1ra-1253/2019 — art. 171 alin. 1, 172 alin. 1, 187 alin. 2 CP

1ra-1253/2019 — art. 171 alin. 1, 172 alin. 1, 187 alin. 2 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 1ra-1253/2019

Curtea Supremă de Justiție

D E C I Z I E

26 iunie 2019 mun. Chișinău

Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președinte Iurie Diaconu,

Judecători Liliana Catan, Ion Guzun,

a examinat, în camera de consiliu, fără citarea părților, admisibilitatea în

principiu a recursului ordinar declarat de procurorul în Procuratura de

circumscripție Chișinău, Cătălin Scutelnic, împotriva sentinței Judecătoriei

Chișinău din 18 iunie 2018 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău

din 04 octombrie 2018, în privința inculpatului

Nedbailov XXXXXX.

1

Termenul de examinare,

instanța de fond: 29.03.2018 – 18.06.2018,

instanța de apel: 13.08.2018 – 04.10.2018,

instanța de recurs: 20.05.2019 – 26.06.2019.

Asupra recursului menționat, Colegiul penal,

C O N S T A T Ă :

Nedbailov Alexandr a fost condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. e), f) Cod penal

la 6 ani închisoare.

Conform art. 85 alin. (1) Cod penal, pentru cumul de sentințe, prin adăugirea

parțială a pedepsei aplicate potrivit sentinței Judecătoriei Chișinău, din 15.03.2017

și deciziei Curții de Apel Chișinău din 08.11.2017, i-a fost stabilită pedeapsă

definitivă de 8 ani închisoare, cu executare în penitenciar de tip semiînchis,

începând din 21.12.2017.

Procesul penal în privința lui Nedbailov Alexandr, învinuit de săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 171 alin. (1) și art. 172 alin. (1) Cod penal, a fost

încetat, pe motivul împăcării părților.

Cheltuielile judiciare în cuantum de 864 lei au fost trecute în contul statului.

decembrie 2017, aproximativ ora 00:10, aflându-se în apartamentul nr. XXX din

XXXXXX XXXXXX XXX, XXXXXX, împreună cu XXXXXX, având scopul

satisfacerii poftei sexuale, prin constrângere fizică și psihică, contrar voinței

ultimei, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra și de a-și exprima

voința, a întreținut cu aceasta un raport sexual forțat, provocându-i dureri fizice și

prejudiciu moral.

Tot el, în continuarea acțiunilor sale, având scopul satisfacerii poftei sexuale

în formă perversă, în timp ce XXXXXX opunea rezistență, profitând de

imposibilitatea acesteia de a se apăra și de a-și exprima voința, prin constrângere

fizică, și-a satisfăcut poftele sexuale în formă perversă, cauzând victimei suferințe

fizice și psihice.

Ulterior, continuându-și acțiunile sale criminale, aflându-se în apartamentul

menționat, urmărind scopul de profit și sustragere a bunurilor altei persoane,

aplicând violență nepericuloasă pentru viața și sănătatea lui XXXXXX, în

momentul când ultima încerca să-i zădărnicească intenția de a-i sustrage laptopul

fiicei sale, i-a aplicat o lovitură cu piciorul peste corp, de la care aceasta și-a

pierdut cunoștința, după care i-a sustras, în mod deschis, următoarele bunuri: un

laptop de model „ASUS” la prețul de 5000 lei, un telefon mobil de model

„Lenovo”, fără cartelă SIM, la prețul de 4000 lei, un telefon mobil de model

„SAMSUNG G3 -2016”, fără cartelă SIM, la prețul de 3500 lei, un telefon mobil

de model „Samsung Grand 2”, fără cartelă SIM, la preț de 3050 lei, un telefon

mobil „Unite”, fără cartelă SIM, la preț de 600 lei, un telefon mobil de model

2

„Sony Experla”, fără cartelă SIM, la preț de 2000 lei, un telefon mobil de model

„Samsung” cu butoane de culoare albastră închis, fără cartelă SIM, la preț de 500

lei, un telefon mobil de model „Nokia”, fără cartelă SIM, la preț de 500 lei, un

telefon mobil de model „Nokia”, cu cartela SIM 079451127, la preț de 500 lei, 2

boxe la preț de 400 lei, un parfum „Eclat” la preț de 600 lei, o scurtă din piele

pentru dame la preț de 4000 lei, o scurtă unisex de model „Paul & Shark”, la preț

de 3000 lei, pantofi dame la preț de 500 lei, un uscător de păr de marca „Philips” la

preț de 550 lei, un fier de călcat marca „Philips”, la preț de 2000 lei, buletinul de

identitate și mijloace bănești în sumă de 10.000 lei, cauzând părții vătămate un

prejudiciu material în proporții considerabile, în sumă totală de 40.700 lei.

Conform raportului de expertiză judiciară nr. 5480 din 21 decembrie 2017,

lui XXXXXX i-a fost cauzată vătămare corporală neînsemnată sub formă de

echimoze la nivelul feței, echimoze multiple la nivelul cutiei toracice, echimoze

multiple la nivelul glandelor mamare bilateral, echimoze multiple la nivelul

membrelor superioare bilateral, excoriații la nivelul antebrațului drept, care au

putut fi cauzate în rezultatul acțiunilor traumatice a unui obiect contondent dur,

posibil în timpul și circumstanțele indicate.

Plaga contuză cu lipsa țesuturilor moi și excoriații multiple la nivelul gambei

drepte, care au putut fi produse în rezultatul lovirii și în rezultatul smulgerea

țesuturilor moi, au o vechime de circa 7-14 zile până la examinare medico-legală,

posibil în diverse circumstanțe, ceea ce condiționează o dereglare a sănătății de

scurtă durată și, în conformitate cu acest criteriu, se califică ca vătămare corporală

ușoară.

Instanța a reținut că inculpatul nu a recunoscut vina în comiterea infracțiunii

de viol, de raport sexual în formă perversă și de cauzare a leziunilor corporale,

comunicând că nu a amenințat partea vătămată, nu a întreținut raport sexual cu

aceasta, nu poate explica proveniența leziunilor corporale, a comis doar sustragerea

deschisă a bunurilor părții vătămate.

