ÎNAPOI LA REZULTATE Curtea Supremă de Justiție

Sursă originală

CSJ 19.02.2019

1ra-132/2019 — art. 196 alin. 4 CP

HOTĂRÂRE

19.02.2019

Pe scurt

Instanță: Curtea Supremă de Justiție
Obiect: art. 196 alin. 4 CP
Temei legal: art. 427 alin. 1 pct. 6, 12 CPP

RĂSFOIEȘTE: Curtea Supremă de Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

1ra-132/2019 — art. 196 alin. 4 CP (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 1ra-132/2019

C U R T E A S U P R E M Ă D E J U S T I Ț I E

D E C I Z I E

22 ianuarie 2019 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit în componența:

președinte Diaconu Iurie

judecători Catan Liliana

Guzun Ion

Ghervas Maria

Burduh Victor

judecând, fără participarea părților, recursul ordinar declarat de procurorul în

procuratura de circumscripție Chișinău, Călugăreanu Vitalie, prin care se solicită casarea

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 29 mai 2018, în cauza penală

privind-o pe

BIVOL Mariana XXXXX, născută la

XXXXX, originară și domiciliată în XXXXX.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 29.03.2013 – 23.11.2017;

Instanța de apel: 22.12.2017 – 29.05.2018;

Instanța de recurs: 26.10.2018 – 22.01.2019.

În baza actelor din dosar, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție

C O N S T A T Ă:

Prin sentința Judecătoriei Hîncești, sediul Ialoveni din 23 noiembrie 2017 Bivol

M. a fost recunoscută vinovată și condamnată în baza art.191 alin. (2) lit. d) Cod penal la

4 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa funcții în cadrul instituțiilor financiare

pe un termen de 3 ani.

Potrivit art. 90 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei

pe un termen de probațiune de 4 ani. În baza art.90 alin.(6) Cod penal, Bivol M. a fost

obligată să nu-și schimbe domiciliul fără consimțământul organului competent.

Pentru a pronunța sentința, prima instanță, în fapt, a constatat că, Bivol M., la 12

mai 2012, pe parcursul zilei, activând în calitate de casier - operator la Agenția nr. 1,

filiala nr. 6 Ialoveni a S.A. „FinComBank”, amplasată în or. Ialoveni str. Alexandru cel

Bun 41, având intenția delapidării averii străine, folosindu-se de situația de serviciu, a

însușit ilegal, în scop de profit, mijloace bănești în valută națională și străină, ce aparțin

S.A. „FinComBank”, aflate în gestiune și care-i erau încredințați în conformitate cu

obligațiile de serviciu în administrare - 269602,30 lei moldovenești, 13827 Dolari SUA,

echivalentul în lei moldovenești - 164242,64 lei, 7960 EURO, echivalentul în lei

moldovenești -122316,55 lei, 37500 ruble rusești, echivalentul în lei moldovenești -

14771,25 lei, 4050 lei românești, echivalentul în lei moldovenești -14017,46 lei, 200

hrivne ucrainene, echivalentul în lei moldovenești - 295,74 lei, total însușind ilegal

mijloace bănești în valută națională și străină în valoare de 585245,94 lei, ceea ce

constituie proporții deosebit de mari, iar cu banii însușiți ilegal s-a eschivat de la locul

infracțiunii, părăsind teritoriul Republicii Moldova și eschivându-se de organele de drept,

astfel cauzându-i S.A. „FinComBank” o daună materială în proporții deosebit de mari.

Pe baza stării de fapt expuse supra, în drept, prima instanță a încadrat juridic

acțiunile inculpatei Bivol M. în temeiul art. 191 alin. (2) lit. d) Cod penal - delapidarea

averii străine cu folosirea situației de serviciu.

Prin rechizitoriu, Bivol M. a fost învinuită de comiterea infracțiunii prevăzute de

art. 191 alin. (5) Cod penal, delapidarea averii străine, adică însușirea ilegală a

bunurilor altei persoane, încredințate în administrarea vinovatului, săvârșită cu folosirea

situației de serviciu, în proporții deosebit de mari.

Legalitatea și temeinicia sentinței de condamnare în termenul și modul prevăzut

de art. 401-402 Cod de procedură penală, a fost atacată cu apel de către procuror, care a

solicitat casarea sentinței, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care

Bivol M. să fie recunoscută vinovată de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 191 alin.

(5) Cod penal, și condamnată la 12 ani închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar

de tip închis.

În motivarea cererii, apelantul a invocat că sentința este vădit ilegală, deoarece prin

probele prezentate de către partea acuzării și examinate în instanța de fond, a fost pe

deplin dovedită vinovăția inculpatei în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 191 alin.

(5) Cod penal, pe când instanța, apreciind unilateral și eronat circumstanțele de fapt și de

drept, recalificând fapta, a pronunțat ilegal o soluție de condamnare a inculpatei, în baza

art. 191 alin. (2) lit. d) Cod penal.

Pretinsele încălcări la administrare probelor admise de către organul de urmărire

penală nu sunt justificate și nici instanța nu a motivat în hotărârea sa, în ce constau aceste

încălcări, din care considerente argumentele instanței privind încălcarea actelor

departamentale la întocmirea actului de revizie, nu au un suport probator.

Argumentul instanței precum că organul de urmărire penală nu a atribuit calitate

procesuală de mijloc material de probă actului de revizie, este contrar prevederilor art. 93

alin. (2) pct. 5) Cod de procedură penală, coroborat cu prevederile art. 157 alin. (3) din

același cod. Or, potrivit normelor citate, documentele reprezintă probe, iar în cazul

nostru, actul de revizie constituie document, care se prezintă de către persoanele fizice și

juridice la demersul organului de urmărire penală făcut din oficiu sau la cererea altor

participanți la proces ori la demersul instanței făcut la cererea părților, precum și de către

părți în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.

