1ra-473/2019 — art. 149 alin. 1 CP

1ra-473/2019 — art. 149 alin. 1 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 1ra-473/2019

C U R T E A S U P R E M Ă D E J U S T I Ț I E

D E C I Z I E

20 februarie 2019 mun. Chișinău

Colegiul Penal în următoarea componență:

președinte Diaconu Iurie

judecători Catan Liliana

Guzun Ion

examinând admisibilitatea în principiu a recursului ordinar declarat de procurorul în

procuratura de circumscripție Bălți, Gavdiuc Valentina, prin care se solicită casarea

deciziei Colegiului Penal al Curții de Apel Bălți din 31 octombrie 2018, în cauza penală

privind-o pe

SPIRIDON Maria XXXXX, născută la XXXXX,

originară și domiciliată în XXXXX.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 17.05.2018 – 28.06.2018;

Instanța de apel: 23.07.2018 – 28.11.2018;

Instanța de recurs: 22.01.2019 – 20.02.2019.

Asupra recursului ordinar declarat, în baza actelor din dosar, Colegiul Penal

C O N S T A T Ă:

procesului penal în privința lui Spiridon M. în baza art. 149 alin. (1) Cod penal, în

temeiul art. 109 Cod penal, în legătură cu împăcarea părților.

învinuită de aceea că, la 08 martie 2018, în perioada de timp cuprinsă între orele 10:00 -

12:00 acționând contrar prevederilor art. 53 alin. (2) Codului familie, potrivit cărora

părinții poartă răspundere prevăzută de legislație pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea

necorespunzătoare a obligațiilor de îngrijire a copilului, potrivit art. 62 alin. (1) Codului

familie, conform căruia părinții nu pot prejudicia sănătatea fizică a copilului, art. 3 din

Convenția ONU cu privire drepturile copilului care proclamă principiul interesului

superior al copilului, dându-și seama de caracterul prejudiciabil al acțiunilor sale,

prevăzând urmările lor, dar considerând în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate, nu a

ținut cont de faptul că vârsta fragedă a copilului nu-i permite să înțeleagă, că se află în

condiții primejdioase pentru viața sa și anume din aceste considerente părintele era

obligat să aprecieze pericolul circumstanțelor și să supravegheze copilul în scopul evitării

1

producerii consecințelor nedorite, a lăsat-o fără supraveghere din partea sa sau din partea

altor persoane mature pe fiica minoră, XXXXX a.n. XXXXX, în casa cet. Andoni V. din

s. Baxani, r-nul Soroca, împreună cu copii minori XXXXX a.n. XXXXX și XXXXX, a.n.

XXXXX, care fiind lipsiți de supraveghere au provocat un incendiu, după stingerea

căruia pompierii au depistat în casă cadavrul carbonizat al minorei XXXXX

Conform raportului de expertiză judiciară nr. 201829C0047 din 29 martie 2018

moartea minorei XXXXX a survenit în rezultatul intoxicației acute cu CO . La

2

examinarea cadavrului s-au depistat arsuri termice (carbonizare totală a corpului), acestea

au survenit post-mortem și nu se supun calificării medico-legale, leziuni corporale pe

fondalul carbonizării nu se determină.

Pe baza stării de fapt expuse supra, organul de urmărire penală a reținut că, în drept,

faptele inculpatei întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 149

alin. (1) Cod penal, adică lipsirea de viață din imprudență.

art. 401-402 Cod de procedură penală, a fost atacată cu apel de către procuror, care a

solicitat casarea acesteia și adoptarea unei hotărâri de condamnare în privința lui Spiridon

M., în baza art. 149 alin. (1) Cod penal, la 2 ani închisoare, cu executarea pedepsei în

penitenciar de tip deschis pentru femei, cu aplicarea art. 90 alin. (1) și alin. (6) lit. a) și lit.

b) Cod penal să fie suspendată condiționat executarea pedepsie cu închisoarea pe un

termen de probațiune de 5 ani. Totodată, procurorul a solicitat încasarea de la inculpata

Spiridon M. în beneficiul statului a cheltuielilor judiciare în valoare de 3290 lei.

