muncă încheiat cu cadrele didactice poate înceta pentru încălcarea gravă, repetată pe parcursul unui an, a statutului instituţiei de învăţămînt. Noţiunea de încălcare gravă a statutului instituţiei de învăţămînt trebuie să fie prevăzută în statut. În cazul lipsei în statut a noţiunii, încălcarea poate fi considerată ca gravă de către conducerea unităţii de învăţămînt sau de către un alt organ care este specificat în statutul instituţiei de învăţămînt. Instanţa va ţine cont de faptul că, conform temeiului indicat, pot fi concediaţi numai salariaţii care exercită activităţi pedagogice (didactice) în învăţămînt. La salariaţii care exercită activităţi pedagogice/didactice în sistemul de învăţămînt se referă personalul didactic, personalul ştiinţifico-didactic şi personalul ştiinţific care activează în instituţiile de învăţămînt publice sau private de toate nivelurile specificate în Codul educaţiei nr.152 din 17 iulie 2014. Concedierea cadrelor didactice poate avea loc numai în cazul încălcării repetate, pe parcursul unui an, a statutului instituţiei. Încălcarea urmează a fi confirmată, ca şi în alte cazuri, prin probe respective. m) comiterea de către salariatul care îndeplineşte funcţii educative a unei fapte imorale incompatibile cu funcţia deţinută; Acest motiv de desfacere a contractului individual de muncă se extinde numai în privinţa persoanelor care exercită funcţii cu caracter educativ (pedagogii, profesorii instituţiilor de învăţămînt de diferite nivele, maiştrii instruirii de producţie din şcolile polivalente şi de meserii, educatorii instituţiilor de copii etc.). La salariatul care îndeplineşte funcţii educative se referă acela care face parte din personalul ştiinţific care activează în instituţiile de învăţămînt publice sau private de toate nivelurile specificate în Codul educaţiei nr.152 din 17 iulie 2014. Concedierea persoanelor care exercită funcţiile respective este posibilă doar dacă fapta imorală este incompatibilă cu aflarea de mai departe a salariatului în funcţia deţinută. n) aplicarea, chiar şi o singură dată, de către un cadru didactic a violenţei fizice sau psihice faţă de discipoli (art.301); Ca şi în cazul desfacerii contractului individual de muncă cu un cadru didactic pentru încălcarea gravă, pe parcursul unui an, a statutului instituţiei de învăţămînt, acesta se consideră ca temei suplimentar de încetare a contractului individual de muncă încheiat cu cadrele didactice. Violenţa fizică sau psihică faţă de discipoli constă în aplicarea pedepselor fizice sub formă de lovituri, torturi, ameninţarea cu aplicarea loviturilor, intimidarea psihică a discipolilor etc. Salariatul poate fi concediat în acest caz pentru aplicarea, chiar şi o singură dată, a violenţei faţă de discipoli. o) semnarea de către conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii), de către adjuncţii, săi sau de către contabilul-şef a unui act juridic nefondat care a cauzat prejudicii materiale unităţii; Desfacerea contractului individual de muncă pentru motivul indicat poate avea loc numai cu conducătorul unităţii (filialei, subdiviziunii), adjuncţii săi sau cu contabilul-şef şi numai cu condiţia că în urma semnării actului unităţii i-a fost cauzat un prejudiciu. În cazul în care angajatorul nu va putea prezenta probe care să confirme cauzarea prejudiciului unităţii, concedierea pentru acest motiv va fi ilegală. Cauzarea de prejudicii ca rezultat al semnării actelor juridice urmează a fi confirmată prin orice probă, inclusiv concluzii de audit, printr-o hotărîre judecătorească sau printr-un act de control intern efectuat de comisia de cenzori sau alţi specialişti desemnaţi în modul corespunzător. p) încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor de muncă; Motivul respectiv de concediere este aplicabil tuturor salariaţilor unităţii, indiferent de funcţia deţinută, inclusiv şi faţă de conducătorul unităţii, adjuncţii lui sau contabilul-şef. Acest temei de concediere din CM (încălcarea gravă, chiar şi o singură dată, a obligaţiilor de muncă) urmează a fi examinat în comun cu art.2111 CM, prin care este definită noţiunea de „încălcare gravă a obligaţiilor de muncă”. Acţiunile enumerate de legiuitor, la articolul 2111 Codul muncii, sunt exhaustive şi nu pot fi completate de angajator. r) prezentarea de către salariat angajatorului, la încheierea contractului individual de muncă, a unor documente false (art.57 alin.