Apelantul a mai invocat că instanța incorect a reținut, precum că în sarcina

inculpatei Bivol M. urma să se rețină delapidarea sumelor de bani încredințate acesteia la

11 mai 2012, când a primit schimbul și, nu suma indicată în actul de revizie din 14 mai

2012, deoarece Bivol M., pe lângă suma de bani încredințată la 11 mai 2012 la preluarea

schimbului, a delapidat și sumele bănești percepute în urma tranzacțiilor cu clienții băncii

în perioada 11 mai 2012 – 12 mai 2012, în timp ce s-a aflat la serviciu. Astfel, poziția

acuzatorului de stat vizavi de calificare, a fost una corectă și probată, iar instanța a

examinat superficial și tendențios probele cercetate în instanță.

Mai mult ca atât, chiar dacă instanța a reținut nemotivat că Bivol M. la situația zilei

de 11 mai 2012 a recepționat: Lei românești - 4050; - Lei moldovenești 295276,83; -

EURO 4015; - Dolari SUA 9344; - Ruble rusești 28000, sume bănești care diferă puțin de

cele indicate în actul de învinuire, totuși, instanța urma să califice fapta ultimei în baza

art. 191 alin. (5) Cod penal și nu alin. (2) al aceluiași articol, deoarece sumele

nominalizate echivalate în valută națională și cumulate, constituiau în total 477971 lei,

adică proporții deosebit de mari la data pronunțării sentinței.

În același context, s-a menționat că inculpata a recuperat prejudiciul cauzat prin

infracțiune, fapt ce în mod indirect demonstrează vinovăția acesteia, chiar dacă nu a

recunoscut vina.

Așadar, având în vedere cele expuse, se consideră că vina lui Bivol M. de comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 191 alin. (5) Cod penal, a fost demonstrată pe deplin, din

care considerent, aceasta urmează a fi declarată vinovată și condamnată la detenție,

întrucât nu există împrejurări care ar duce la concluzia de a nu fi rațional ca acesta să

execute real pedeapsa cu închisoare.

Prin decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 29 mai 2018, a fost

admis apelul procurorului, casată integral sentința, inclusiv din oficiu, și pronunțată o

nouă hotărâre, potrivit modului stabilit pentru prima instanță, prin care s-a dispus

încetarea procesului penal în privința lui Bivol M. pe art.196 alin.(4) Cod penal, din

motivul expirării termenului de prescripție pentru tragerea la răspundere penală, conform

art. 60 alin. (1) lit. b) Cod penal.

În partea descriptivă a deciziei s-a menționat că este eronată concluzia instanței

de fond privind condamnarea lui Bivol M. în baza art. 191 alin. (2) lit. d) Cod penal,

soluția respectivă fiind contrară probelor administrate în ședința de judecată în instanța

de fond și în apel.

Or, verificând probele materiale examinate în ședința de judecată în fond precum și

în instanța de apel, dându-le o nouă apreciere, instanța de apel a constatat următoarele:

„La 12 mai 2012, Bivol M., activând în baza ordinului nr.598-C din 03 octombrie

2011 în calitate de casier-operator la Agenția nr.1, filiala nr.6 Ialoveni S.A.

„FinComBank”, amplasată în or. Ialoveni str. Alexandru cel Bun 41, pe parcursul zilei,

având intenția cauzării de daune materiale în proporții deosebit de mari, prin abuz de

încredere, fără scop de însușire, folosindu-se de situația de serviciu, a cauzat daune

materiale în proporții deosebit de mari, care constituie mijloace bănești în valută

națională și străină, ce aparțin SA „FinComBank”, aflate în gestiune și care-i erau

încredințați în conformitate cu obligațiile de serviciu în administrare - 269602,30 lei

moldovenești, 13827 Dolari SUA, echivalentul în lei moldovenești - 164242,64 lei, 7960

EURO, echivalentul în lei moldovenești -122316,55 lei, 37500 ruble rusești, echivalentul

în lei moldovenești - 14771,25 lei, 4050 lei românești, echivalentul în lei moldovenești -

14017,46 lei, 200 hrivne ucrainene, echivalentul în lei moldovenești - 295,74 lei, în total

mijloace bănești în valută națională și străină în valoare de 585245,94 lei, astfel

cauzându-i S.A. „FinComBank” - daună materială în proporții deosebit de mari.”

Cu toate că inculpata Bivol M. a pledat nevinovată, instanța de apel a statuat că în

acțiunile acesteia sunt prezente elementele componenței de infracțiune prevăzute de art.

196 alin.(4) Cod penal, adică cauzarea de daune materiale în proporții deosebit de mari

prin abuz de încredere, dacă fapta nu constituie o însușire.

Declarațiile inculpatei Bivol M. privind nevinovăția sa de comiterea acestei

infracțiuni se combat prin totalitatea de probe pertinente, concludente, utile și veridice

cercetate în ședința de judecată și anume: prin declarațiile martorilor audiați și probele

scrise cercetate în ședința de judecată. Aceste probe coroborează între ele și

demonstrează incontestabil vinovăția inculpatei în comiterea infracțiunii de cauzare de

daune materiale în proporții deosebit de mari, prin abuz de încredere, dacă fapta nu

constituie o însușire.