În motivarea apelului, s-a indicat că, instanța de fond corect a calificat acțiunile

inculpatei în baza art.149 alin. (1) Cod penal, însă neîntemeiat a încetat procesul penal pe

motivul împăcării părților. Consideră că instanța de judecată, care a ținut cont de dreptul

reprezentantului legal al părții vătămate minore de a se împăca cu inculpata, avea în

primul rând obligația de a ține cont de art. 3 alin. (l) din Convenția ONU cu privire la

drepturile copilului, de faptul, că interesul copilului este unul superior indiferent de

pricina de judecată, fie una penală, civilă sau administrativă.

În cadrul ședinței de judecată, la examinarea cauzei penale de acuzare a lui Spiridon

M. în comiterea infracțiunii prevăzute de art. 149 alin. (l) Cod penal, ultima nu a fost

întrebată dacă își recunoaște sau nu vina în comiterea infracțiunii incriminate. Mai mult

ca atât, în ședința preliminară de judecată la înaintarea cererii de încetare a procesului

penal pe motivul împăcării părților, acuzatorul de stat și-a expus numai opinia în ceea ce

privește că nu sunt obiecții la posibilitatea anexării prezentelor cereri la materialele

cauzei penale, fără a se expune asupra posibilității admiterii acestora și încetării

procesului penal pe motivul împăcării părților.

Apelantul a mai menționat că încetarea procesului penal în legătură cu împăcarea

părților în cazul infracțiunii prevăzute de art. 149 alin. (l) Cod penal, va avea un efect

negativ atât asupra inculpatei, cât și asupra altor persoane, cultivându-le sentimentul de

sine încredere, că poți cu ușurință să eviți răspunderea penală pentru lipsirea din

imprudență de viață a unui copil și tot așa cu ușurință să eviți răspunderea penală pentru

cele săvârșite.

2

apelul procurorului a fost respins, ca nefondat, cu menținerea sentinței fără modificări.

corect a încetat procesul penal privind-o pe Spiridon M., învinuită de săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 149 alin. (1) Cod penal, în legătură cu împăcarea părților.

În acest sens, instanța a consemnat că, potrivit art. 109 alin. (1), (2) și (4) Cod penal,

împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau

mai puțin gravă, iar în cazul minorilor, și pentru o infracțiune gravă, infracțiuni prevăzute

la capitolele II-VI din Partea specială, precum și în cazurile prevăzute de procedura

penală, dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracțiuni similare comise cu

intenție sau dacă în privința sa nu s-a mai dispus încetarea procesului penal, ca rezultat al

împăcării, pentru infracțiuni similare comise cu intenție în ultimii cinci ani.

Împăcarea este personală și produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi

penale și până la retragerea completului de judecată pentru deliberare.

În cazul nostru, sancțiunea art. 149 alin. (1) Cod penal, prevede ca pedeapsă

principală închisoare de până la 3 ani, care potrivit art. 16 Cod penal face parte din

categoria celor mai puțin grave și cade sub incidența art. 109 alin. (1) Cod penal.

Totodată, instanța de apel a apreciat că sunt irelevante argumentele apelantului,

precum că împăcarea inculpatei cu succesorul victimei în cazul infracțiunii de lipsire de

viață din imprudență nu se aplică, întrucât potrivit art. 81 alin. (4) din Codul de procedură

penală succesorul părții vătămate participă la procesul penal în locul părții vătămate și în

atare condiții beneficiază de toate drepturile garantate părții vătămate prin art. 60 Cod de

procedură penală, inclusiv și dreptul de a se împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în

cazurile prevăzute de lege, drept consfințit în pct. 13 al respectivei norme procedurale.

De asemenea, argumentele invocate de procuror în cererea de apel, precum că

instanța nejustificat a respins cerințele înaintate de partea acuzării privind încasarea

sumei de 3290 lei pentru efectuarea expertizei în calitate de cheltuieli judiciare sunt

nefondate. Instanța de fond absolut corect și legal a statuat, că expertiza medico-legală

este probă care de rând cu celelalte probe acumulate pe parcursul urmăririi penale de

către partea acuzării au menirea de a demonstra în instanță vinovăția inculpatei în

comiterea faptei prejudiciabile imputate acesteia.

