1ra-1648/2016 — art. 190 alin. 5 CP, art. 361 alin. 2 lit. b CP

1ra-1648/2016 — art. 190 alin. 5 CP, art. 361 alin. 2 lit. b CP (Curtea Supremă de Justiție, 2016)

Dosarul 1ra-1648/2016

C U R T E A S U P R E M Ă D E J U S T I Ț I E

D E C I Z I E

22 noiembrie 2016 mun. Chișinău

Colegiul penal lărgit în următoarea componență:

președinte URSACHE Petru

judecători NICOLAEV Ghenadie

ALERGUȘ Constantin

TOMA Nadejda

TIMOFTI Vladimir

a judecat, fără citarea părților, recursul ordinar declarat de procurorul din

procuratura de nivelul Curții de Apel Chișinău, Radu Sâli, prin care se solicită casarea

deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 31 mai 2016, în cauza penală

privindu-l pe

VEREJAN Valeriu Valentin, născut la

09 noiembrie 1975, angajat la BAA Centru în

calitate de avocat.

Termenul de examinare a cauzei:

Prima instanță: 12.01.2015 – 26.01.2016;

Instanța de apel: 18.02.2016 – 31.05.2016;

Instanța de recurs: 28.07.2016 – 22.11.2016.

C O N S T A T Ă:

V. a fost achitat de sub învinuirea incriminată în baza art. 361 alin. (2) lit. b) Cod penal și

art. 190 alin. (5) Cod penal, din motiv că fapta sa nu întrunește elementele acestor

infracțiuni, cu reabilitarea persoanei.

aflîndu-se în incinta biroului notarului M. Vidrașcu situat pe str. M. Varlaam 69 din mun.

Chișinău, acționînd din numele lui L. Ivanov, în baza procurii nr.5-6755 din 30.07.2007,

autentificată de notarul N. Levinscaia, cu sediul în or. Moscova din Federația Rusă, a

încheiat cu Victor Verejan contractul de vînzare-cumpărare a ½ cotă-parte din casa de

locuit individuală, cu suprafața totală de 105,2 m2 și construcțiile accesorii adiacente,

situate pe str. Ștefan Neaga 55 din mun. Chișinău.

În actul de învinuire se menționează că aceste acțiuni au fost comise de inculpat în

condițiile în care notarul N. Levinscaia nu se găsește în lista notarilor acreditați în or.

1

Moscova, iar conform raportului de expertiză nr. 2352 din 22 septembrie 2010, s-a

constatat că semnătura din numele lui Ivanov L. aplicată în rubrica „mandatar” de pe

procura nr. 5-6755 din 30.07.2007, autentificată de notarul Levinscaia N., cu sediul în or.

Moscova Federația Rusă, nu este executată de către figurant, dar de către o altă persoană,

astfel fiind falsă.

Potrivit rechizitoriului se menționează că Verejan V., știind cu certitudine, că în

realitate nu ar fi fost împuternicit de către Ivanov L. de a înstrăina casa aflată în

proprietatea sa, acționînd prin intenție directă, ar fi deținut la sine, iar ulterior, ar fi folosit

procura menționată, care i-a acordat dreptul de a încheia din numele primului, contractul

de vînzare-cumpărare din 01 aprilie 2010, a imobilului vizat, iar prin aceste acțiuni ar fi

comis împreună cu o altă persoană, infracțiunea de deținere și folosire a documentului

oficial fals, care acordă anumite drepturi, faptă incriminată de art. 361 alin. (2) lit. b) Cod

penal.

De asemenea, lui Verejan V., conform rechizitoriului, i s-a incriminat că, la 01

aprilie 2010, aflîndu-se în incinta biroului notarial „Vidrașcu Mihail” situat pe str.

Mitropolit Varlaam 69 din mun. Chișinău, ar fi urmărit scopul dobîndirii ilicite a

bunurilor altei persoane și dîndu-și seama de caracterul prejudiciabil al acțiunilor sale,

prevăzînd urmările lor și admițînd în mod conștient survenirea acestor urmări, prin

înșelăciune și abuz de încredere, ar fi folosit procura înregistrată cu nr.5-6755 din

30.07.2007, autentificată de notarul Levinscaia N. din or. Moscova, Federația Rusă, care

conform raportului de expertiză nr. 2352 din 22 septembrie 2010, s-a dovedit a fi falsă și