În acest context, instanța a conchis că este corect stabilită satrea de fapt pe

epizodul comiterii acțiunilor violente cu caracter sexual, ce este susținută de

materialul probator administrat, cu referire la declarațiile părții vătămate și raportul

de expertiză medico-legală nr. 5480 din 21 decembrie 2017, potrivit căruia părții

vătămate i s-au cauzat vătămări corporale ușoare și neînsemnate, iar leziunile

descrise în raport au fost produse în scurt timp una față de alta, având o vechime

de circa 7-14 zile. Când inculpatul și partea vătămată s-au întâlnit la 17.12.2017,

nu s-a invocat inclusiv de inculpat sau martorul Beschieru A. că, pe locurile

vizibile, inclusiv fața părții vătămate, erau careva vânătăi.

În drept, fapta inculpatului privind violul, adică raportul sexual săvârșit prin

constrângere fizică a persoanei întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 171 alin. (1) Cod penal, iar acțiunile violente cu caracter sexual,

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 172 alin. (1)

Cod penal.

După cum rezultă din dispoziția art. 188 Cod penal, atacul asupra victimei

este săvârșit în scopul sustragerii. Deci, odată cu săvârșirea atacului, începe

3

realizarea scopului de sustragere. Acest scop nu poate fi realizat decât prin luarea

ilegală și gratuită a bunurilor mobile din posesia altuia.

Prin „amenințare cu aplicarea violenței periculoase pentru viața sau

sănătatea persoanei agresate” se înțelege săvârșirea asupra victimei a unui act de

natură să-i inspire temerea că va fi supusă, în mod real și imediat, violenței

periculoase pentru viața sau sănătatea ei, act care o pune în situația de a nu mai

avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii.

Latura subiectivă a infracțiunii incriminate, se caracterizează, în primul rând,

prin vinovăție sub formă de intenție directă.

La calificare, este obligatorie stabilirea scopului special - de sustragere - cel

prin care se exprimă scopul de cupiditate. În cazul infracțiunii examinate, scopul

de sustragere apare la făptuitor în prealabil; el întreprinde acțiunile cu caracter

agresiv tocmai în vederea atingerii acestui scop.

În aserțiunea descrierii elementelor constitutive ale faptei infracționale

comise de către inculpat, instanța a conchis, că la caz, nu au fost identificate toate

elementele constitutive ale acesteia, având în vedere nemijlocit probatoriul

administrat. Nu s-a realizat latura obiectivă a tâlhăriei, precum și latura subiectivă

a acesteia, comiterea atacului în scop de sustragere a bunurilor altei persoane.

Sub aspectul vizat, urmează de reținut declarațiile părții vătămate, care a

menționat că inculpatul a amenințat-o cu sticlă, care nu era integră și pe care a

primit-o ca fiind un pericol pentru viața și sănătatea ei, însă nu în scop de

sustragere a bunurilor, dar pentru constrângea la raport sexual. Iar, atunci când a

încercat să curme acțiunile inculpatului de sustragere a laptopului, inculpatul doar

a lovit-o cu piciorul.

Careva sticlă ciobită sau alt obiect asemănător nu se regăsește în actul de

învinuire și nu a fost ridicată sau recunoscută drept corp delict, nefiind prezentată

instanței de judecată pentru a aprecia pericolul acestui obiect pentru viața și

sănătatea persoanei.

De asemenea, nu și-a găsit confirmarea nici comiterea faptei de atac

tâlhăresc în scop de sustragere a bunurilor. Or, din declarațiile părții vătămate,

rezultă că inițial au avut loc acțiunile violente cu caracter sexual și violul și doar

după, în momentul în care ea se afla la podea, inculpatul a început să identifice

bunurile pe care să le sustragă, iar când și-a revenit și a încercat să-i curme

acțiunile de sustragere a laptopului, acesta i-a aplicat lovitura cu piciorul în față, de

la care și-a pierdut cunoștința. Faptul aplicării leziunilor corporale, care au fost

apreciate ca fiind neînsemnate și ușoare, se confirmă prin raportul de expertiză

medico-legală.

Inculpatul nu a negat sustragerea deschisă a bunurilor, doar declarând că a

comis jaf, nu tâlhărie.

Materialele dosarului probează faptul că în speță sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii de jaf.

Obiectul juridic special al infracțiunii de jaf îl constituie relațiile sociale cu

privire la posesia asupra bunurilor mobile, iar obiectul material al infracțiunii îl

4

constituie bunurile care au o existență materială, dispun de o valoare materială și

cost determinat, fiind bunuri mobile și străine pentru făptuitor.

Astfel, probele cercetate în ședința de judecată, care sunt pertinente și

concludente, demonstrată vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii de jaf,

prevăzute la art. 187 alin. (2) lit. e), f) Cod penal, adică sustragerea deschisă a

bunurilor altei persoane, săvârșită cu aplicarea violenței nepericuloase pentru viața

sau sănătatea persoanei, cu cauzarea de daune în proporții considerabile.

Totodată, pe epizoadele ce țin de infracțiunea prevăzută la art. 171 alin. (1)

și 172 alin. (1) Cod penal, procesul penal urmează a fi încetat, fiindcă inculpatul și

partea vătămată s-au împăcat, depunând o cerere sub semnătură privată.

Prin cererea adresată, partea vătămată a solicitat încetarea pe toate capetele

de acuzare, invocând că 1-a iertat pe inculpat și nu are careva pretenții față de el

nici materiale și nici morale, însă, legislația prevede încetarea procesului penal, pe

temeiul împăcării doar ce ține de art. 171 alin. (1) și 172 alin. (1) Cod penal.

Or, conform art. 109 alin. (1), (2) Cod penal, împăcarea este actul de

înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, iar

în cazul minorilor, și pentru o infracțiune gravă infracțiuni prevăzute la capitolele

II - VI din Partea specială, precum și în cazurile prevăzute de procedura penală,

dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracțiuni similare comise cu

intenție sau dacă în privința sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca

rezultat al împăcării, pentru infracțiuni similare comise cu intenție în ultimii cinci

ani. Împăcarea este personală și produce efecte juridice din momentul pornirii

urmăririi penale și până la retragerea completului de judecată pentru deliberare.