Astfel, este obligația acuzării în calitate de autoritate a statului de a acumula probele

necesare ce demonstrează vinovăția și identifică persoana vinovată în comiterea unei

infracțiuni. În acest temei absolut legal instanța de fond a statuat obligația pozitivă a

statului de a colecta probe necesare în vederea constatării faptei penale, identificării

făptuitorului și implicit asumarea cheltuielilor aferente procesului din contul statului - în

cazul dat a cheltuielilor pentru efectuarea expertizei medico-legale.

În speță, autorul apelului a făcut o interpretare extensive a dispozițiilor conținute în

art. 227 Cod de procedură penală.

recurs ordinar, prin care solicită casarea acesteia, cu remiterea cauzei la rejudecare, din

motivele arătate în cererea de recurs.

3

În esență, recurentul invocă critici similare celor deja expuse în cererea de apel,

reiterând despre faptul că soluția de încetare a procesului penal pe motivul împăcării

părților este contrară legii, întrucât potrivit art. 109 Cod penal împăcarea este personală,

înlăturând răspunderea penală numai de acel inculpat cu care nemijlocit partea vătămată a

încheiat acest act.

Atât în Codul penal, cât și în cel de procedură penală nu se conțin careva dispoziții

ce i-ar conferi succesorului victimei dreptul de a se împăca cu inculpatul, ceea ce

presupune că legiuitorul nu a prevăzut o atare posibilitate.

În opinia recurentului, instanțele de fond, judecând această cauză, nu au ținut seama

de art. 3 alin. (l) din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, potrivit căreia

interesul copilului este unul superior indiferent de pricina de judecată, fie una penală,

civilă sau administrativă.

În cadrul ședinței de judecată din prima instanță, inculpata nu a fost întrebată dacă

își recunoaște sau nu vina de comiterea infracțiunii incriminate. Mai mult ca atât, în

ședința preliminară la înaintarea cererii de încetare a procesului penal pe motivul

împăcării părților, acuzatorul de stat și-a expus numai opinia în ceea ce privește că nu

sunt obiecții la posibilitatea anexării prezentelor cereri la materialele cauzei penale, fără a

se expune asupra posibilității admiterii acestora și încetării procesului penal pe motivul

împăcării părților.

În drept, procurorul își întemeiază cererea de recurs pe dispoziția art. 427 alin. (1)

pct. 6) Cod de procedură penală.

în baza materialelor din dosar și raportat la criticele recurentului, Colegiul Penal conchide

asupra inadmisibilității acestuia, pentru considerentele ce urmează.

Raționamentele instanței privind inadmisibilitatea recursului declarat, se întemeiază,

în drept, pe dispoziția art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, potrivit căreia

instanța examinând admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărârii

instanței de apel, fără citarea părților, în camera de consiliu, este în drept să decidă asupra

inadmisibilității acestuia în cazul în care constată că este vădit neîntemeiat.

Prin urmare, recursul este considerat ca fiind vădit neîntemeiat, atunci când titularul

acestuia invocă în cerere temeiuri care nu sunt subsecvente circumstanțelor cauzei, sau

când nu este argumentată suficient esența pretinsei încălcări admise de instanțele ierarhic

inferioare, sau încălcările la care se face referire nu au fost admise de instanța de apel.

La caz, potrivit cererii de recurs declarate de procuror, Colegiul constată că acesta

pledează pentru casarea integrală a deciziei adoptate de instanța de apel, din motiv că s-ar

fi admis erorile de drept prevăzute de art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, în

particular se invocă că Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate

de apelant în cererea de apel. Totodată, procurorul nu specifică asupra căror anume

motive din cererea sa, instanța a eșuat să se pronunțe prin careva argumente. De altfel,

analizând textual cererea de recurs, se conchide că unica critică plauzibilă a recurentului

se referă la faptul că instanțele de fond nu erau în drept să aplice prevederile art. 109 Cod

penal și să dispună încetarea procesului penal în privința lui Spiridon M., din motivul

4

împăcării acesteia cu succesorul victimei, întrucât în opinia procurorului, din economia

acestei norme, împăcarea trebuie interpretată ca un act personal, care înlătură răspunderea

penală numai a celui inculpat cu care nemijlocit partea vătămată a încheiat acest act.