știind cu certitudine că Ivanov L. nu i-ar fi delegat dreptul de a-i administra bunurile sale

mobile și imobile, ar fi încheiat din numele ultimului, cu fratele său Verejan Victor,

contractul de vînzare-cumpărare a ½ cotă-parte din casa de locuit individuală, cu

suprafața de 105,2m2, cu nr. cadastral 0100516.270.01, construcție accesorie cu suprafața

de 20,9 m2 cu nr. cadastral 0100516270.02, construcție accesorie cu suprafața de 15,6 m2

cu nr. cadastral 0100516270.03 și construcție accesorie cu suprafața de 9,3 m2 cu nr.

cadastral 0100516270.04, toate amplasate pe un teren cu suprafața de 0,05 ha, situate în

mun. Chișinău, str. Ștefan Neaga 55, la prețul de 290 284,5 lei.

Potrivit actului de învinuire lui Verejan V. i s-a incriminat și faptul că în mod

fraudulos, l-ar fi deposedat pe Ivanov L. de dreptul de proprietate asupra bunului imobil

nominalizat, iar mijloacele financiare în mărime de 290 284,5 lei, provenite de pe urma

tranzacției nominalizate de vînzare-cumpărare, le-ar fi însușit, astfel cauzîndu-i lui

Ivanov L. un prejudiciu material în proporții deosebit de mari.

Reieșind din baza factologică expusă supra, procurorul a încadrat, în drept, faptele

lui Verejan V. în baza art. 190 alin. (5) Cod penal, escrocheria adică dobîndirea ilicită a

bunurilor altei persoane prin înșelăciune și abuz de încredere, săvîrșită în proporții

deosebit de mari.

art. 401-402 Cod de procedură penală, a fost atacată cu apel de către procuror, care a

solicitat casarea acesteia, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărâri potrivit

modului stabilit pentru prima instanță, prin care Verejan V. să fie recunoscut vinovat de

2

săvârșirea infracțiunii de la art. 361 alin (2) lit. b) Cod penal, cu liberarea ultimului de

răspundere penală în legătură cu intervenirea termenului de prescripție, precum și

recunoașterea acestuia ca fiind vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 190

alin. (5) Cod penal, cu condamnarea lui la 9 ani închisoare, cu executarea pedepsei în

penitenciar de tip semiînchis și admiterea integrală a acțiunii civile. La fel, procurorul a

solicitat de a-i aplica lui Verejan V. pedeapsa complimentară - interzicerea de a deține

funcții ce țin de gestionarea bunurilor materiale pe un termen de 3 ani.

În argumentarea apelului, procurorul a invocat următoarele:

- prima instanță nu a ținut cont că martorii audiați în ședințele de judecată au

declarat că proprietarul imobilului de pe str. Șt. Neaga 55, Ivanov L., a dispărut de acasă

încă din anul 2003 și nu a comunicat cu nici unul din martori, deși ultimii îi erau

apropiați, Ivanov L. neavînd careva rude, fapt despre care a cunoscut Verejan V., după ce

a elaborat un plan criminal prin care l-a deposedat pe ultimul de imobil;

- instanța nu a luat în considerație că Ivanov L. nu a primit mijloacele bănești pentru

vînzarea imobilului ce îi aparținea, iar faptul că contractul de vînzare-cumpărare a fost

încheiat cu fratele lui, Verejan Victor, denotă că acesta nici nu dorea ca o terță persoană

să intre în posesia acestui bun imobil;

- sentința de achitare este bazată doar pe argumente lui Verejan V. și avocatului

acestuia, iar probele acuzării au fost lăsate fără examinare și apreciere, fapt ce contravine

legislației procesual-penale;

- declarațiile persoanei achitate urmau a fi interpretate ca o poziție de apărare,

instanța urmând să facă distincție pe de o parte între declarațiile martorilor, probele

prezentate de către acuzatorul de stat și declarațiile persoanei achitate pe de altă parte,

care urmau a fi apreciate critic.

respins, ca nefondat, apelul declarat de procuror, cu menținerea sentinței de achitare în

privința lui Verejan V.

conchis corect asupra achitării lui Verejan V. și cu referire la prevederile art. 95 alin. (1) -

(3) și 101 alin. (4)-(5) Cod de procedură penală, just a concluzionat privitor la aceea că

înscrisurile de la fila dosarului 60-61, nu pot fi reținute ca probe în condițiile în care

partea acuzării nu a indicat care este sursa apariției acestora la dosar, mai mult că nici

materialele cauzei penale nu permit stabilirea cu certitudine a acesteia.