La individualizarea pedepsei penale inculpatului pe art. 187 alin. (2) lit. e), f)

Cod penal, se va ține cont de dispozițiile art. 6, 7, 16, 61, 75, 76, 77, 78 Cod penal,

de gravitatea infracțiunii săvârșite, care se califică ca gravă, de suferințele fizice și

psihice cauzate victimei, de persoana acestuia, care anterior a fost condamnat

pentru infracțiuni similare, iar pedeapsa cu închisoarea stabilită nu și-a atins

scopul, și anume acel de corectare a persoanei, odată ce eliberat din instituțiile

penitenciare a săvârșit din nou o faptă infracțională, ceea ce atestă disprețul

inculpatului față de respectarea legii, dar și că a comis infracțiunea în termen de

probă, oportun și echitabil fiind de a-i stabili o pedeapsă sub formă de închisoare.

Totodată, prin sentința Judecătoriei Chișinău din 15.03.2017 și decizia Curții

de Apel Chișinău din 08.11.2017, inculpatul a fost condamnat în baza art. 187 alin.

(2) lit. e), f) Cod penal, la 3 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 90 Cod penal,

fiindu-i suspendată condiționat executarea pedepsei pe un termen de probațiune de

3 ani.

Dat fiind că, infracțiunea a fost comisă în termenul de probă, față de inculpat

sunt aplicabile prevederile art. 85 Cod penal.

În același timp, fapta inculpatului nu cade sub incidența prevederii art. 34

alin. (2) lit. b) Cod penal, recidiva periculoasă, deoarece la stabilirea stării de

recidivă nu se ține cont de antecedentele penale dacă persoana a fost condamnată

cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

5

Astfel, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 187 alin. (2) lit. e), f)

Cod penal, inculpatului urmează a-i stabili o pedeapsă penală sub formă de

închisoare pe un termen de 6 ani, cu executare în penitenciar de tip închis, cu

aplicarea prevederilor art. 85 alin. (1) Cod penal.

declarat apel, solicitând casarea sentinței și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care

Nedbailov A. să fie condamnat în baza art. 171 alin. (1) Cod penal la 5 ani

închisoare, în baza art. 172 alin. (1) Cod penal la 5 ani închisoare, în baza art. 188

alin. (2) lit. f) Cod penal la 10 ani închisoare, în temeiul art. 84 Cod penal la 20 de

ani închisoare, iar conform art. 85 Cod penal, a-i adăuga pedeapsa stabilită și

neexecutată prin decizia Curții de Apel Chișinău din 08.11.2017, cu încasarea de la

inculpat în contul statului a cheltuielilor judiciare în sumă de 864 lei.

Apelantul a invocat că instanța incorect a recalificat acțiunile inculpatului din

prevederile art. 188 alin. (2) lit. f) în cele ale art. 187 alin. (2) lit. e), f) Cod penal,

cât și a încetat procesul penal în legătură cu împăcarea părților pe art. 171 alin. (1)

și 172 alin. (1) Cod penal.

Calificarea acțiunilor conform art. 188 alin. (2) lit. f) Cod penal, rezultă

nemijlocit din infracțiunile din viol și acțiunile perverse, amenințarea cu implicarea

violenței periculoase pentru viața și sănătatea persoanei. Aceasta a fost probată

integral prin declarațiile părții vătămate, că inculpatul o „amenința cu sticla, partea

cărei de sus era spartă, ce a speriat-o”.

Eronat, instanța a conchis că amenințarea cu sticla a avut loc în scopul

satisfacerii poftei sexuale, fără a lua în calcul acțiunile care au precedat imediat,

acțiuni îndreptate nemijlocit în scopul sustragerii bunurilor. Astfel instanța a

delimitat atacurile, unul în scopul satisfacerii poftei sexuale, celălalt în scopul

sustragerii bunurilor, pe când atacul a fost unul și același, continuu, care a început

cu acțiunile perverse, continuat prin aplicarea de multiple lovituri părții vătămate

în timpul sustragerii bunurile materiale din casa părții vătămate.

La faza de urmărire penală cât și în instanța de judecată, Nedbailov A. nu a

recunoscut vina în săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 171, 172 Cod penal,

astfel ilegal s-a admis cererea de împăcare înaintată de partea vătămată.

Acordul de împăcare este o înțelegere volitivă, benevolă ale ambelor părți de

a încheia tranzacția de împăcare, însă în speță, nu s-a constatat existența unei

împăcări propriu zise, or inculpatul a negat cu vehemență violul și acțiunile

perverse cu caracter sexual, iar instanța admite cererea părții vătămate privind

împăcarea.

Legiuitorul în art. 109 Cod penal a expus expres, că împăcarea este posibilă

dacă persoana nu are antecedente penale, pentru infracțiuni similare comise cu

intenție sau dacă în privința sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca

rezultat al împăcării, pentru infracțiuni similare comise cu intenție în ultimii cinci

ani, pe când în anul 2017, inculpatul, a fost condamnat pentru infracțiunile

prevăzută de art. 188 alin. (2) lit. b) și f) și art. 187 alin.(2) lit. e) și f) Cod penal,

executând pedeapsa cu închisoarea, iar instanța nu se expune cu privire la

6

antecedentele penale nestinse ale acestuia, cu atât mai mult, fără a constata și starea

de recidivă.

Așadar, reținând prevederile art. 34 alin. (2) lit. b) Cod penal, inculpatul a

comis infracțiunea în stare de recidivă periculoasă, deoarece anterior a fost

condamnat pentru infracțiune gravă, care potrivit art. 111 Cod penal, nefiind stinse,

săvârșind infracțiunea în termenul de execuție a pedepsei condiționate.

Astfel, din motiv că inculpatul a comis infracțiunea în stare de recidivă,

instanța incorect a stabilit și tipul penitenciarului, care urma a fi de tip închis, dar

nu semiînchis.

De asemenea, pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă, deoarece nu s-

a reținut că inculpatul se caracterizează negativ, a fost anterior judecat pentru

infracțiuni similare, infracțiunea a săvârșit-o în stare de recidivă periculoasă, fapte

care demonstrează că este o persoană periculoasă pentru societate, că pedepsele

aplicate anterior nu și-au atins scopul, astfel fiind neglijat scopul pedepsei penale,

care nu este alt ceva decât apărarea societății de atentate infracționale, prevenirea de

noi infracțiuni, restabilirea ordinii de drept și a echității în societate.

