3ra-270/25 — Contestarea actului administrativ

La 22 septembrie 2021 Jallow Buba a înaintat acțiune în contencios administrativ împotriva Inspectoratului General pentru Migrație solicitând: - anularea deciziei nr. 51/21/DAI din 20.08.2021 a Direcției Azil și Integrare a Biroului Migrație și Azil al M.A.I.; - obligarea Direcției Azil și Integrare al Biroului Migrație și Azil de a acorda cetățeanului străin Jallow Buba protecție umanitară pe teritoriul Republicii Moldova.

În motivarea acțiunii reclamantul a invocat că, la 20.08.2021 Direcția Azil și Integrare a Biroului Migrație și Azil al MAI a emis decizia nr. 51/21/DAI, prin care i-a respingerea cererea de azil, dânsul fiind cetățean străin, originar din or. Banjul, Gambia., a.n. 15.03.1992. Decizia i-a fost adusă la cunoștință la data de 21.08.2021, fapt probat prin semnătura aplicată pe foaia de titlu a deciziei.

Reclamantul consideră decizia drept una neîntemeiată, ce încalcă grav un șir de principii fundamentale consfințite atât la nivel național (art. 16 lit.b), art. 19 al Legii nr. 270 din 18.12.2008 privind azilul în RM, art. 19 al Constituției RM), cât și la nivel internațional (art. 3 și art.5 alin. 1 din CEDO), iar temeiurile invocate drept unele formale menite să restrângă nefondat dreptul la azil a persoanei.

Analizând motivele de respingere a cererii de azil, reclamantul constată că în luna martie 2021 a fost nevoit să părăsească Gambia, or. Banjul, fiind urmărit de organele de poliție pe motivul că nu ar fi achitat obligațiile pecuniare unei altei persoanei cu care nu avea nimic în comun, fiind inițiată o cauză penală la plângerea directorului băncii, care a intenționat să se răzbune pentru restanțele formate de persoana sus-menționată. În scurt timp a fost anunțat de avocatul său că este căutat de poliție pentru a fi arestat și posibil omorât din care considerente a fost nevoit să se refugieze în alt stat.

Motivele cererii de azil sunt temei de acordare a protecției umanitare, instituție reglementată de art. 19 din Legea nr. 270 din 18.12.2008 privind azilul în R.M, care prevede că: „Protecția umanitară se acordă străinului care nu îndeplinește condițiile pentru recunoașterea statutului de refugiat, dar în a cărui privință există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave definite la art. 45 alin. (3) și nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește să obțină protecția respectivei țări”. 1

Reclamantul consideră că autoritatea migrațională nu a examinat în mod efectiv riscurile la care ar putea fi expus în cazul refuzului acordării unei forme de protecție. În aceste condiții, Republica Moldova riscă să încalce art. 3 din Convenție, în concordanță cu hotărârea CEDO în cauza Ilias și Ahmed c. Ungariei (Cererea nr. 47287/15), în care Curtea a statuat că statul este obligat să analizeze în detaliu existența unui risc real de returnare directă sau indirectă în țara de origine, fără o evaluare adecvată a riscurilor. În lipsa unor garanții suficiente, art. 3 interzice returnarea solicitantului de azil. Curtea a constatat, în unanimitate, încălcarea art. 3 din Convenție.

În opinia reclamantului în speță este aplicabilă norma prevăzută de art. 224 alin.(l), lit. b) din Codul administrativ. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art.16 lit. b), art. 19 al Legii nr. 270 din 18.12.2008 privind azilul în R.M., art. 19 al Constituției R.M, art.3 și art.5 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.21, art.23, art. 224 al Codul administrativ al Republicii Moldova.

Instanța de apel, examinând motivele invocate de Jallow Buba în cererea de azil din 10 martie 2021, precum și din nota de interviu realizată în cadrul acestei proceduri administrative, (f.d. 5-8 dosar administrativ), a apreciat justă concluzia primei instanțe că motivele invocate de reclamant au fost examinate de autoritatea publică pârâtă și apreciate justificat că, nu se subscriu situațiilor prevăzute de art. 17 alin.(1) din Legea nr. 270 din 18.12.2008 privind azilul în Republica Moldova.