Totodată, nerecunoașterea vinei de către inculpată, instanța de apel a apreciat-o ca o

metodă de apărare și un drept de a nu se auto-incrimina garantat de art. 66 Cod de

procedură penală și art. 6 CEDO, or persoana care pe parcursul procesului penal are

calitatea procesuală de inculpat nu poate fi urmărit pentru depunerea declarațiilor false

sau refuzul de a face declarații și nu poate fi calificate ca circumstanță agravantă la

stabilirea pedepsei penale. Astfel, poziția inculpatei Bivol M. potrivit căreia ea nu este

implicată în comiterea infracțiunii, este una declarativă și formală, exprimată cu scopul

de a evita răspunderea penală.

Potrivit doctrinei, obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute de art. 196 Cod

penal are un caracter complex: obiectul juridic principal îl constituie relațiile sociale cu

privire la patrimoniu, care au în conținutul lor un drept de creanță; obiectul juridic

secundar îl formează relațiile sociale cu privire la libertatea manifestării de voință și

minimul necesar de încredere.

Obiectul material al acestei infracțiuni se prezintă în mod diferit, în funcție de

modalitatea faptică prin care se exprimă fapta prejudiciabilă. În contextul infracțiunii de

cauzare a daunelor materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere obiectul material al

acesteia trebuie cercetat în raport cu modalitatea faptică pe care poate s-o îmbrace

infracțiunea dată.

Latura obiectivă a infracțiunii analizate are următoarea structură: 1) fapta

prejudiciabilă care este alcătuită din două acțiuni (inacțiuni): acțiunea sau inacțiunea

principală care se exprimă în cauzarea de daune materiale; b) acțiunea sau inacțiunea

adiacentă care se exprimă în înșelăciune sau în abuz de încredere; 2) urmările

prejudiciabile sub formă de daune materiale în proporții mari: 3) legătura de cauzalitate

dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile; 4) circumstanțele săvârșirii

infracțiunii: dacă fapta nu constituie o însușire.

În acest sens, rezultând din probele cercetate în ședința instanței de apel și din

învinuirea adusă lui Bivol M. nu s-a constatat indicele „înșelăciunii” or, prin înșelăciune

se înțelege dezinformarea conștientă a victimei, care constă în prezentarea vădit falsă a

realității (înșelăciunea activă) sau în trecerea sub tăcere a realității, când sunt ascunse

faptele și circumstanțele care trebuie comunicate în cazul săvârșirii cu bună-credință și în

conformitate cu legea a tranzacției patrimoniale (înșelăciunea pasivă), circumstanțe care

nu s-au găsit confirmare în acțiunile inculpatei.

În ipoteza abuzului de încredere, făptuitorul exploatează raporturile de încredere

care s-au stabilit între el și victimă. Ultima este, de regulă, proprietarul sau

administratorul unei anumite mase patrimoniale. De regulă, raporturile de încredere

decurg din încheierea unor convenții de drept civil (mandat, depozit, asigurare, comision,

administrare fiduciară etc.) sau din alte fapte juridice.

Latura subiectivă a infracțiunii prevăzute la art. 196 Cod penal se caracterizează, în

primul rând, prin vinovăție sub formă de intenție directă. De cele mai multe ori, motivul

infracțiunii în cauză este interesul material. În afară de aceasta, făptuitorul trebuie să

urmărească un scop special - scopul de cupiditate, care nu cuprinde scopul sustragerii.

În speță, s-a demonstrat că Bivol M. a comis o faptă prejudiciabilă de cauzare de

daune, prin abuz de încredere, cu urmări prejudiciabile în proporții deosebit de mari, în

mărime de 585245,94 lei, părții vătămate S.A. „FinComBank”, fără ca fapta să constituie

o însușire.

Mai mult, s-a notat că Bivol M., activând în calitate de casier - operator la Agenția

nr. 1, filiala nr. 6 Ialoveni S.A. „FinComBank” și având răspundere material individual

deplină conform contractului nr.309/11 nu și-a executat corespunzător obligațiunile

funcționale potrivit fișei postului și anume din probele cercetate s-a constatat că Bivol M.

nu a primit-predat safeul metalic personalului de pază sau predarea genții sigilate

Serviciului de încasare a băncii conform obligațiunilor funcționale, ca urmare acest fapt

fiind constatat și prin Actul cu privire la revizia numerarului și a altor valori gestionate

de punctul pentru schimbul valutei a filialei, potrivit căruia Bivol M. nu a sigilat geanta.

Totodată, la 14 mai 2012, la orele 08:06 oficiul instituției financiare a fost scos de

sub alarmă și tocmai abia la orele 08:20 din aceiași dată nemijlocit polițistul a apăsat

butonul de alarmă, iar constatarea lipsei mijloacelor bănești a fost efectuat în lipsa

organelor de resort, or potrivit procesului-verbal de cercetare la fața locului din

14.05.2012 cercetarea a început la ora 13.50 și s-a încheiat la ora 14.50.

Prin urmare, s-a concluzionat că instanța de fond a încadrat greșit acțiunile

inculpatei Bivol M. în baza art. 191 Cod penal, or, nu a fost demonstrat elementul

esențial al infracțiunii de delapidare a averii străine - însușirea, astfel de către partea

acuzării nu a fost prezentată nici o probă care ar dovedi că Bivol M. având intenția

delapidării averii străine, folosindu-se de situația de serviciu, a însușit ilegal, în scop de

profit, mijloace bănești în valută națională și străină, ce aparțin S.A. „FinComBank” în

valoare de 585245,94 lei, ceea ce constituie proporții deosebit de mari.

Astfel, actul de acuzare a fost structurat pe niște presupuneri nefiind confirmate prin

circumstanțe de fapt și de drept, nefiind reflectate prin mijloace de probă. Din ansamblul

probelor rezultă că, modalitatea faptică prin care a acționat Bivol M. ține anume de

abuzul de încredere.