Or, aplicarea unei sancțiuni blânde, încurajează săvârșirea genului dat de

infracțiuni, dând posibilitate inculpatului să săvârșească noi infracțiuni sau se

eschiveze de la restituirea prejudiciului părții vătămate.

Instanța nu s-a condus de principiul proporționalității, aplicându-i o

pedeapsă vădit neproporțională faptelor săvârșite, de rând ce inculpatul nu a

recunoscut vina și nu a restituit prejudiciul cauzat părții vătămate în sumă de

40.700 lei, asupra căruia instanța nici nu s-a expus.

Instanța, ilegal și neîntemeiat a respins încasarea cheltuielilor de judecată,

suportate pentru efectuarea expertizelor judiciare, în sumă de 864 lei, motivând

respingerea, prin lipsa unei acțiuni civile formulate în acest sens. Deși fiecare

raport este însoțit de cheltuielile suportate de către stat, care urmau să fie încasate

din contul inculpatului.

Nu s-au luat în considerație prevederile art. 229 alin. (2) Cod de procedură

penală, prin care instanța de judecată poate obliga condamnatul să recupereze

cheltuielile judiciare.

octombrie 2018, apelul a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a statuat că, potrivit rechizitoriului, organul de urmărire

penală a încadrat acțiunile inculpatului în baza art. 188 alin. (2) lit. f) Cod penal, ca

tâlhăria, adică atacul tâlhăresc săvârșit asupra persoanei în scopul sustragerii

bunurilor, însoțit de violență periculoasă pentru viață sau sănătatea persoanei, cu

cauzarea de daune în proporții considerabile.

Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, în baza probele

prezentate de procuror și examinate de prima instanță, cercetate suplimentar și în

apel, probele scrise din dosar, a conchis că prima instanță a constatat în mod

justificat faptul că la cazul dedus judecății, partea acuzării nu a prezentat nici o

probă care ar dovedi intenția inculpatului privind amenințarea sau aplicarea cu

violență periculoasă pentru viața și sănătatea persoanei, nu a fost demonstrată.

7

Conform art. 113 Cod penal, se consideră calificare a infracțiunii

determinarea și constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei

prejudiciabile săvârșite și semnele componenței infracțiunii, prevăzute de norma

penală.

Astfel, reieșind din descrierea elementelor constitutive ale faptei

infracționale comise de inculpat, s-a reținut că la caz, nu au fost identificate toate

elementele constitutive ale acesteia, având în vedere nemijlocit probatoriul

administrat. Deci, nu s-a realizat latura obiectivă a tâlhăriei, precum și latura

subiectivă a acesteia, comiterea atacului în scop de sustragere a bunurilor altei

persoane.

În sensul vizat, se rețin declarațiile părții vătămate XXXXXX, care fiind

audiată în prima instanță, a cărei declarații au fost cercetate și în instanța de apel a

relatat că inculpatul a amenințat-o cu sticlă care nu era integră și pe care a primit-o

ca fiind un pericol pentru viața și sănătatea ei, însă a explicat că a amenințat-o nu

în scop de sustragere a bunurilor, dar pentru a o constrânge la raport sexual. Atunci

când a încercat să curme acțiunile inculpatului de sustragere a laptopului,

inculpatul a lovit-o cu piciorul.

Prin urmare, corect instanța de fond a statuat că careva sticlă ciobită sau alt

obiect asemănător nu se regăsește în actul de învinuire și nu a fost ridicată sau

recunoscut drept corp delict, nefiind prezentat pentru a fi apreciat pericolul acestui

obiect pentru viața și sănătatea persoanei. La fel, nu și-a găsit confirmarea nici

comiterea faptei de atac tâlhăresc în scop de sustragere a bunurilor.

Or, din declarațiile părții vătămate, inițial au avut loc acțiunile violente cu

caracter sexual și violul și, doar după, în momentul în care ea se afla la podea,

inculpatul a început să identifice bunurile pe care să le sustragă, iar în momentul în

care partea vătămată și-a revenit și a încercat să-i curme acțiunile când acesta

sustrăgea laptopul, dânsul i-a aplicat lovitura cu piciorul în față, de la care partea

vătămată și-a pierdut cunoștința. Leziunile corporale aplicate au fost apreciate ca

fiind neînsemnate și ușoare, fapt confirmat prin raportul de expertiză medico-

legală.

Inculpatul nu a negat sustragerea deschisă a bunurilor, invocând doar că a

comis jaf, dar nu tâlhărie.

Așadar, în baza probelor examinate, prima instanță întemeiat a constatat că în

acțiunile inculpatului lipsește temeiul aplicării răspunderii potrivit art. 188 alin. (2)

lit. f) Cod penal, deoarece nu s-a demonstrat prin probe concludente și pertinente

că inculpatul a avut scopul de profit de sustragere a bunurilor altei persoane, cu

aplicarea violenței periculoase pentru viața și sănătatea lui XXXXXX, după

cum i s-a adus ca învinuire de către organul de urmărire penale, prin rechizitoriu.

Conform art. 109 Cod penal, împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii

penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, iar în cazul minorilor, și

pentru o infracțiune gravă, infracțiuni prevăzute la capitolele II—VI din Partea

specială, precum și în cazurile prevăzute de procedura penală, dacă persoana nu are

antecedente penale pentru infracțiuni similare comise cu intenție sau dacă în

privința sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al

împăcării, pentru infracțiuni similare comise cu intenție în ultimii cinci ani.

8

Din materialele cauzei penale se constată că inculpatul anterior a fost

judecat și are antecedente penale, însă dânsul niciodată nu a fost atras la

răspundere penală pentru comiterea infracțiunilor privind viața sexuală și în

privința acestuia nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al

împăcării, pentru infracțiuni similare comise cu intenție în ultimii cinci ani, deci

inculpatul întrunește condițiile prevăzute de art. 109 Cod penal.