(1)), fapt confirmat în modul stabilit; Această împrejurare serveşte temei de concediere în cazul în care, la încheierea contractului individual de muncă, salariatul a prezentat documente false şi în condiţia cînd documentele autentice, care urmau a fi prezentate, ar fi putut servi ca motiv de refuz în încheierea contractului individual de muncă. Cu alte cuvinte, salariatul nu poate fi concediat pentru motivul indicat dacă documentele prezentate nu pot servi ca bază pentru refuzul de a fi angajat. De exemplu, în cazul în care salariatul a prezentat un document de studii fals de care nu este nevoie pentru a îndeplini lucrul conform contractului individual de muncă şi angajatorul nu a cerut acest document. s) încheierea, vizînd salariaţii ce prestează munca prin cumul, a unui contract individual de muncă cu o altă persoană care va exercita profesia, specialitatea sau funcţia respectivă ca profesie, specialitate sau funcţie de bază (art.273); Pe lîngă temeiurile generale de încetare a contractului individual de muncă, contractul încheiat cu salariatul care prestează muncă prin cumul poate înceta şi în cazul încheierii unui contract individual de muncă cu o altă persoană care va exercita profesia, specialitatea sau funcţia respectivă ca profesie, specialitate sau funcţie de bază. La desfacerea contractului individual de muncă cu salariatul angajat prin cumul, în legătură cu lichidarea unităţii, cu reducerea numărului sau a statelor de personal sau în cazul încheierii unui contract individual de muncă cu o altă persoană care va exercita profesia (funcţia) respectivă ca profesie (funcţie) de bază, acestuia i se plăteşte o indemnizaţie de eliberare din serviciu în mărimea salariului său mediu lunar. [Lit.t) pct.18 abrogată prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.34 din 04.12.2017] u) transferarea salariatului la o altă unitate cu acordul celui transferat şi al ambilor angajatori; În cazul contestării ordinului de concediere pe acest motiv, instanţa va verifica acordul scris atît al salariatului, cît şi al ambilor angajatori. În cazul în care se va stabili că transferul a fost făcut fără acordul salariatului sau al unuia din angajatori, actul de concediere va fi declarat nul. v) refuzul salariatului de a continua munca în legătură cu schimbarea proprietarului unităţii sau reorganizarea acesteia, precum şi a transferării unităţii în subordinea unui alt organ; Pentru concedierea legală în acest temei este necesar existenţa uneia din cele trei cauze invocate (schimbarea proprietarului; reorganizarea unităţii; transferul unităţii în subordinea unui alt organ), pe de o parte, şi refuzul (e rezonabil ca acesta să fie perfectat în formă scrisă al salariatului de a continua lucrul în legătură cu una din aceste schimbări), pe de altă parte. Totodată instanţa trebuie să ţină cont că, în conformitate cu dispoziţiile art.64 alin.(3) din Codul muncii, în caz de reorganizare sau de schimbare a proprietarului unităţii, succesorul preia toate drepturile şi obligaţiile existente la momentul reorganizării sau schimbării proprietarului. Concedierea salariaţilor în aceste cazuri este posibilă numai cu condiţia reducerii numărului sau a statelor de personal din unitate. x) refuzul salariatului de a fi transferat la o altă muncă pentru motive de sănătate, conform certificatului medical (art.74 alin.(2)); Salariatul care, conform certificatului medical, necesită acordarea unei munci mai uşoare urmează a fi transferat, cu consimţămîntul scris al acestuia, la o altă muncă, care nu-i este contraindicată. Dacă salariatul refuză transferul, contractul individual de muncă se desface. În cazul în care un loc de muncă corespunzător lipseşte, contractul individual de muncă va fi desfăcut în temeiul constatării faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate din cauza stării de sănătate, în conformitate cu certificatul medical. y) refuzului salariatului de a fi transferat în altă localitate în legătură cu mutarea unităţii în această localitate (art.74 alin.(1)); Transferarea într-o altă localitate împreună cu unitatea se permit numai cu acordul scris al părţilor. Concedierea pe acest motiv va avea loc în cazul cînd salariatul nu va accepta transferul în altă localitate în legătură cu mutarea unităţii în această localitate, precum şi dacă într-adevăr a avut loc mutarea unităţii în altă localitate. y1) deţinerea de către salariat a statutului de pensionar pentru limită de vârstă. z) pentru alte motive prevăzute de prezentul cod şi de alte acte legislative. Alte motive de concediere a salariatului prevăzute de Codul muncii pot servi: - eliberare din serviciu a conducătorului unităţii debitor în conformitate cu legislaţia cu privire la insolvabilitate (art.263 Codul muncii); - încetarea contractului individual de muncă cu salariaţii angajaţi la lucrări sezoniere (art.282 Codul muncii); - încetarea contractului individual de muncă cu salariaţii membri ai personalului diplomatic şi consular detaşaţi la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova (art.305 Codul muncii). La alte motive prevăzute de diverse acte legislative se referă şi: - concedierea colaboratorului vamal în cazul: rămînerii definitive a actului de constatare, prin care s-a stabilit emiterea/adoptarea de către acesta a unui act administrativ sau încheierea unui act juridic cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese; limitării, prin hotărîre judecătorească definitivă, a dreptului de a îndeplini atribuţiile sau în cazul existenţei de antecedente penale; retragerii cetăţeniei Republicii Moldova; aflării în una din situaţiile prevăzute la art.6, art.43 alin(2) lit.h1) j) к) k1) din Legea serviciului în organele vamale nr.1150 din 20 iulie 2000); - concedierea în cazul retragerii încrederii personale acordate angajatului din cabinetul persoanei cu funcţie de demnitate publică (art.9 alin.(2) lit.b) din Legea cu privire la statutul personalului din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică nr.80 din 7 mai 2010); - eliberarea directorilor instituţiilor de învăţămînt publice sau a persoanelor care ocupă funcţii ştiinţifico-didactice în instituţii de învăţămînt superior (art.153 alin.(1) şi art.155 din Codul educaţiei nr.152 din 17 iulie 2014 etc.). Conform art.323 alin.(1) Codul muncii, salariaţilor care au încheiat un contract individual de muncă cu unităţile militare, instituţiile sau organizaţiile Forţelor Armate ori cu cele ale autorităţilor publice în care legea prevede îndeplinirea serviciului militar sau special, precum şi persoanelor care execută serviciul civil, li se aplică legislaţia muncii, cu particularităţile prevăzute de actele normative în vigoare. [Pct.18 modificat prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.34 din 04.12.2017]

Nu se admite concedierea salariatului în perioada aflării lui în concediu medical, în concediu de odihnă anual, în concediu de studii, în concediu de maternitate, în concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 3 ani, în concediu suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vîrstă de la 3 la 4 ani, în perioada îndeplinirii obligaţiilor de stat sau obşteşti, precum şi în perioada detaşării, cu excepţia cazurilor de lichidare a unităţii (art.86 alin.(2) Codul muncii). Conform art.251 Codul muncii, se interzice concedierea femeilor gravide, a femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 4 ani şi a persoanelor care folosesc concediile pentru îngrijirea copilului prevăzute la art.124, 126 şi 127, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.86 alin.(1) lit.b), g)-k). În baza tuturor temeiurilor, prevăzute de art.86 alin.(1), concedierea salariaţilor, membri de sindicat, se va efectua doar cu consultarea prealabilă a organului (organizatorului) sindical din unitate. Concedierea persoanei alese în organul sindical şi neeliberate de la locul de muncă de bază se admite cu respectarea modului general de concediere şi doar cu acordul preliminar al organului sindical al cărui membru este persoana în cauză. Conducătorii organizaţiei sindicale primare (organizatorii sindicali) neeliberaţi de la locul de muncă de bază nu pot fi concediaţi fără acordul preliminar al organului sindical ierarhic superior. Organele sindicale (organizatorii sindicali), indicate la alin.(1) – (3) art.87 din Codul muncii, îşi vor comunica acordul sau dezacordul (opinia consultativă), argumentat în scris, privind concedierea salariatului, în termen de 10 zile lucrătoare de la data solicitării acordului (opiniei consultative) de către angajator. Astfel, la contestarea ordinului de concediere, instanţa va verifica dacă aceasta a avut loc cu consultarea prealabilă a organului (organizatorului) sindical sau, după caz, cu acordul organului sindical din unitate. În cazul în care concedierea a avut loc fără consultarea prealabilă sau în cazurile prevăzute de lege, fără acordul organului sindical, actul de concediere va fi considerat ilegal, cu restabilirea salariatului la locul de muncă. Conform art.184 Codul muncii, angajatorul este obligat să preavizeze salariatul, prin ordin (dispoziţie, decizie, hotărîre), sub semnătură, despre intenţia sa de a desface contractul individual de muncă încheiat pe o durată nedeterminată sau determinată, în următoarele termene: a) cu 2 luni înainte – în caz de concediere în legătură cu lichidarea unităţii sau încetarea activităţii angajatorului persoană fizică, reducerea numărului sau a statelor de personal la unitate (art.86 alin.