Verificând actele cauzei, în raport cu criticele punctate supra, Colegiul Penal ajunge

la concluzia că acestea sunt vădit nefondate și nu se subscriu cazurilor de casare stipulate

în art. 427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală.

Mai întâi, instanța de recurs specifică că, hotărârea atacată cuprinde motivele pe

care se întemeiază soluția, întrucât instanța de apel și-a motivat decizia în conformitate cu

prevederile art. 417 alin. (1) pct. 8) Cod de procedură penală și aceasta cuprinde

temeiurile de fapt și de drept ce au dus la adoptarea dispozitivului deciziei expus în pct. 4

din prezenta hotărâre. Or, potrivit cererii de apel declarate de aceiași parte procesuală –

de procuror, se constată că acesta la etapa precedentă de judecare a cauzei a invocat două

critici esențiale: dezacordul cu aplicarea art. 109 Cod penal și cu neîncasarea din contul

inculpatei în beneficiul statului a cheltuielilor judiciare.

Respectiv, având a se pronunța asupra temeiniciei acestor critici, în partea

descriptivă a deciziei, instanța de apel a consemnat că: „Sunt irelevante argumentele

apelantului, că împăcarea inculpatei cu succesorul victimei în cazul infracțiunii

prevăzute de art. 149 Cod penal nu se aplică, or potrivit art. 81 alin. (4) Cod de

procedură penală succesorul părții vătămate participă la procesul penal în locul părții

vătămate și în atare condiții beneficiază de toate drepturile garantate părții vătămate în

art. 60 Cod de procedură penală, inclusiv și dreptul de a se împăca cu bănuitul,

învinuitul, inculpatul în cazurile prevăzute de lege, drept consfințit în pct. 13 al

respectivei norme procedurale.

Argumentele invocate de procuror în cererea de apel, precum că instanța

nejustificat a respins cerințele înaintate de partea acuzării privind încasarea sumei de

3290 lei pentru efectuarea expertizei în calitate de cheltuieli judiciare sunt nefondate.

Instanța de fond absolut corect și legal a statuat, că expertiza medico-legală este probă

care de rând cu celelalte probe acumulate pe parcursul urmăririi penale de către partea

acuzării au menirea de a demonstra în instanță vinovăția inculpatei în comiterea faptei

prejudiciabile imputate acesteia.

Astfel, este obligația acuzării în calitate de autoritate a statului de a acumula

probele necesare ce demonstrează vinovăția și identifică persoana vinovată în comiterea

unei infracțiuni. În acest temei absolut legal instanța de fond a statuat obligația pozitivă

a statului de a colecta probe necesare în vederea constatării faptei penale, identificării

făptuitorului și implicit asumarea cheltuielilor aferente procesului din contul statului - în

cazul dat a cheltuielilor pentru efectuarea expertizei medico-legale.

În speță, autorul apelului a făcut o interpretare extensive a dispozițiilor conținute în

art. 227 Cod de procedură penală …”

Față de lucrul judecat de către instanța de apel, Colegiul ține să menționeze că, în

jurisprudența constantă a Curții Europene pentru Drepturile Omului, cu fiecare ocazie

posibilă se reamintește că echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu ansamblul

acesteia, iar o hotărâre motivată, în sensul legislației naționale pertinente, precum și a

5

jurisprudenței CtEDO, trebuie să conțină motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței la adoptarea soluției, precum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților în raport cu actele cauzei.