Așadar, corect instanța a reținut că, în pofida faptul că inculpatul nu și-a

recunoscut vinovăția și a pledat nevinovat pe aceste capete de acuzare, vinovăția

acestuia s-a constatat în ședința de judecată, însă împăcarea este act individual între

inculpat și partea vătămată, între care instanța de judecată nu poate interveni doar

în condițiile prevăzute de lege.

La stabilirea pedepsei inculpatului, prin care acesta a fost recunoscut vinovat

și condamnat în baza art. 187 alin. (2) lit. e), f) Cod penal, instanța a luat în

considerație dispozițiile art. 61, 75, 76, 77 Cod penal, ce determină scopul

pedepsei penale, de restabilire a echității sociale și corijare a infractorului, întru

prevenirea comiterii de către aceasta a altor infracțiuni, precum și de criteriile

generale de individualizare a pedepsei, de gravitatea faptei penale și consecințele

survenite, aplicându-i o pedeapsă echitabilă în limitele legii, considerând că anume

această pedeapsă va atinge scopul legii penale, va restabili echitatea socială și va

reeduca și corect inculpatul, precum și va preveni săvârșirea de noi infracțiuni, atât

din partea inculpatului, cât și din partea altor persoane.

Corect s-a reținut de prima instanță că inculpatul nu a comis infracțiunile

incriminate în stare de recidivă periculoasă prevăzută de art. 34 alin. (2) lit. b) Cod

penal, or potrivit aceluiași articol alin. (5) lit. e) prevede că, la stabilirea stării de

recidivă nu se ține cont de antecedentele penale dacă persoana a fost condamnată

cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar prin decizia Curții de Apel

Chișinău din 08 noiembrie 2017 a fost casată sentința Judecătoriei Chișinău, sediul

Buiucani, din 15 martie 2017 și stabilită pedeapsa condiționat.

Cheltuieli efectuate în cadrul urmăririi penale în vederea acumulării

probatoriului necesar pentru demonstrarea vinovăției inculpatului în comiterea

infracțiunii incriminate, sunt trecute în contul statului. Or, obligația pozitivă a

statului, în sensul art. 6 § 2 a CEDO, prin intermediul organelor de urmărire penală

și procuraturii de a demonstra în sensul art. 24, 56 Cod de procedură penală,

vinovăția persoanei, fiindu-le atribuită în sensul art. 96-97 Cod de procedură

penală sarcina probațiunii, persoana acuzată de un delict beneficiind de „prezumția

nevinovăției”, stipulată la art. 8 Cod de procedură penală, fiind liberată de obligația

de a-și demonstra nevinovăția.

Dispoziția art. 142 alin. (1) Cod de procedură penală, enunță că expertiza se

dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea

circumstanțelor ce pot avea importanță probatorie pentru cauza penală, sunt

necesare cunoștințe specializate în domeniul științei (...), de către organul de

urmărire penală, procuror („,), la caz fiind cele judiciare și raportului de expertiză

medico-legală nr. 5480 din 21.12.2017, cât și raportului de expertiză medico-legală

nr. 5483 din 29.12.2017, în vederea depistări infractorului și încadrării juridice

corecte a acțiunilor criminale, care în sensul art. 143 alin. (1) pct. 2) și pct. 6) Cod

9

de procedură penală, sunt obligatorii. Opozițiile alin. (3) art. 75 din Legea cu

privire la expertiza judiciară și statutul expertului judiciar, nr. 68 din 14.04.2016,

expres stabilind, că „în cauzele penale, cheltuielile pentru efectuarea expertizei

sunt suportate de către ordonatorul expertizei judiciare din bugetul alocat, cu

excepția cazurilor prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală”.

La caz, ordonatorul expertizei a fost organul de urmărire penală și nu partea

apărării. Astfel, ținând cont de faptul că, raportului de expertiză medico-legală nr.

5480 din 21.12.2017, cât și raportul de expertiză medico-legală nr. 5483 din

29.12.2017, au fost utilizate în sensul art. 93 alin. (2) pct. 2), 7) Cod de procedură

penală în calitate de probe, fiind puse la baza acuzării inculpatului. Astfel, costul

cheltuielilor judiciare urmând a fi suportate de către ordonatorul expertizei

judiciare din mijloacele alocate pentru efectuarea expertizelor din bugetul alocat.

declarat recurs ordinar, în care solicită casarea acestei decizii și dispunerea

rejudecării cauzei de către aceeași instanță, în alt complet de judecată.

Recurentul a indicat că pe caz, instanțele de judecată în mod defectuos au

aplicat prevederile art. 109 Cod penal, fără a ține cont atât de însăși dispoziția

normei vizate, cât și de practica judiciară și procesuală la aplicarea acestei norme.

Art. 109 Cod penal stipulează că împăcarea este actul de înlăturare a

răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, iar în cazul

minorilor, și pentru o infracțiune gravă, infracțiuni prevăzute la capitolele II—VI

din Partea specială, precum și în cazurile prevăzute de procedura penală, dacă

persoana nu are antecedente penale pentru infracțiuni similare comise cu intenție

sau dacă în privința sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat

al împăcării, pentru infracțiuni similare comise cu intenție în ultimii cinci ani.

Legislatorul în însăși conținutul normei penale a impus un șir de condiții în

care urmează a fi aplicată aceasta, una din condițiile impuse este ca persoana să nu

aibă antecedente penale pentru infracțiuni similare comise cu intenție.

Astfel, instanțele de fond nu au ținut cont de faptul că inculpatul nu este

pentru prima dată pe banca acuzaților, iar potrivit materialelor cauzei anterior a

fost condamnat pentru infracțiuni comise cu intenție, fapt probat prin sentința

Judecătoriei mun. Chișinău, sediul Buiucani din 15.03.2017, fiind condamnat

pentru infracțiunea prevăzută de art. 187 alin. (2) lit. e), f) Cod penal și sentința

Judecătoriei Botanica mun. Chișinău din 17.04.2007, condamnat pentru

infracțiunea prevăzută de art. 188 alin. (2) lit. b), f) Cod penal. Deci, la momentul

comiterii infracțiunilor supuse analizei, antecedentul penal în privința inculpatului

nu era stins și acest fapt în mod repetat dovedește că prevederile art. 109 Cod

penal, erau inaplicabile.