La caz totuși nu a fost demonstrat, că Bivol M. a însușit mijloace bănești în valută

națională și străină, ce aparțin S.A. „FinComBank” în valoare de 585245,94 lei, ci s-a

considerat că în acțiunile inculpatei Bivol M. este întrunită latura obiectivă a infracțiunii

de cauzare de daune prin abuz de încredere, fiind atestată fapta prejudiciabilă manifestată

prin acțiunea de cauzare de daune S.A. „FinComBank”.

Totodată, s-a constatat legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă menționată supra

și urmările prejudiciabile, manifestate prin cauzarea de daune materiale în proporții

deosebit de mari.

Astfel, în baza principiului contradictorialității în procesul penal, principiu unanim

recunoscut și susținut de jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, sarcina

probațiunii în ședințele de judecată în prima instanță îi revine acuzatorului de stat.

Fiindcă funcția acuzării este pusă pe seama procurorului. Curtea Europeană pentru

Drepturile Omului în hotărârea Capean contra Belgiei din 13 ianuarie 2005, a constatat

că, în domeniul penal problema administrării probelor trebuie să fie abordată din punctul

de vedere al art. 6§2 din Convenție și e obligatoriu, inter alia, ca sarcina de a prezenta

probe să-i revină acuzării.

În cazul de față sunt opozabile constatările stabilite în Hotărârea CEDO din 20

aprilie 2006 - I.H. versus Austria. Informarea acuzatului cu privire la existența acuzației

penale. In acest sens invocăm, că acuzarea a admis încălcarea art. 6, parag. 3 lit. a)

exercițiul efectiv al dreptului la apărare implică faptul ca acuzatul să poată dispună de

informații precise și complete cu privire la acuzațiile îndreptate împotriva sa.

Sancțiunea art. 196 alin. (4) Cod penal prevede pedeapsa cu amendă în mărime de

până la 550 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la

180 la 240 de ore, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, adică

infracțiunea de cauzare de daune materiale în proporții deosebit de mari prin înșelăciune

și abuz de încredere se încadrează în categoria infracțiunilor mai puțin grave prin prisma

art. 16 Cod penal.

Potrivit art. 53 lit. g) Cod penal, persoana care a săvârșit o faptă ce conține semnele

componenței de infracțiune poate fi liberată de răspundere penală de către procuror în

cadrul urmăriri penale și de către instanța de judecată la judecarea cauzei în cazurile

prescripției de tragere la răspundere penală.

Conform art. 60 alin. (1) lit. b) Cod penal, persoana se liberează de răspundere

penală dacă din ziua săvârșirii infracțiunii au 5 ani de la săvârșirea unei infracțiuni mai

puțin grave.

În conformitate cu art. 389 alin. (1) Cod de procedură penală, sentința de

condamnare se adoptă numai în condiția în care, în urma cercetării judecătorești,

vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe

cercetate de instanța de judecată.

Totodată, potrivit art. 389 alin. (4), pct. 3) Cod de procedură penală, sentința de

condamnare se adoptă, fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală în

cazurile prevăzute în art.57 și 58 din Codul penal, cu liberarea de pedeapsă în cazul

prevăzut în art. 93 Cod penal sau al expirării termenului de prescripție.

În această ordine de idei, în virtutea celor expuse supra, s-a constatat necesitatea

recunoașterii vinovăției lui Bivol M. în comiterea infracțiunii prevăzute de art. 196 alin.

(4) Cod penal, cu liberarea de răspundere penală în legătură cu expirarea termenului de

prescripție de tragere la răspundere penală prevăzut de art. 60 Cod penal.

Concomitent cu expirarea termenului prescripției tragerii la răspundere penală se

stinge și dreptul statului de a stabili răspunderea penală și de a aplica pedeapsa prevăzută

de lege pentru infracțiunea comisă, stingându-se totodată și obligația infractorului de a

mai suporta consecințele săvârșirii infracțiuni (răspunderea penală).

Constatând intervenirea prescripției, organul de drept va dispune neînceperea

urmăririi penale, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal. Verificarea

împlinirii termenului de prescripție este anterioară oricărui examen al fondului, dar

prescripția poate fi invocată în tot cursul procesului penal, instanța fiind datoare să o

constate din oficiu.

Nefiind de acord cu soluția instanței de apel, procurorul contestă decizia cu

recurs ordinar prin care solicită casarea acesteia cu dispunerea rejudecării cauzei, de către

aceiași instanță, în alt complet de judecată.

Pe fond, recurentul susține că decizia respectivă este pasibilă casării, deoarece

instanța nu s-a expus asupra tuturor motivelor invocate în cererea de apel, precum și

hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, iar faptei comise de

Bivol M. i s-a dat o încadrare juridică greșită, mai precis hotărârea este neîntemeiată în

partea ce ține de recalificarea acțiunilor inculpatei de la art. 191 Cod penal, la art. 196

Cod penal.

În cazul în care instanța de apel nu este de acord cu aprecierea probelor de către

procuror și a ajuns la concluzia de a recalifica acțiunile inculpatei, urma să dezvăluie

această concluzie, expunându-și punctul său de vedere asupra fiecărei probe aduse în

sprijinul învinuirii.

În această speță, instanța de apel nu a îndeplinit prevederile stricte ale legii și nu a

ținut seama de explicațiile Plenului Curții Supreme de Justiție din pct. 14) al Hotărârii

nr.22 din 12 decembrie 2005 „Cu privire la practica judecării cauzelor penale în ordin de

apel”. Colegiul penal al Curții de Apel, analizând materialele cauzei, a ajuns la concluzia

că, organul de urmărire penală a încadrat eronat acțiunile inculpatei Bivol M. în baza art.