(1) lit.b) şi c)); b) cu o lună înainte – în caz de concediere în legătură cu constatarea faptului că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate ca urmare a calificării insuficiente confirmate prin hotărîrea comisiei de atestare (art.86 alin.(1) lit.e)). La încetarea contractului individual de muncă ca urmare a încălcării de către salariat a obligaţiilor sale de muncă (art.86 alin.(1) lit.g)-k), m), o)-r)), preavizarea nu este obligatorie. [Pct.19 modificat prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.34 din 04.12.2017] Temeiuri suplimentare pentru încetarea contractului individual de muncă

Pentru unele categorii de salariaţi, Codul muncii prevede şi alte temeiuri suplimentare pentru încetarea contractului individual de muncă. Astfel, conform art.263 Codul muncii, contractul individual de muncă încheiat cu conducătorul unităţii poate înceta în caz de: a) eliberare din serviciu a conducătorului unităţii debitor în conformitate cu legislaţia cu privire la insolvabilitate; b) emitere de către organul abilitat sau proprietarul unităţii a ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) întemeiat juridic de încetare a contractului individual de muncă înainte de termen; precum şi c) în alte cazuri prevăzute de contractul individual de muncă. Legiuitorul nu defineşte expres nici lista temeiurilor suplimentare şi nici natura motivelor suplimentare pentru încetarea contractului individual de muncă cu conducătorul unităţii. În legătură cu aceasta, în fiecare caz concret aceste temeiuri sunt stabilite prin acordul părţilor în contractul individual de muncă. Desfacerea contractului individual de muncă cu conducătorul unităţii va fi legală dacă însăşi temeiul suplimentar de încetare a contractului individual de muncă va fi formulat în mod clar, concret şi cu siguranţă. Cu alte cuvinte, este necesar ca să fie clar pentru care fapte comise a avut loc încetarea contractului individual de muncă. În caz de încetare a contractului individual de muncă încheiat cu conducătorul unităţii în baza ordinului (dispoziţiei, deciziei, hotărîrii) organului abilitat sau al proprietarului unităţii (art.263 lit.b)), în lipsa unor acţiuni sau inacţiuni culpabile, conducătorul este preavizat în scris cu o lună înainte şi i se plăteşte o compensaţie pentru încetarea contractului individual de muncă înainte de termen, în mărime de cel puţin 3 salarii medii lunare. Mărimea concretă a compensaţiei se stabileşte în contractul individual de muncă. Ca temei suplimentar de încetare a contractului individual de muncă încheiat cu cadrele didactice, în afară de încălcare gravă, repetată pe parcursul unui an, a statutului instituţiei de învăţămînt (art.86 alin.(1) lit.l) şi aplicare, chiar şi o singură dată, a violenţei fizice sau psihice faţă de discipoli (art.86 alin.(1) lit.n), este şi stabilirea pensiei pentru limita de vîrstă. La încetarea contractului individual de muncă în legătură cu stabilirea pensiei pentru limita de vîrstă nu este necesară preavizarea salariatului (Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a art.301 alin.(1) lit.c) Codul muncii din 04 martie 2013). Contractul individual de muncă încheiat cu cadrele din organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării poate înceta în următoarele temeiuri suplimentare: a) pierderii concursului pentru ocuparea funcţiilor ştiinţifice şi de conducere prevăzute de statutul organizaţiei respective; b) neatestării, în conformitate cu statutul organizaţiei respective, a cercetătorilor ştiinţifici, lucrătorilor din întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile auxiliare de deservire şi de administrare a activităţii ştiinţifice; Conform art.310 Codul muncii, pe lîngă temeiurile generale prevăzute de prezentul cod, contractul individual de muncă încheiat cu salariatul asociaţiei religioase poate înceta în temeiurile suplimentare prevăzute de contract (art.82 lit.j) – forţă majoră, confirmată în modul stabilit, care exclude posibilitatea continuării raporturilor de muncă. Termenul de preavizare a salariatului asociaţiei religioase privind eliberarea din serviciu în temeiurile prevăzute de contractul individual de muncă, precum şi modul şi condiţiile acordării garanţiilor şi compensaţiilor în caz de eliberare din serviciu, se stabilesc în contractul individual de muncă. [Pct.20 modificat prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.34 din 04.12.2017]