Împăcarea părților constituie un act bilateral, implicând, în mod necesar

acordul de voință al persoanei vătămate și al inculpatului. Are caracter personal și

trebuie să fie definitivă, fiind necesar să conțină, în mod clar, acordul de voință al

persoanelor care au hotărât să se împace, pe când la caz, lipsește acordul

inculpatului. Mai mult, dânsul nu putea solicita aplicarea institutului împăcării în

10

cazul în care a negat vinovăția și considerând că nu a comis careva fapte

infracționale prevăzute de art. 171 alin. (1) și 172 alin. (1) Cod penal.

Mai mult, dispoziția alin. (1) art. 109 Cod penal, prevede expres că

împăcarea este actul de înlăturare împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii

penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă.

Momentul important la care urmează să fie atrasă atenția este noțiune de „o

infracțiune”, ceea ce constată anume modul în care poate fi aplicat institutul

împăcării conform art. 109 Cod penal și numărul infracțiunilor care cad sub

incidența acestei normei.

Astfel, legislatorul, prin includerea acelei noțiuni de „o infracțiune” a limitat

aplicarea prevederilor art. 109 Cod penal și posibilitatea înlăturării pedepsei în

baza împăcării doar pentru o singură infracțiune și nu mai multe.

Or, acuzarea consideră că instanța urma să țină cont de acest fapt, având în

vedere că dispoziția articolului vizat nu conține alte expresii, sau dreptul de a fi

încetat procesul penal pentru comiterea „mai multor infracțiuni”, „infracțiunilor”.

Instanța de apel în mod eronat a interpretat și aplicat pe caz prevederile art.

61, 75 Cod penal și la alegerea și aplicarea pedepsei numite lui Nedbailov A. nu a

ținut cont de circumstanțele prezente în cauză și consecințele survenite

Astfel, la stabilirea pedepsei instanța nu a ținut cont că fapta săvârșită de

inculpat prezintă o rezonanță social deosebit de sporită, că acesta nu este pentru

prima dată pe banca acuzaților, inclusiv și pentru comiterea infracțiunilor

analogice, ceea ce dovedește pericolul ce îl prezintă și faptul că este o persoană

predispusă spre comiterea de noi infracțiuni, iar măsurile punitive anterior luate în

privința dânsului nu și-au atins scopul și efectul, rolul și scopul pedepsei penale de

a curma și preîntâmpina săvârșirea de noi infracțiuni, în special din categoria

analizată, or în contextul constatării majorării amplorii infracțiunilor analogice,

statul are scop primordial de a contracara săvârșirea acestora, consecințele

survenite urmare a faptei comise nu au fost reparate, prin care se dovedește că unul

din scopurile pedepsei penale de a restabili echitatea și a repara prejudiciul cauzat

părții vătămate nu a fost atins.

Instanța de apel nu a judecat fondul cauzei în latura pedepsei penale în

conformitate cu rigorile legale și i-a aplicat inculpatului o pedeapsă individualizată

contrar prevederilor legale.

În ce privește calificarea faptei prevăzute de art. 187 alin.(2) lit. e), f) Cod

penal, instanțele de judecată nu au ținut cont de probele cercetate și acele

circumstanțe constatate prin aceste probe și fără a constata modul în care a fost

comisă infracțiunea și metodele de comiterea acesteia, în mod greșit au recalificat

fapta de la art. 188 alin. (2) lit. f) Cod penal.

Ambele instanțe au exclus aplicarea acelei violențe periculoase pentru viața

și sănătatea persoanei, ca unul din elementele componenței de infracțiune

prevăzute de art. 188 Cod penal, pe când prin violență periculoasă pentru viața sau

sănătatea persoanei în sensul art. 188 alin. (1) Cod penal, se are în vedere violența

care s-a soldat cu vătămare medie sau ușoară a integrității corporale sau a sănătății

11

ori care, deși nu a cauzat aceste urmări, comportă la momentul aplicării sale,

datorită metodei de operare, un pericol real pentru viață și sănătate.

Deși asemenea acțiuni violente pot să nu provoace nici moartea victimei, nici

vătămarea medie sau ușoară a integrității corporale sau a sănătății acesteia, totuși,

datorită caracterului lor, ele creează un pericol real pentru viață și sănătate.

Atât vătămarea intenționată medie a integrității corporale sau a sănătății, cât

și vătămarea intenționată ușoară a integrității corporale intră sub incidența art. 188

Cod penal, doar violența de o intensitate mai redusă cade sub incidența art. 187

alin. (2) lit. e) Cod penal, întrucât este nepericuloasă pentru viață și sănătate.

Prin amenințare cu aplicarea violenței periculoase pentru viața sau sănătatea

persoanei agresate se înțelege săvârșirea unui act asupra victimei de natură să-i

inspire temerea că va fi supusă, în mod real și imediat, violenței periculoase pentru

viața sau sănătatea ei, act care o pune în situația de a nu mai avea resursele psihice

necesare pentru a rezista constrângerii.

Părții vătămate XXXXXX conform raportului de expertiză medico-legală

nr. 5480 din 21.12.2012 i-a fost cauzat leziuni corporale ușoare, iar inculpatul a

acționat cu diferite obiecte, care după caracteristicile lor prezintă această violență

periculoasă, inclusiv și cu aceea sticlă spartă, amenințări pe care partea vătămată

le-a perceput ca reale.

În drept, recursul este întemeiat pe art. 427 alin. (1) pct. 6), 10) și 12) Cod de

procedură penală.

baza materialului din dosarul cauzei și motivelor invocate, Colegiul penal conchide

că acesta urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele considerente.

Potrivit art. 427 alin. (1) pct.6), 10), 12) Cod de procedură penală, hotărârile

instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de

instanțele de fond și de apel, inclusiv în temeiul când instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în apel, hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția, s-au aplicate pedepse individualizate

contrar prevederilor legale, faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică greșită.

Instanța de recurs verifică doar dacă s-a aplicat corect legea la faptele

reținute prin hotărârea atacată și dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea

dispozițiilor de drept formal și material.

În această ordine de idei, se impun următoarele concluzii.