191 alin. (5) Cod penal și a dispus reîncadrarea acestora în temeiul art.196 alin. (4) Cod

penal. Cu această soluție, recurentul nu este de acord, pe motiv că, de către instanța de

apel nu au fost stabilite toate elementele infracțiunii de delapidare stabilite parțial de

instanța de fond și remarcate de partea acuzării, deși s-au descris în decizie toate

declarațiile martorilor, acestora li s-a dat o apreciere selectivă și neintegrală, punându-se

accentul pe lipsa elementelor delapidării.

Partea acuzării este de părerea că, instanța de apel a aplicat incorect prevederile art.

101 alin. (1) ale Codului de procedură penală și a dat o apreciere improprie probelor din

punct de vedere al pertinenței, concludentei, utilității și veridicității lor.

Acuzarea constată că, instanța de apel, deși în partea dispozitivă a deciziei

recunoaște cauzarea prejudiciului în proporții deosebit de mari cu folosirea situației de

serviciu, totuși nu a indicat care anume acțiuni ale inculpatei constituie componență de

infracțiune ce se încadrează în baza art. 196 Cod penal, astfel încălcând prevederile art.

394 alin. (1) Cod de procedură penală, conform cărora partea descriptivă a sentinței de

condamnare trebuie să cuprindă descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită,

indicându-se locul, timpul, modul săvârșirii ei, forma și gradul de vinovăție, motivele și

consecințele infracțiunii.

De către Bivol M. a fost realizată latura obiectivă a delapidării, adică însușirea

ilegală a bunurilor altei persoane încredințate în administrarea vinovatului. De fapt,

pentru delapidarea averii străine este caracteristic că, poate fi săvârșită de un funcționar

sau de un salariat, care gestionează sau administrează bunuri, fapt constatat în speța dată,

deoarece Bivol M. conform funcției și raporturilor contractuale a înfăptuit în privința

mijloacelor financiare încredințate, împuterniciri de dispunere, administrare și păstrare

(casier), fapt constatat prin contractul de răspundere materială deplină.

Tot la acest capitol se reține că, inculpata a transformat bunurile aflate în gestiunea

sa, adică mijloacele financiare, într-un bun al său, trecând mijloacele financiare în

stăpânirea sa, având posibilitatea de a se comporta față de bunurile delapidate ca un bun

propriu. Caracteristic delapidării este nu numai însușirea bunurilor, dar și irosirea lui prin

consumare, cheltuire, fapt constatat prin recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin

infracțiune de către Bivol M.

Instanța de apel soluționând chestiunea cu privire la delimitarea delapidării de

cauzarea de daune prin abuz de încredere, urma să țină cont de faptul că, drept delapidare

sunt considerate acțiunile persoanelor care, conform funcțiilor lor de răspundere,

raporturilor contractuale sau însărcinării speciale a proprietarului, înfăptuiesc în privința

bunurilor încredințate împuterniciri de dispunere, administrare, transportare sau păstrare.

Subiectul infracțiunii de delapidare a averii străine trebuie să aibă calitatea specială de

administrator. În sensul art.191 Cod penal „a administra” înseamnă: 1) a avea dreptul de

a da dispoziții cu privire la primirea, păstrarea sau eliberarea de bunuri; 2) a veni în

contact direct și material cu bunurile altei persoane, datorită atribuțiilor administratorului,

legate de primirea, păstrarea sau eliberarea bunurilor.

Astfel, situația creată se egalează cu nerezolvarea fondului apelului și condiționează

necesitatea casării deciziei instanței de apel pe motivele și temeiurile prevăzute la at.427

alin.(l) pct.6), 12) Cod de procedură penală.

În conformitate cu prevederile art. 431 alin. (1) pct. 11) Cod de procedură penală,

avocatul Matușenco I. acționând în numele inculpatei, a depus referință, prin care

exprimă opinia părții apărării asupra recursului depus de procurorul, menționând că

acesta urmează a fi declarat inadmisibil, ca fiind vădit neîntemeiat, cu menținerea în

vigoare a deciziei instanței de apel.

Judecând recursul ordinar, în raport cu actele cauzei, Colegiul penal lărgit ajunge

la concluzia că acesta urmează a fi admis, din considerentele arătate în contextul ce

urmează.

Pornind de la prevederile art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală, se

relevă că, judecând recursul, instanța este în drept să-l admită, cu casarea totală a

hotărârii atacate și cu dispunerea rejudecării cauzei de către aceiași instanță de apel, în alt

complet de judecată, în cazul în care erorile judiciare nu pot fi corectate la această etapă a

procedurilor.

Potrivit dispoziției art. 434 Cod de procedură penală, judecând recursul declarat

împotriva deciziei instanței de apel, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție

verifică legalitatea hotărârii atacate pe baza materialelor din dosar și se pronunță asupra

tuturor motivelor invocate în recurs de titularul acestuia. Prin alte cuvinte, instanța de

recurs poate să intervină în soluția instanței de apel, inclusiv și să dispună casarea

integrală a acesteia, atunci când se constată admiterea unor erori de drept, care au dus, în

consecință, la afectarea echității procedurii desfășurate în privința persoanei deferite

judecății.

În aceiași ordine de idei, Colegiul penal lărgit menționează că, declanșând o

continuare a judecării cauzei în fond, apelul este o cale de atac sub aspect de fapt și de

drept, adică odată exercitat are efect devolutiv complet, în sensul că provoacă un control

integral atât în fapt, cât și în drept, instanța având posibilitatea de a da o nouă apreciere

probelor acumulate în dosar. Respectiv, la judecarea apelului, instanța este în drept să

cerceteze suplimentar probele administrate de prima instanță (care pot fi, de altfel,

apreciate diferit față de felul cum au fost evaluate de prima instanță), pentru elucidarea

adevărului și pentru formularea unei concluzii temeinice vizavi de acuzația imputată

inculpatei prin actul de învinuire și cel de sesizare a instanței.