Totodată, se mai precizează că, deși art. 6 § 1 obligă instanțele de a prezenta motive

în susținerea hotărârilor sale, norma nu poate fi înțeleasă întru a obliga să fie adus un

răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk vs the Netherlands, 19

April 1994, §§ 59 și 61, Series A no. 288, și Burg and Others vs France (dec.), ECHR

2003-II), extinderea obligației de a motiva poate depinde în special de natura deciziei și

urmează a fi apreciată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe în parte (a se vedea Ruiz

Torija vs Spain and Hiro Balani vs Spain, hotărârea din 9 decembrie 1994, § 29 și § 27,

respectiv, Series A nos. 303-A și 303-B, și Helle vs Finland, hotărârea din 19 decembrie

1997, Reports 1997-VIII, §55). Tot în opinia Curții, în cazul în care instanța supremă

refuză să admită o cauză din motivul că nu sunt întrunite temeiurile legale pentru această

cauză, o motivare foarte succintă poate satisface cerințele art. 6 din Convenție. (a se

vedea în acest sens cauza Bachowski vs Polonia, hotărârea din 02.11.2010).

Din contextul deciziei instanței de apel, Colegiul constată că instanța a dezbătut

argumentat criticele apelantului-procuror ce vizau aplicabilitatea institutului împăcării și

chestiunea încasării cheltuielilor de judecată de la inculpată, adică decizia cuprinde

temeiurile de respingere a solicitărilor avansate de partea acuzării.

Pe de altă parte, cu privire la cele punctate de procuror în cererea de recurs referitor

la art. 109 din Codul penal, Colegiul susține ad integrum soluția instanțelor de fond în

partea încetării procesului penal în privința lui Spiridon M., în legătură cu împăcarea

acesteia cu succesorul părții vătămate și în subsidiar la cele expuse de instanța de apel în

acest sens, mai relevă următoarele.

Din actele dosarului se constată că, prima instanță a dispus încetarea procesului

penal în privința lui Spiridon M. în baza art. 149 alin. (1) Cod penal, în temeiul art. 109

Cod penal, în legătură cu împăcarea părților. La baza acestei soluții a stat manifestul

expres al părților despre încheierea tranzacției de împăcare și renunțarea succesorului

părții vătămate la orice pretenții față de inculpată. (f.d. 141)

Legiuitorul a reglementat în Codul penal cauzele care înlătură răspunderea penală

pentru anumite infracțiuni, de regulă cu un grad redus de pericol social. Instituția

împăcării este reglementată prin dispozițiile art. 109 din Codul penal și constituie una din

cauzele care înlătură răspunderea penală. Prin faptul că înlătură răspunderea penală,

împăcarea părților determină statul să renunțe la dreptul său suveran de a condamna

public, în numele legii, faptele infracționale și persoanele care le-au săvârșit, în favoarea

compromisului părților, reparării prejudiciului cauzat și a principiului economiei

procesuale.

Din conținutul art. 109 din Codul penal rezultă că împăcarea părților poate fi

încheiată doar în cazul îndeplinirii cumulative a anumitor condiții. Una dintre condițiile

încheierii împăcării penale este ca legea să prevadă în mod expres posibilitatea împăcării

pentru fapta săvârșită. În acest sens, ținând cont de gravitatea infracțiunii, art. 109 alin.

(1) și alin. (4) din Codul penal permite împăcarea părților pentru o infracțiune ușoară sau

6

mai puțin gravă, iar în cazul minorilor și pentru o infracțiune gravă. Totodată, în funcție

de clasificarea infracțiunilor, împăcarea este permisă doar pentru infracțiunile prevăzute

la capitolele II–VI din Partea specială și este interzisă persoanelor care au săvârșit asupra

minorilor infracțiuni prevăzute la art. 171-1751, 201, 206, 208, 2081 și 2082 din Codul

penal.

De asemenea, se menționează că împăcarea este bilaterală, deoarece este realizată

între bănuit, învinuit, inculpat și partea vătămată. Totodată, ea trebuie exprimată în mod

personal, prin urmare împăcarea operează doar in personam, înlăturând răspunderea

penală numai față de acel bănuit, învinuit, inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat.