De asemenea, s-a menționat că acestea nu au fost administrate la materialele cauzei

penale în conformitate cu prevederile legii procesuale. Astfel, organul de urmărire

penală, contrar prevederilor art. 118 Cod de procedură penală, reieșind din indiciile

conținute în aceste înscrisuri, nu a recurs la ridicarea și la cercetarea lor sau a

dispozitivului electronic prin intermediul căruia acestea au fost efectuate, nu le-a atribuit

un statut procesual. Nerespectarea rigorilor impuse de normele citate din legea procesuală

are ca efect imposibilitatea verificării unor circumstanțe esențiale cum ar fi posesorii

mijlocului de comunicare și implicit autorii comunicării, momentul comunicării, esența

conversației, momentul și măsurile luate pentru evitarea alterării (prin adăugare sau

3

eludare) a conținutului comunicărilor electronice. Din aceste considerente, instanța de

judecată a apreciat că informațiile conținute în înscrisurile enunțate, nefiind dobîndite și

administrate potrivit rigorilor Codului de procedură penală nu pot fi apreciate ca probe

pertinente și nu pot fi puse la baza unei sentințe de condamnare.

În continuare, instanța de apel a reținut și faptul că la o dată nestabilită de către

organul de urmărire penală și nestabilită de către instanța de judecată, o persoană

neidentificată de către organul de urmărire penală, aflîndu-se pe teritoriul Federației

Ruse, în urma unei convorbiri telefonice cu Verejan V., în cadrul căreia s-a prezentat ca

fiind un fost client de al acestuia - Ivanov L. și sub pretextul acordării de către primul a

unor servicii juridice la înstrăinarea unui bun imobil, a obținut de la persoana achitată

date cu caracter personal, iar ulterior, posibil în comun cu notarul din or. Moscova,

Levinscaia N., a întocmit, prin utilizarea procedeului tehnic - transcrierea la lumină

„перерисовка на просвет”, din numele lui Ivanov L. pe numele lui Verejan V., o

procură falsă cu nr. 5-6755 din 30.07.2007, autentificată prin ștampila, girul și semnătura

notarului Levinscaia N., care nu se regăsește în registrul actelor notariale ale notarului

nominalizat. Potrivit acestei procuri, mandatarului Verejan V. i se transmitea dreptul de a

vinde, contra unui preț stabilit la libera sa alegere, bunurile imobile care-i aparțineau

mandantului și erau situate pe str. Ștefan Neaga 55 din mun. Chișinău.

Ulterior, în circumstanțe neelucidate de către organul de urmărire penală și

nestabilite de către instanța de judecată, procura respectivă, precum și originalul

contractului de schimb nr. 1-4237 din 11 decembrie 1997, au fost expediate/trimise lui

Verejan V., care în baza acestora și instrucțiunilor primite prin telefon de la persoana care

anterior s-a prezentat a fi Ivanov L., fără a cunoaște despre caracterul fals și neveridic al

procurii, a recurs la întocmirea contractului de vînzare-cumpărare a ½ cotă-parte din casa

de locuit individuală, cu suprafața totală de 105,2 m2 și construcțiile accesorii adiacente,

la fel situate pe str. Ștefan Neaga 55din mun. Chișinău.

Astfel, în circumstanțele enunțate, instanța de apel a conchis că audiind părțile,

cercetînd materialele cauzei penale din punct de vedere al pertinenței, concludenții,

utilității și veridicității lor, iar în ansamblu din punct de vederea al coroborării acestora,

prima instanță just a concluzionat cu privire la aceea că învinuirea formulată lui Verejan

V. nu și-a găsit confirmarea.

Mai mult, probele administrate și cercetate în cadrul examinării cauzei penale și

verificate în instanța de apel, demonstrează că fapta lui Verejan V. nu întrunește

elementele și semnele componențelor de infracțiuni imputate acestuia prin actul de

sesizare a instanței.

Astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță și-a întemeiat soluția adoptată pe

faptul că nici o probă din cele cercetate nu demonstrează cu certitudine, și dincolo de

orice dubiu rezonabil, că Verejan V., la momentul obținerii procurii nr. 5-6755 din

30.07.2007, cunoștea că aceasta a fost falsificată, că semnătura efectuată din numele cet.

Ivanov L. a fost întocmită prin utilizarea procedeului tehnic - transcrierea la lumină

„перерисовка на просвет” și că această procură nu se regăsește în registrul actelor

4

notariale ale notarului Levinscaia N., sau că persoana achitată a continuat să dețină sau să

folosească procura respectivă după ce a aflat despre aceste circumstanțe.