La caz, instanța de apel nu a analizat minuțios probele din dosar, nu a dat răspuns la

toate capetele de cerere din apelul procurorului, a formulat mai multe concluzii care nu se

conciliază cu dispozitivul deciziei, prin acestea nerezolvând fondul apelului declarat,

după cum corect a remarcat și procurorul în cerere.

În general, pentru corectitudinea judecării prezentei cauze, era imperios de a fi

supuse analizei și aprecierii toate probele acumulate în dosar, având în subsidiar în

vedere faptul că procurorul supune criticii calificarea faptelor imputabile inculpatei. De

altfel, în cadrul cercetării judecătorești se administrează probe anume pentru lămurirea

faptelor și împrejurărilor importante cauzei, sub toate aspectele, în condiții de

nemijlocire, publicitate și contradictorialitate, în scopul perceperii directe a probelor de

către instanța de judecată pentru formularea opiniei vizavi de vinovăția persoanei trimise

în judecată.

Din conținutul recursului desprindem că procurorul critică faptul că instanțele de

fond nu au acordat deplină eficiență prevederilor legale și au conchis greșit asupra

vinovăției lui Bivol M. mai întâi în temeiul art. 191 alin. (2) lit. d) Cod penal, după care

în baza art. 196 alin. (4) Cod penal, bazându-se în acest sens preponderent pe aceleași

probe, înțelesul cărora a fost distorsionat, mai mult ca atât, unele probe au fost doar

redate în conținutul hotărârii instanței de apel, fără a fi supuse unei aprecieri

corespunzătoare.

Avocatul Matușenco I., în referința depusă în interesele inculpatei, contrazice

argumentele procurorului din recurs prin următoarele: din declarațiile martorilor se

confirmă că banii au fost puși în tezaur de către Bivol M., care a fost dat sub alarmă la 12

mai 2012 în prezența paznicului, prin declarațiile reprezentantului părții vătămate Costaș

N. se confirmă că inculpatei i-au fost transmiși banii pentru casele operaționale 1003 și

1004 în nominalul consemnat la f.d. 25, de aici nu este clară învinuirea imputată lui

Bivol M. despre pretinsa delapidare de fonduri în sumă de 585245,94 lei, existând un

decalaj destul de mare între sumele transmise inculpatei pentru casele operaționale

nominalizate mai sus, și anume: 25673,83 lei, 3945 euro, 4813 dolari SUA, 9500 Ruble

rusești și cele incriminate prin actul de învinuire. În pofida celor consemnate, urmează de

ținut seama și de faptul că Bivol M. avea încheiat cu instituția bancară un contract de

răspundere materială deplină, anume datorită acestui fapt ultima a întreprins toate

măsurile necesare pentru recuperarea integrală a prejudiciului cauzat și pretins de către

S.A. „FinComBank”.

Totuși, înainte de a purcede la expunerea de motive, care au stat la baza admiterii

cererii de recurs și a casării integrale a deciziei instanței de apel, Colegiul consemnează

că, încadrarea juridică a faptei are importanță atât pentru aplicarea corectă a legii penale,

cât și pentru modul de desfășurare a judecății determinând, nu în ultimul rând,

concordanța între conținutul legal al infracțiunii și conținutul constitutiv al acesteia.

Mecanismul de încadrare juridică a faptei presupune implicit stabilirea textului din legea

penală, care prevede și sancționează fapta socialmente periculoasă ce face obiectul cauzei

penale.

În jurisprudența sa constantă Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește cu

fiecare ocazie posibilă că echitatea unei proceduri se apreciază în raport cu ansamblul

acesteia. Vorbind despre importanța încadrării juridice a unei fapte, Colegiul face

trimitere la cauza Adrian Constantin contra României, hotărârea din 12.04.2011, unde

Curtea a statuat că dispozițiile art. 6§3 lit. a) din Convenție exprimă necesitatea acordării

unei atenții deosebite notificării „acuzației” aduse persoanei și îi recunoaște acuzatului

dreptul de a fi informat nu doar cu privire la cauza acuzației ce i se impută, adică la

faptele materiale de care este acuzat și pe care se bazează acuzația, dar și despre

încadrarea juridică a acestor fapte, toate în mod detaliat.

În materie penală, o informare precisă și completă cu privire la acuzațiile aduse unei

persoane și implicit cu privire la încadrarea juridică pe care instanța o poate reține

împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii.

Toate cele expuse au incidență directă asupra cauzei deferite judecății, iar pentru a

statua asupra acestei concluzii, Colegiul a rezultat din următoarele raționamente.

Principala problemă adusă în discuție pe orice cauză penală se referă la vinovăția

sau nevinovăția persoanei deferite judecății în raport cu faptele infracționale imputate

acesteia prin rechizitoriu. Potrivit actului de sesizare a instanței, se constată că, în urma

efectuării acțiunilor de investigare în vederea acumulării probatoriului, analizând probele,

procurorul a conchis asupra încadrării juridice a faptelor incriminate lui Bivol M. în baza

art. 191 alin. (5) Cod penal, delapidarea averii străine, adică însușirea ilegală a

bunurilor altei persoane încredințate în administrare, săvârșită cu folosirea situației de

serviciu, în proporții deosebit de mari.