Totodată, Completul judiciar a apreciat neîntemeiat argumentul reclamantului, referitor la faptul că dânsul s-a botezat și a devenit creștin, prezentând probe în acest sens, or potrivit chestionarului anexă la cererea de azil din 10 martie 2021, reclamantul la rubrica cu nr.11 a menționat că este de religie musulman. 2

Astfel, în opinia instanței de apel, pârâtul la emiterea actului administrativ contestat, corect a concluzionat în privința celor două elemente care compun conceptul fundamental de temere bine întemeiată de persecuție prevăzut la art.17 alin.(1) din Legea nr. 270 din 18.12.2008 privind azilul în Republica Moldova, în contextul invocat la nota de interviu al solicitantului cu referire la motivul plecării din țara de origine, precum că riscă să fie arestat pentru neachitarea unei sume de bani.

Instanța de apel a reținut că cererea de azil a reclamantului nu întrunește condițiile pentru acordarea protecției umanitare prevăzute de art. 19 din Legea nr. 270/2008. Totodată, aceasta a apreciat că acordarea unei forme de protecție presupune o evaluare individuală, în cadrul căreia solicitantul trebuie să demonstreze existența unei temeri bine întemeiate de persecuție sau a unui risc real de vătămare gravă, precum și existența unei legături cauzale între aceste riscuri și părăsirea țării de origine. În lipsa unei asemenea legături, instanța a considerat că nu este justificată acordarea protecției internaționale.

De asemenea, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a demonstrat, în cadrul procedurii administrative, existența unei temeri bine întemeiate de persecuție sau a unui risc real de a fi supus unor vătămări grave în țara de origine. Totodată, a apreciat că nu au fost prezentate probe care să demonstreze că acesta s-ar afla personal în pericol, subliniind că existența unor încălcări generale ale drepturilor omului în statul de origine nu este suficientă pentru acordarea protecției internaționale.

Instanța a constatat că reclamantul nu a indicat acțiuni concrete îndreptate împotriva sa și că declarațiile sale au avut un caracter general. În consecință, a concluzionat că temerile invocate nu sunt întemeiate și că nu există o probabilitate rezonabilă ca, în cazul revenirii în țara de origine, reclamantul să fie supus unor acte de persecuție sau vătămări grave în sensul art. 45 din Legea nr. 270/2008.

Consideră că nici instanța de fond, nici cea de apel, n-au examinat complet, obiectiv și sub toate aspectele această cauză, iar hotărârile ambelor instanțe sunt nefondate.

Art. 245 Cod administrativ relevă că: „Recursul se depune la Curtea Supremă de Justiție în termen de două luni de la pronunțarea hotărârii sau a deciziei motivate, dacă legea nu stabilește un alt termen.”

Art. 2451 alin. (1) și (3) din Codul administrativ: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea sau decizia contestată este contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curții Supreme de Justiție; c) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; d) hotărârea sau decizia este arbitrară sau se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; e) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv; f) instanța nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale. Aprecierea probelor dată de prima instanță și instanța de apel este obligatorie pentru instanța de recurs, cu excepția cazului în care se invocă temeiul de la alin. (1) lit. d) sau a cazului în care Curtea Supremă de Justiție examinează cauza după trimitere la rejudecare. La examinarea recursului într-o cauză care a fost trimisă anterior la rejudecare pot fi prezentate probe noi dacă acestea au fost restituite nejustificat sau nu au fost reclamate de către instanța de judecată contrar prezentului cod.”

Art. 246 alin. (1) și (2) din Codul administrativ: „Curtea Supremă de Justiție examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă recursul este inadmisibil, completul din 3 judecători adoptă o încheiere irevocabilă. Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiție şi se comunică părților. Alineatul (2) al aceluiași articol statuează la lit. h) că, ”recursul se declară inadmisibil în special când recursul este vădit neîntemeiat.” 4

Cererea de recurs a fost depusă la 12 mai 2025. Astfel, că recursul este depus cu respectarea prevederilor art. 245 din Codul administrativ.