Din contra, în raportul de expertiză (f.d. 105 Vol. II) este indicat că împreună cu

deosebirile care au permis formularea concluziei despre efectuarea înscrierii „Ivanov” de

către o altă persoană, expertul a constatat și o anumită similitudine a configurației

literelor (aranjarea generală a acestora), similitudinea transcrierii și înclinării literelor

(acest indiciu și i-a permis să conchidă asupra procedeului tehnic utilizat la falsificare).

La fel, instanța a reținut că organul de urmărire penală nu a elucidat care este

autenticitatea ștampilei și semnăturii (notarului) aplicate pe procura enunțată.

Astfel, similitudinea dintre original și înscrisul „Ivanov” aplicat pe procura nr. 5-

6755 din 30.07.2007, precum și ștampila, girul și semnătura notarului pe aceasta sunt

elemente faptice care demonstrează imposibilitatea constatării falsului de către un

neprofesionist în grafologie.

Mai mult decît atît, instanța de apel a reținut că informațiile prezente în materialele

executării comisiei rogatorii (f.d. 130-135) relevă că notarul Levinscaia N. a activat în or.

Moscova și că aceasta și-a încetat activitatea în legătură cu o hotărîre judecătorească din

30 iunie 2008. Martorul acuzării Gasan C. a indicat încă de la faza urmăririi penale că,

Gherasimciuc i-a comunicat că procura în baza căreia aceasta intenționa să vîndă, înainte

de Verejan V., același imobil i-a fost trimisă din Federația Rusă.

Prin urmare, aceste circumstanțe trezesc un serios dubiu că falsificarea semnăturii în

procura nr. 5-6755 din 30.07.2007 a fost realizată posibil de comun acord cu notarul

Levinscaia N. din or. Moscova, prin utilizarea procedeului tehnic - transcrierea la lumină,

autentificată prin ștampila, girul și semnătura notarului respectiv, dar fără includerea

acesteia în registrul actelor notariale. Acest dubiu nu a fost elucidat de către partea

acuzării, în privința ștampilei, girului și semnăturii notarului și nu a fost numită expertiză

în vederea verificării autenticității lor.

În continuare, instanța de apel a menționat că, în condițiile în care procura nr. 5-

6755 din 30.07.2007 conținea ștampila, girul și semnătura notarului N. Levinscaia,

instanța de judecată apreciază că chiar și o persoană cu o diligență sporită nu ar fi avut

temeiuri, ca cel puțin să pună la îndoială autenticitatea acesteia, inclusiv a semnăturii

aplicate de mandant, sau să pună la îndoială faptul că procura respectivă ar fi înregistrată

în registrul de evidență a actelor notariale.

Instanța de apel, avînd în vedere cele sus menționate, a reținut că prima instanță

întemeiat a ajuns la concluzia că simpla deținere și folosire a procurii nr. 5-6755 din

30.07.2007, în lipsa oricăror alte circumstanțe faptice obiective care ar indica asupra

cunoașterii de către persoana achitată a neautenticității semnăturii mandantului, nu

constituie o probă și nici cel puțin un început de probă (prima facie case) care ar

demonstra, sau ar permite tragerea unei concluzii logice bazate pe analiza faptelor, că

ultimul ar fi cunoscut sau că ar fi trebuit să cunoască despre neautenticitatea procurii

respective.

În susținerea aceleiași concluzii, instanța de apel a menționat că procurorul nu a

înlăturat toate dubiile referitoare la dispariția cet. Ivanov L. începînd cu anul 2003, ori

5

informațiile despre pașaportul emis pe numele acestuia, atestă atribuirea lui Ivanov L.

a.n. 18.08.1934 a codului personal de identificare la data de 16 mai 2008 de către oficiul

nr. 88 (f.d. 59, vol. I). În condițiile în care această circumstanță faptică, emană de la un

document oficial, iar acuzarea de stat nu a elucidat modalitatea și temeiul apariției acestei

înscrieri, instanța de judecată o apreciază ca pe o dovadă ce combate argumentul referitor

la dispariția lui Ivanov L.

Mai mult, instanța de apel a specificat că nici unul din martorii interogați în ședința

de judecată nu a putut comunica că ar fi știut cu certitudine înainte de 01 aprilie 2010 sau

22 septembrie 2010 (data încheierii contractului de vînzare-cumpărare nr. 3504 din 01

aprilie 2010 precum și întocmirii raportului de expertiză în privința procurii) că procura

este falsă, sau că persoana achitată știa cu certitudine despre fals și a continuat deținerea

și folosirea procurii, sau că cel puțin cineva l-ar fi atenționat despre acest lucru.