Prima instanță a constatat că această învinuire, prin probele administrate, nu se

confirmă și a dispus reîncadrarea acțiunilor imputabile lui Bivol M. în baza art. 191 alin.

(2) lit. d) Cod penal, menționând în acest sens că partea acuzării a eșuat să demonstreze

cu certitudine care a fost valoarea bunurilor însușite/sustrase, întrucât probele

concludente din dosar nu dovedesc existența prejudiciului real cauzat părții vătămate,

suma acestuia fiind compromisă prin actele de procedură și prin declarațiile martorilor.

Exceptând faptul că prima instanță a ajuns la concluzia reîncadrării acțiunilor

inculpatei de la alin. (5) la alin. (2) al aceluiași articol, totuși fapta reținută de instanță

este identică celei descrise în rechizitoriu. Totodată, contrar normelor general-diriguitoare

a procesului penal, prima instanță a mai reținut că probele care stau la baza învinuirii

formulate în privința lui Bivol M. sunt compromise și nu indică asupra prezenței

elementelor componente ale infracțiunii prevăzute de art. 191 alin. (5) Cod penal, totuși

în schimbul unei eventuale achitări sau încetări a procesului penal, se dispune

reîncadrarea faptei la un alt aliniat.

Contrar statuărilor efectuate de prima instanță, Curtea de Apel a ajuns la altă

concluzia vizavi de încadrarea juridică a faptei comise de Bivol M. și anume că aceasta se

subscrie dispoziției infracțiunii prevăzute de art. 196 alin. (4) Cod penal - cauzarea de

daune materiale în proporții deosebit de mari, prin abuz de încredere, dacă fapta nu

constituie o însușire, menționând că prima instanță a dispus greșit condamnarea

inculpatei pentru delapidarea averii străine, nefiind demonstrat în acest sens elementul

esențial al infracțiunii nominalizate, care se exprimă în – însușire, întrucât partea acuzării

nu a prezentat nici o probă care ar dovedi că Bivol M. a însușit ilegal, în scop de profit,

mijloace bănești în valută națională și străină ce aparțineau S.A. „FinComBank” în

valoare totală de 585245,94 lei, ceea ce constituie proporții deosebit de mari.

Efectuând o analiză textuală a părții motivante a deciziei instanței de apel se impune

conchiderea că aceasta nu cuprinde relevarea considerentelor și temeiurilor legale asupra

concluziilor formate în rezultatul verificării sentinței contestate de procuror, în raport cu

motivele invocate de acesta și circumstanțele reale ale cauzei. Or, în speță, era necesar ca

în mod judicios, cu o argumentare temeinică și suficientă, să fie rezolvate problemele de

drept apărute în cadrul judecării, cu excluderea contradicțiilor și incertitudinilor la care

fac referire părțile, având în vedere că, lipsa unei motivări corespunzătoare dintr-o

hotărâre judecătorească afectează grav echitatea procedurii.

Printre cele notate de instanța de apel în decizie urmează de evidențiat următoarele

pasaje:

„Colegiul penal consideră dovedit cu certitudine că Bivol M. a prejudiciat relațiile

sociale cu privire la patrimoniu, care au în conținutul lor un drept de creanță și relațiile

sociale cu privire la libertatea manifestării de voință și minimul necesar de încredere.

Colegiul penal reține că la caz totuși nu a fost demonstrat, că Bivol M. a însușit

mijloace bănești în valută națională și străină, ce aparțin S.A. „FinComBank” în valoare

de 585245,94 lei, consideră că în acțiunile inculpatei Bivol M. este întrunită latura

obiectivă a infracțiunii de cauzare de daune prin abuz de încredere, fiind atestată fapta

prejudiciabilă manifestată prin acțiunea de cauzare de daune SA „FinComBank”.

Totodată, s-a constatat legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă menționată

supra și urmările prejudiciabile, manifestate prin cauzarea de daune materiale în

proporții deosebit de mari.”

Din economia textelor redate supra, se desprind următoarele concluzii: argumentele

instanței sunt formulate într-o manieră mult prea generalistă, instanța uzând de noțiuni

doctrinare pentru a descrie detaliat elementele infracțiunii prevăzute de art. 196 alin. (4)

Cod penal, pe care însă a eșuat să le coroborează cu materialele nemijlocite ale cauzei

deferite judecății, drept rezultat reținând că Bivol M. a comis infracțiunea de cauzarea de

daune materiale prin abuz de încredere, cu folosirea situației de serviciu, în proporții

deosebit de mari, nearătând concret cum a fost realizat elementul laturii obiective – adică

circumstanțele săvârșirii infracțiunii, dacă fapta nu constituie o însușire, ceea ce are

importanță crucială pentru calificarea faptei în baza art. 196 alin. (4) Cod penal.

Or, specific pentru infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (4) Cod penal este faptul

că, latura obiectivă a acesteia are următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă care este

alcătuită din două acțiuni (inacțiuni): acțiunea sau inacțiunea principală care se exprimă

în cauzarea de daune materiale; b) acțiunea sau inacțiunea adiacentă care se exprimă în

înșelăciune sau în abuz de încredere; 2) urmările prejudiciabile sub formă de daune

materiale în proporții mari: 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și

urmările prejudiciabile; 4) circumstanțele săvârșirii infracțiunii: dacă fapta nu constituie

o însușire.

Cel de-al patrulea semn al laturii obiective a infracțiunii din art. 196 Cod penal -

circumstanțele săvârșirii infracțiunii: dacă fapta nu constituie o însușire – are un

caracter secundar, dar obligatoriu, întrucât anume aceste circumstanțe vin întru

confirmarea ipotezei că fapta de cauzare de daune materiale prin înșelăciune sau abuz de

încredere nu constituie o sustragere. În sensul legii, se consideră sustragere - luarea

ilegală și gratuită a bunurilor din posesia altuia, care a cauzat un prejudiciu patrimonial

efectiv acestuia, săvârșită în scop acaparator.