În primul rând, conform art. 325 alin. (1) Cod de procedură penală,

judecarea cauzei se efectuează numai în limitele învinuirii formulate în

rechizitoriu, iar potrivit art. 113 alin. (1) Cod penal, se consideră calificare a

infracțiunii determinarea și constatarea juridică a corespunderii exacte între

semnele faptei prejudiciabile săvârșite și semnele componenței infracțiunii,

prevăzute de norma penală.

Astfel, conform rechizitoriului, inculpatul: „... la 17.12.2017..., prin

constrângere fizică... a întreținut cu XXXXXX un raport sexual forțat,

provocându-i dureri fizice... și-a satisfăcut cu aceasta poftele sexuale în formă

perversă, cauzându-i suferințe fizice... Tot el, urmărind scopul de profit și de

12

sustragere a bunurilor altei persoane, aplicând violență periculoasă pentru viața

și sănătatea lui XXXXXX, în momentul când ultima încerca să-i zădărnicească

intenția de a sustrage laptopul fiicei, i-a aplicat o lovitură cu piciorul peste corp,

de la care partea vătămată și-a pierdut cunoștința, după care i-a sustras ultimei

deschis următoarele bunuri...., cauzându-i un prejudiciu material în proporții

considerabile... Conform raportului de expertiză judiciară nr. 5480, din

21.12.2017, lui XXXXXX i-a fost cauzată vătămare corporală neînsemnată

sub formă de echimoze la nivelul feței, echimoze multiple la nivelul cutiei toracice,

echimoze multiple la nivelul glandelor mamare bilateral, echimoze multiple la

nivelul membrelor superioare bilateral, excoriații la nivelul antebrațului drept.

Plagă contuză cu lipsa țesuturilor moi și excoriații multiple la nivelul gambei

drepte, care au putut fi produse în rezultatul lovirii și în rezultatul smulgerea

țesuturilor moi, au o vechime de circa 7-14 zile până la examinarea medico-

legală, posibil în diverse circumstanțe, ceea ce condiționează o dereglare a

sănătății de scurtă durată, și în conformitate cu acest criteriu, se califică ca

vătămare corporală ușoară”.

Acțiunile inculpatului au fost calificate de către procuror, în cazul primelor

două capete de acuzare, pe art. 171 alin. (1) și 172 alin. (2) Cod penal, iar privind

ultimul episod - în baza art. 188 alin. (2) lit. f) Cod penal, ca tâlhăria, adică atacul

săvârșit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoțit de violență

periculoasă pentru viața sau sănătatea persoanei, cu cauzare de daune în proporții

considerabile.

Însă, dat fiind că în cadrul celor trei episoade inculpatul a aplicat violența

fizică față de victimă, acuzarea nu a precizat în rechizitoriu gradul vătămărilor

corporale cauzate părții vătămate pe fiecare capăt de acuzare în parte, nefiind clar

în circumstanțele cărei infracțiuni concrete, din cele incriminate, inculpatul ar fi

cauzat victimei vătămări neînsemnate sau ușoare.

Mai mult, potrivit rechizitoriului, inculpatul a comis infracțiunile pe

17.12.2017, raportul de expertiză medico-legală a fost întocmit la 21.12.2017, iar

concluzia indică că vătămările corporale ușoare depistate la partea vătămată au o

vechime de circa 7-14 zile până la examinarea medico-legală. Or, din aceste date

rezultă că vătămările apreciate ca ușoare și puse la baza învinuirii pe art. 188 alin.

(2) lit. f) Cod penal, au fost cauzate victimei până la data comiterii infracțiunilor

imputate inculpatului.

Totodată, în rechizitoriu nu este constatat nici că inculpatul ar fi folosit

diverse obiecte pentru a amenința victima cu aplicarea unei violențe periculoase

pentru viață și sănătate.

Pe lângă aceasta, partea vătămată a declarat consecvent și clar că a fost

amenințată de inculpat cu sticlă, care nu era integră și pe care a primit-o ca fiind un

pericol pentru viață și sănătate, pentru constrângea la raport sexual și până la

sustragerea deschisă a bunurilor, în cadrul cărei a fost lovită o singură dată de

inculpat cu piciorul.

Or, și în rechizitoriu, nefiind imputate inculpatului în fapt elementele

obligatorii a tâlhăriei ca „atacul săvârșit asupra unei persoane în scopul

13

sustragerii bunurilor”, au fost indicate elementele jafului, că: „urmărind scopul de

profit și de sustragere a bunurilor altei persoane..., i-a aplicat o lovitură cu

piciorul peste corp..., după care i-a sustras ultimei deschis următoarele bunuri...

Împrejurările enunțate, probele administrate și limitele învinuirii formulate,

dovedesc, astfel, prezența în acțiunile inculpatului doar a elementelor infracțiunii

prevăzute la art. 187 alin. (2) lit. e), f) Cod penal, ca jaful, adică sustragerea

deschisă a bunurilor altei persoane cu aplicarea violenței nepericuloase pentru viața

sau sănătatea ei, cu cauzarea de daune în proporții considerabile.

Prin urmare, argumentele recurentului că: „părții vătămate, XXXXXX,

conform raportului de expertiză medico-legală nr. 5480 din 21.12.2012 i-a fost

cauzat leziuni corporale ușoare, iar inculpatul a acționat cu diferite obiecte, care

după caracteristicile lor prezintă această violență periculoasă, inclusiv și cu aceea

sticlă spartă, amenințări pe care partea vătămată le-a perceput ca reale”, sunt

neprobate și neîntemeiate.

Potrivit jurisprudenței CEDO, în asemenea situație, nu se mai impune o

reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, acestea demonstrând cu prisosință

soluția dată de prima instanță. Or, în cazul în care instanța de fond și-a motivat

decizia luată, arătând în mod concret la împrejurările, care confirmă sau infirmă o

acuzație penală, pentru a permite părților să utilizeze eficient orice drept de recurs

eventual, o curte de recurs poate, în principiu, să se mulțumească de a relua

motivele jurisdicției de primă instanță (hotărârea CtEDO Garcia Ruis c. Spaniei, Helle c.

Finlandei).