Din analiza prevederilor legale reţinute supra, rezultă că admisibilitatea sau inadmisibilitatea recursului, în special, urmează să însuşească, în condiţiile Codului administrativ, exercitarea efectivă a unui control de legalitate veritabil, bazat pe temeiuri concludente şi serioase. Astfel, normele pre citate oferă un drept exclusiv al instanţei de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare suficient de serioasă.

În această ordine de idei, completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie reţine că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului, dar şi cerinţa de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile şi esenţiale încălcări de drept procedural şi material capabile să răstoarne deciziile instanţei de apel contestate sau, după caz, hotărârile Curţii de Apel ca primă instanţă într-o eventuală examinare în fond şi invocare ex officio a erorilor de drept.

Completul Curţii Supreme de Justiţie notează că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conţină o motivare convingătoare şi întemeiată în condiţiile nominalizate mai sus. în consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanţele expuse se referă la formalităţile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului şi filtrului de admisibilitate.

Instanţa de recurs atestă că motivele de casare, invocate în recursu nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ, deoarece se referă la dezacordul recurentului cu soluţia pronunţată de Curtea de Apel Centru şi nu relevă interpretarea contrară a legii şi aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural sau că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie menţionează că recursul depus, conţine obiecţii de fapt şi de drept similare celor expuse în cererea de chemare în judecată, care au fost analizate de către Curtea de Apel Chișinău, fiind apreciate în mod corespunzător. În consecinţă, nu există aparenţa unei încălcări a dreptului recurentului la soluţionarea tuturor argumentelor cu privire la judecarea cauzei în prima instanţă, în modul în care este garantat de art. 6 § 1 al Convenţiei.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează faptul că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia hotărârii/deciziei şi care se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din 5 Codul administrativ.

Nu este suficientă simpla expunere a circumstanţelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de netemeinicie pe care se bazează, precum şi dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de actul de dispoziţie pronunţat în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre neîntemeiată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, ci implică determinarea greşelilor imputate Curţii de Apel Chișinău şi o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează aceste critici. Simpla trimitere la un text de lege, fără explicarea pretinsei interpretări şi/sau aplicări eronate a prevederilor legale de către Curtea de Apel Chișinău, nu echivalează cu un argument. Dacă ar proceda la examinarea unui asemenea pretins argument, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie s-ar substitui autorului recursului, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie subliniază că admisibilitatea recursului trebuie analizată în contextul rolului şi funcţiei legale atribuite instanţei judecătoreşti supreme, care constau, în principal, în asigurarea aplicării şi interpretării unitare a legii în soluţionarea cauzelor de contencios administrativ. În acest sens, orice cerere de recurs trebuie să fie motivată în concordanţă cu aceste principii fundamentale, pentru a trece filtrul de admisibilitate şi a avea succes.

În acest sens, CtEDO în jurisprudenţa sa constantă statuează că dreptul de acces la instanţe nu este absolut. Există limitări implicit admise (a se vedea hotărârile CtEDO Golder c. Regatul Unit, 1975, §38; Stanev c. Bulgariei [MC], 2012, §230). Acesta este în special cazul condiţiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăşi natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (a se vedea hotărârea CtEDO Luordo c. Italiei, 2003, §85). Condiţiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (a se vedea hotărârea CtEDO Levages Prestations Services c. Franţei, 1996, §45).

Curtea de la Strasbourg a mai reiterat că modul de aplicare a art. 6 din CEDO procedurilor în faţa instanţelor ierarhic superioare depinde de specificul acestor proceduri, urmând a se ţine cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept naţional şi de rolul instanţelor ierarhic superioare în acest sistem (a se vedea hotărârea CtEDO Botten c. Norvegiei, 1996, §39). La fel, conform jurisprudenţei CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerinţele articolului 6 § 1 (a se vedea hotărârea CtEDO Helmers c. Suediei, 1991, §31, 36).

Din aceste motive, în conformitate cu art. 230 şi art. 246 alin. (2) lit. h) din Codul administrativ, 6