Tot aici se impune precizarea că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 196 Cod

penal, de regulă, făptuitorul folosește bunurile proprietarului și îi cauzează acestuia daună

materială în modalitatea prescrisă de dispoziția acestui articol adică fie prin înșelăciune

fie prin abuz de încredere, însă bunul material rămâne a fi în continuare în proprietatea

aceleiași persoane, ceea ce, la caz, nu a fost realizat, pentru că părții vătămate, conform

Actului de revizie a numerarului și a altor valori gestionate de punctul pentru schimb

valutar a Filialei nr. 6, a Agenției nr. 1 Ialoveni, a S.A. „FinComBank”, i-a fost cauzat

un prejudiciu material în valoare de 585245,94 lei.

În continuare, Colegiul penal lărgit specifică că, pentru a încadra acțiunile inculpatei

în baza art. 196 Cod penal, instanța de apel urma să demonstreze prin careva probe că nu

a avut loc însușirea banilor de către inculpata Bivol M., ci a fructului beneficiului, folosul

utilizării banilor încredințați ei. În decizia atacată nu se regăsește o atare motivare precum

că în urma acțiunilor inculpatei, să se confirme existența elementelor infracțiunii

prevăzute de art. 196 alin. (4) Cod penal, care prevede intenția spre folosire temporară a

bunurilor, de unde rezultă că prin decizia atacată faptelor săvârșite de inculpată li s-a dat

o încadrare juridică greșită.

În acest sens, corect partea acuzării menționează în cererea de recurs precum că

instanța de apel, deși în partea dispozitivă a deciziei recunoaște cauzarea prejudiciului în

proporții deosebit de mari cu folosirea situației de serviciu, totuși nu a indicat care anume

acțiuni ale inculpatei constituie componență de infracțiune ce se încadrează în baza art.

196 Cod penal, astfel încălcând prevederile art. 394 alin. (1) Cod de procedură penală,

potrivit cărora partea descriptivă a hotărârii de condamnare trebuie să cuprindă descrierea

faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicându-se locul, timpul, modul

săvârșirii ei, forma și gradul de vinovăție, motivele și consecințele infracțiunii.

În speță, atât în cadrul urmăririi penale, cât și pe parcursul judecării cauzei de către

instanțele de fond s-a stabilit cu certitudine că, bunul patrimonial al părții vătămate în

persoana Filialei nr. 6 a Agenției nr. 1 Ialoveni S.A. „FinComBank”, adică mijloacele

bănești în sumă de 585245,94 lei, au dispărut din cadrul instituției financiare

nominalizate în care aceștia erau deținuți, iar inculpata Bivol M. era responsabilă de

păstrarea lor în siguranță.

Pe de altă parte, Colegiul evidențiază că, în cazul faptei incriminate la art.191 Cod

penal, situația-premisă de încredințare în condiții de legalitate a bunurilor, care constituie

obiectul material al infracțiunii, către subiectul delapidării averii străine formează

particularitatea determinantă a acestei fapte infracționale. Această particularitate

presupune că subiectul special al infracțiunii de delapidare a averii străine poate trece în

folosul său doar bunurile care i-au fost date în grijă, în expectativa că acel subiect este

demn de încredere.

Delapidarea este o infracțiune de rezultat (componență materială) și se consideră

consumată din momentul însușirii ilegale a bunurilor altei persoane, iar făptuitorul obține

posibilitatea reală de a se folosi sau de a dispune de bunurile străine după dorință. Așadar,

obiectul disputei din prezenta cauză constă în dovedirea sau nedovedirea faptului însușirii

de către inculpată a bunurilor ce aparțineau S.A. „FinComBank”, unde Bivol M. activa la

12 mai 2012.

În rezumat la cele menționate supra, Colegiul penal lărgit constată că, instanța de

apel urma să cerceteze amănunțit aspectele învinuirii înaintate lui Bivol M., să verifice și

să aprecieze conform prevederilor art. 101 Cod de procedură penală fiecare probă din

punct de vedere al pertinenței, concludenții, utilității și veridicității ei, iar toate probele în

ansamblu din punct de vedere al coroborării lor și în concluziile sale să prezinte

raționamente forte, care au stat la baza răsturnării soluției de încadrare a faptelor

imputabile inculpatei prin rechizitoriu din art. 191 alin. (5) Cod penal, în cele ale art. 196

alin. (4) Cod penal.

Potrivit art. 414 alin. (5) Cod de procedură penală la judecarea apelului, instanța de

apel trebuie să se pronunță asupra tuturor motivelor invocate în apel, iar conform art. 417

pct. 8) Cod de procedură penală în conținutul deciziei instanța, de rând cu alte cerințe,

trebuie să descrie temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea sau

admiterea apelului, precum și motivele adoptării soluției date. Instanța de apel a ignorat

aceste prevederi legale, adoptând o hotărâre neîntemeiată și nemotivată.

Nu în ultimul rând, se atrage atenția instanței de apel asupra modalității de

constatare a faptei infracționale reținute în sarcina inculpatei Bivol M. în baza art. 196

alin. (4) Cod penal, în particular se evidențiază că instanța a conchis asupra vinovăției

ultimei precum că aceasta:

„ … La 12 mai 2012, Bivol M., activând în baza ordinului nr.598-C din 03

octombrie 2011 în calitate de casier-operator la Agenția nr.1, filiala nr.6 Ialoveni S.A.