Dacă la soluţionarea litigiilor de anulare a actului de concediere şi repunerea în funcţie a salariatului instanţa va constata că a existat temei de desfacere a contractului individual de muncă, însă în actul de concediere motivele de concediere au fost formulate greşit, atunci instanţa este în drept de a stabili formularea motivelor în conformitate cu legislaţia muncii, luînd în considerare circumstanţele reale care au servit temei de concediere. Restabilirea în funcţie a salariatului cu care a fost încheiat un contract individual de muncă pentru o perioadă determinată este posibilă numai în limitele temporale indicate în contract. Dacă la momentul pronunţării hotărîrii, termenul de acţiune contractuală a expirat, instanţa va dispune modificarea temeiului concedierii şi modificarea înscrierii în carnetul de muncă. În cazul în care salariatul a fost concediat înaintea expirării termenului de preaviz, în litigiile de încetare a contractului individual de muncă pentru care preavizarea salariatului este expres prevăzută, instanţa de judecată va schimba data concedierii. La examinarea litigiilor de încetare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului (concedierea), instanţa de judecată se va conduce şi de prevederile Convenţiei cu privire la încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa patronului nr.158 din 22.06.82, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr.994 din 15.10.96 (în vigoare din 21.11.1996). Este de reţinut că, la examinarea cauzelor de desfacere a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, datoria de a dovedi prezenţa temeiului juridic de concediere îi revine angajatorului. Particularităţile examinării litigiilor individuale de muncă în procedura contenciosului administrativ

O chestiune importantă care necesită o cercetare suplimentară ţine de categoria de subiecţi – parte a litigiilor individuale de muncă care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, se examinează în procedura contenciosului administrativ. Prin definiţie, litigiul individual de muncă este un conflict juridic din domeniul reglementării muncii care poate fi soluţionat în modul stabilit de lege, ale cărui părţi sînt salariatul şi angajatorul, şi al cărui conţinut constituie drepturile, obligaţiile şi interesele părţilor raportului individual de muncă, ce nu pot fi exercitate ca urmare a divergenţelor nesoluţionate dintre părţi. Potrivit art.5 din Legea contenciosului administrativ, sînt subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul administrativ persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar. Salariatul domeniului public, conform definiţiei Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158 din 04.07.2008, este persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispune de ranguri şi grade, precum şi persoana cu funcţie de răspundere care este funcţionarul public învestit cu atribuţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie. Conform art.68 din Legea menţionată, cauzele care au ca obiect raporturile de serviciu sînt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe. Anexa nr.1 al Legii prevede autorităţile publice care cad sub incidenţa Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public. Reglementarea juridică ce ţine de soluţionarea litigiilor individuale de muncă a categoriei de salariaţi ce fac parte din domeniul public este incompletă. O primă sarcină a instanţei de judecată este de a clarifica apartenenţa litigiilor salariaţilor ce prestează muncă în domeniul public la categoria litigiilor individuale de muncă. Dreptul funcţionarilor publici la soluţionarea litigiilor individuale de muncă derivă din însuşi art.5 din Codul muncii, care asigură tuturor salariaţilor, fără excepţie, dreptul la soluţionarea litigiilor individuale de muncă. Categoria dată de litigii individuale de muncă reiese, de asemenea, din legislaţia muncii care, în primul rînd, defineşte angajatorul ca întreprindere, instituţie sau organizaţie cu statut de persoană juridică, indiferent de tipul de proprietate, în al doilea rînd, stabileşte în art.3 lit.d) că normele Codului muncii se aplică angajatorilor persoane fizice sau juridice din sectorul public, privat sau mixt care folosesc munca salariată. Însă, pentru a obţine calitatea de funcţionar public nu este suficientă numai funcţia deţinută la o autoritate publică, deoarece sînt funcţionari persoanele care prestează un serviciu permanent la o autoritate publică, fără a fi prin aceasta funcţionari publici. Conform