În al doilea rând, la stabilirea pedepsei inculpatului, instanțele de fond și de

apel just și argumentat au ținut cont de prevederile art. 61, 75 și 85 Cod penal,

conform căror persoanei recunoscute vinovate de săvârșirea unei infracțiuni i se

aplică o pedeapsă echitabilă în limitele și în strictă conformitate cu dispozițiile

legii. Pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale, corectarea

condamnatului, precum și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni atât din partea

condamnaților, cât și a altor persoane. La stabilirea categoriei și termenului

pedepsei, instanța de judecată ține cont de gravitatea infracțiunii săvârșite, de

motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanțele cauzei care

atenuează ori agravează răspunderea, de influența pedepsei aplicate asupra

corectării și reeducării vinovatului, precum și de condițiile de viață ale familiei

acestuia. Dacă, după pronunțarea sentinței, dar înainte de executarea completă a

pedepsei, condamnatul a săvârșit o nouă infracțiune, instanța de judecată adaugă,

în întregime sau parțial, la pedeapsa aplicată prin noua sentință partea neexecutată

a pedepsei stabilite de sentința anterioară. Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul

de sentințe trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită pentru săvârșirea unei

noi infracțiuni și decât partea neexecutată a pedepsei pronunțate prin sentința

anterioară a instanței de judecată.

Deci, pedeapsa respectivă a fost motivată, individualizată și aplicată

inculpatului în corespundere cu prevederile legale, corespunde principiului

proporționalității și scopului de restabilire a echității sociale, corectare a acestuia,

14

precum și prevenirii de săvârșire de noi infracțiuni atât din partea lui, cât și a altor

persoane (pct. 2., 4. din decizie).

Mai mult, recursul declarat, potrivit argumentelor invocate și menționate la

pct. 5. din prezenta decizie, este întemeiat doar pe critica modului în care instanțele

au apreciat circumstanțele cauzei în latura pedepsei.

Însă, pornind de la relevanțele art. 27, 414 alin. (1) și (2) a Codului de

procedură penală, judecătorul apreciază probele în conformitate cu propria sa

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Instanța de

apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în baza

probelor examinate de prima instanță, conform materialelor din cauza penală și în

baza oricăror probe noi prezentate instanței de apel, și poate da o nouă apreciere

probelor din dosar. Astfel, activitatea instanțelor de fond și de apel privind doar

aprecierea sau reaprecierea circumstanțelor cauzei în latura pedepsei, în alt sens

decât cel pe care îl propune procurorul, este o competență și prerogativă legală a

acestor instanțe, care nu este un temei de drept separat din numărul celor incluse în

art. 427 Cod de procedură și, astfel, invocarea acestei chestiuni în recursul ordinar

este lipsită de orice suport legal.

În al treilea rând, potrivit art. 109 alin. (1) Cod penal, împăcarea este actul

de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă,

infracțiuni prevăzute la capitolele II–VI din Partea specială, dacă persoana nu are

antecedente penale pentru infracțiuni similare comise cu intenție sau dacă în

privința sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al

împăcării, pentru infracțiuni similare comise cu intenție în ultimii cinci ani.

Conform art. 391 alin (1) pct. 1) Cod de procedură penală, dacă părțile s-au

împăcat se adoptă sentința de încetare a procesului penal.

În această consecutivitate se atestă că prin cererea din 28.05.2018, partea

vătămată a solicitat încetarea procesului pe toate capetele de acuzare, invocând că

1-a iertat pe inculpat și nu are careva pretenții față de el nici materiale și nici

morale (f.d.62, v.3).

Fiind pusă în discuție, cererea părții vătămate a fost acceptată de inculpatul,

care nu a atacat hotărârile judecătorești, inclusiv în aspectul vizat (f.d.73, 118, v.3)

Astfel, instanțele au dispus întemeiat încetarea procesului penal pe art. 171

alin. (1) și 172 alin. (1) Cod penal, în legătură cu împăcarea părților.

Or, argumentele recurentului că: „inculpatul are antecedente penale..., la

caz, lipsește acordul inculpatului... a negat vinovăția... legislatorul, prin

includerea acelei noțiuni de „o infracțiune” a limitat aplicarea prevederilor art.

109 Cod penal și posibilitatea înlăturării pedepsei în baza împăcării doar pentru o

singură infracțiune și nu mai multe”, nu au suport legal și contravine

circumstanțelor enunțate supra.

Mai mult, art. 109 alin. (1) Cod penal condiționează neaplicarea împăcării în

cazul antecedentelor penale dar pentru infracțiuni similare, fapt neconfirmat în

speță, iar afirmația că această normă permite împăcarea doar pentru o singură

infracțiune, contravine art. 3 alin. (2) Cod penal, conform cărui, interpretarea

extensivă defavorabilă a legii penale este interzisă.

15

Este de observat că motivele invocate în recursul ordinar au constituit deja

obiect de examinare în instanțele de fond și de apel, fiind oferite răspunsuri

argumentate în acest sens (pct. 2. – 5. din decizie), iar o altă opinie asupra probelor

care au fost puse la baza sentinței de condamnare, conform jurisprudenței CtEDO

(hotărârea din 16 ianuarie 2007, pct. 20, cazul Bujnița versus Moldova), nu poate servi

temei pentru reexaminarea cauzei.

Împrejurările enunțate denotă în mod concludent că instanțele de fond și de

apel nu a comis erori de drept în raport cu motivele invocate de recurent, că

hotărârile contestate conțin motive clare și legale pe care se întemeiază soluția,

faptei săvârșite i s-a dat o încadrare juridică corectă, s-a aplicat inculpatului o

pedeapsă individualizată conform prevederilor legale, și că recursul ordinar este

vădit neîntemeiat.

Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanța de recurs

decide inadmisibilitatea recursului înaintat în cazul în care se constată că acesta

este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, odată ce este vădit neîntemeiat, recursul de pe rol urmează a fi

declarat inadmisibil.

de procedură penală, Colegiul penal,

D E C I D E :

inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de procurorul în Procuratura de

circumscripție Chișinău, Cătălin Scutelnic, împotriva sentinței Judecătoriei

Chișinău din 18 iunie 2018 și deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău

din 04 octombrie 2018, în privința inculpatului Nedbailov Alexandr XXXXX, pe

motiv că este vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 19 iulie 2019.

Președinte Iurie Diaconu

Judecători Liliana Catan

Ion Guzun

16