O situație distinctă se întrevede în cazurile când partea vătămată a decedat, iar

interesele acesteia în cadrul procesului penal le reprezintă fie succesorul acesteia, fie

reprezentantul părții. Potrivit art. 80 alin. (2) pct. 2 Cod de procedură penală,

reprezentantul victimei, părții vătămate are dreptul în numele persoanei reprezentate, în

modul prevăzut de lege, să încheie tranzacții de împăcare cu bănuitul, învinuitul,

inculpatul. Subsecvent, rezultând din prevederile art. 81 alin. (4) Cod de procedură

penală, succesorul părții vătămate participă la procesul penal în locul părții vătămate și în

atare condiții beneficiază de toate drepturile garantate părții vătămate prin art. 60 Cod de

procedură penală, inclusiv și dreptul de a se împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în

cazurile prevăzute de lege, drept consfințit în pct. 13 al respectivei norme procedurale.

Alte condiții de formă ale împăcării stabilesc că aceasta nu trebuie dedusă din

anumite situații sau împrejurări, presupunând un acord explicit și clar prin care părțile

consimt în mod liber asupra soluționării conflictului penal.

La fel, împăcarea nu poate fi valabilă decât dacă este: 1) totală, deoarece vizează

atât latura penală, cât și civilă a cauzei; 2) definitivă, deoarece atrage imposibilitatea

procesuală de a relua conflictul; 3) necondiționată, conflictul dintre părți încetând fără a

impune îndeplinirea anumitor condiții.

Colegiul, abordând chestiunea ridicată de procuror despre faptul că institutul

împăcării reglementat de art. 109 Cod penal nu este pasibil aplicării în această speță,

chiar dacă a existat manifestul expres al părților despre încheierea tranzacției, consideră

important de a remarca că, recent, Plenul Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție s-

a expus exact asupra celor disputate în prezenta cauză.

Potrivit dispozitivului deciziei nr. 4-1ril-3/2019, se relevă că Plenul a admis recursul

în interesul legii declarat de Procurorul General și a constatat că problema de drept care

formează obiectul judecății a fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești,

respectiv în vederea interpretării și aplicării unitare a legii penale și de procedură penală,

s-a stabilit că, în cazul decesului victimei drept urmare a acțiunilor infracționale

incriminate inculpatului, procesul penal încetează în baza art. 109 Cod penal, în rezultatul

împăcării succesorului părții vătămate cu inculpatul.

Așadar, criticele procurorului din prezenta cauză au constituit obiect de discuție în

procedura recursului în interesul legii, care în baza art. 4651 alin. (1) Cod de procedură

penală, este calea extraordinară de atac prin care se asigură interpretarea și aplicarea

unitară a legii penale și de procedură penală pe întreg teritoriul țării, iar chestiunea

7

aplicabilității institutului împăcării între inculpat și succesorul părții vătămate a fost

soluționată definitiv. Indubitabil fiind statuat că, prevederile art. 109 din Codul penal sunt

aplicabile speței noastre, fiind întrunite cumulativ toate precondițiile încheierii tranzacției

de împăcare între Spiridon M. și Clim Gh.

Pe cale de consecință, instanța de recurs conchide asupra faptului că instanțele de

fond corect au dispus încetarea procesului penal în privința lui Spiridon M. învinuită de

comiterea infracțiunii prevăzute de art. 149 alin. (1) Cod penal, aplicând corect

dispozițiile legii materiale și procesual-penale în vigoare la momentul instrumentării

cauzei.

D E C I D E :

Inadmisibilitatea recursului ordinar declarat de procurorul în procuratura de

circumscripție Bălți, Gavdiuc Valentina, împotriva deciziei Colegiului Penal al Curții de

Apel Bălți din 31 octombrie 2018, în cauza penală privind-o pe Spiridon Maria XXXXX,

ca fiind vădit neîntemeiat.

Decizia este irevocabilă, pronunțată integral la 20 martie 2019.

Președinte Diaconu Iurie

Judecător Catan Liliana

Judecător Guzun Ion

8