art.4 al Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, prevederile prezentei legi se aplică funcţionarilor publici din autorităţile publice specificate în anexa nr.1. Prevederile prezentei legi nu se aplică: a) persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică; b) personalului încadrat, pe baza încrederii personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică; c) personalului din autorităţile publice care desfăşoară activităţi auxiliare de secretariat, protocol, administrative, de administrare a sistemelor informaţionale, inclusiv de introducere şi prelucrare a informaţiei ce asigură funcţionarea autorităţii publice; c1) personalului angajat pe o durată determinată din contul veniturilor suplimentare şi al altor surse; d) altor categorii de personal care nu desfăşoară activităţi ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică. Astfel, salariaţii litigiilor individuale de muncă ce rezultă din domeniul public pot fi clasificaţi în trei categorii: a) funcţionarii publici; b) salariaţii care nu au calitate de funcţionari publici, dar care prestează muncă în domeniul public; c) persoanele alese. Prin urmare, din categoriile menţionate, doar funcţionarii publici constituie parte a litigiilor individuale de muncă care urmează a fi examinate în cadrul procedurii de contencios administrativ. Angajatorul, parte a litigiului individual de muncă în contenciosul administrativ, este orice structură organizatorică sau organ, instituit prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Sînt asimilate autorităţilor publice în sensul Legii contenciosului administrativ şi persoanele de drept privat care exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public. Cererea în contencios administrativ se va înainta în judecătoriile în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul sau îşi are sediul pîrîtul, cu excepţia cazurilor cînd prin lege este stabilită o altă competenţă. Litigiile individuale de muncă cu participarea funcţionarilor publici şi a persoanelor cu statut special nu trebuie să fie condiţionate de efectuarea procedurii prealabile, la fel ca şi orice litigiu individual de muncă. Excepţie vor constitui acţiunile funcţionarilor privind repararea prejudiciului material şi moral cauzat salariatului. În temeiul art.332 din Codul muncii, salariatul trebuie să înainteze o cerere scrisă angajatorului, la care acesta este obligat să răspundă în termen de 10 zile. Dacă însă cererea de chemare în judecată a salariatului va cuprinde mai multe cerinţe dintre care va face parte şi repararea prejudiciului, atunci procedura prealabilă de soluţionare se exclude. O altă particularitate care deosebeşte modul de soluţionare a divergenţelor dintre funcţionarii publici şi angajatorii acestora este termenul de adresare în instanţa de judecată. Pentru funcţionarii publici şi persoanele cu statut special termenul de adresare în instanţa de judecată este de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu dispune altfel (art.17 din Legea contenciosului administrativ). Cererile depuse cu omiterea, din motive întemeiate, a termenelor prevăzute de lege pot fi repuse în termen de instanţa de judecată.

Conform art.256 alin.(2) CPC, art.356 Codul muncii, hotărîrea judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului concediat sau transferat nelegitim urmează a fi executată imediat. În cazul în care administraţia unităţii sau organul ei colegial nu a executat hotărîrea judecătorească privind restabilirea salariatului la locul de muncă, instanţa, în baza procesului- verbal de constatare întocmit de executorul judecătoresc, va aplica persoanei cu funcţie de răspundere sau, după caz, membrilor organului colegial, obligaţi să execute hotărîrea, sancţiunea prevăzută de Codul contravenţional. În acest caz, executorul judecătoresc stabileşte debitorului un nou termen de executare (art.153 din Codul de executare).

Repararea prejudiciului cauzat salariatului în urma refuzului de angajare la muncă, concedierii, transferului nelegitim sunt explicate în hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.11 din 03.10.2005 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează obligaţia uneia dintre părţile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi”.

Din data adoptării prezentei hotărîri, se abrogă Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.12 din 03.10.2005 “Cu privire la practica judiciară a examinării litigiilor care apar în cadrul încheierii, modificării şi încetării contractului individual de muncă”, cu modificările ulterioare.