Nici o altă probă din dosar nu demonstrează în mod obiectiv că Verejan V. a știut cu

certitudine, că procura deținută și folosită la încheierea contractului ar fi fost falsă și că

acesta nu era împuternicit în modul corespunzător de către proprietarul imobilului Ivanov

L. pentru înstrăinarea acestui bun.

Prin urmare, în condițiile în care, chiar martorul acuzării Cozmac M. a comunicat că

la notar (în momentul întocmirii contractului de vînzare-cumpărare din 01 aprilie 2010),

Verejan V. a vorbit la telefon cu cineva de la Moscova, iar martorul Gasan C. a

comunicat că cet. Gherasimciuc i-a comunicat că procura în baza căreia aceasta

intenționa să vîndă același imobil, înainte de Verejan V., i-a fost trimisă din Federația

Rusă, deoarece nici o probă în parte și nici aprecierea acestora în ansamblu nu indică cel

puțin asupra unui început de dovadă că Verejan V. ar fi cunoscut cu certitudine că

procura nr. 5-6755 din 30.07.2007 ar fi falsă.

În speță, obligația de a demonstra această circumstanță faptică (cunoașterea despre

fals) a rămas în continuare pe seama părții acuzării, persoana achitată neavînd obligația

de a demonstra contrariul, și anume că nu a știut despre fals, or o atare concluzie, ar fi în

contradicție și cu principiul prezumției de nevinovăție.

Instanța de apel, în aceste condiții, precum și în situația în care organul de urmărire

penală nu a elucidat modalitatea de obținere de către Verejan V. a procurii nr. 5-6755 din

30.07.2007 și a originalului contractului de schimb nr. 1-4237 din 11 decembrie 1997, iar

probele anexate la dosar nu demonstrează, dincolo de orice dubiu rezonabil că Verejan V.

a cunoscut cu certitudine despre neautenticitatea procurii și nici nu permit instanței de

judecată să tragă careva concluzii referitoare la vinovăția ultimului, ținînd cont de faptul

că dubiile urmează a fi interpretate în favoarea lui Verejan V., a conchis că prima instanță

a făcut o justă concluzie cu privire la aceea că este veridică versiunea acestuia, referitoare

la obținerea procurii și originalului contractului nr. 1-4237 din 11 decembrie 1997, în

urma expedierii/trimiterii acestora prin intermediul unui terț și referitoare la primirea

indicațiilor asupra acțiunilor ce urma să le întreprindă, prin telefon. Prin urmare, instanța

de apel a statuat că toate acestea per ansamblu împiedică formularea unei concluzii

referitoare la vinovăția persoanei achitate în comiterea infracțiunilor care-i sunt

incriminate, și anume celor în baza art. 361 alin. (2) lit. b) și 190 alin. (5) Cod penal.

6

Totodată, instanța de apel a reținut, cu referire la fiecare din infracțiunile

incriminate lui Verejan V., că în speță, urmărirea penală pe faptul comiterii infracțiunii

prevăzute de art. 361 alin. (1) Cod penal, în perioada dintre 01 aprilie 2012 - 18 mai 2013

a fost desfășurată contrar prevederilor art. 275 alin. (4) Cod de procedură penală.

În desfășurarea acestei concluzii, instanța de apel a consemnat că, potrivit art. 60

Cod penal, termenul de prescripție a tragerii la răspundere penală pentru infracțiunea

prevăzută de art. 361 alin. (1) Cod penal, care potrivit sancțiunii stabilite de legiuitor și

art. 16 alin. (2) Cod penal se consideră infracțiune ușoară, este de doi ani.

În continuare, s-a specificat că urmărirea penală pe faptul comiterii infracțiunii

prevăzute de art. 361 alin. (1) Cod penal a fost intentată la 13 iulie 2010 (f.d. I vol. I),

ulterior la 03 martie 2011 (f.d. 188 vol. I) Verejan V. a fost recunoscut în calitate de

bănuit pe faptul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 361 alin. (1) Cod penal. La 11

aprilie 2011 a fost intentată urmărirea penală pe faptul comiterii infracțiunii prevăzute de

art. 190 alin. (5) Cod penal, în legătură cu încheierea contractului din 22 septembrie 2010

(f.d. 194 vol. I). La 03 iunie 2011 Verejan V. a fost pus sub învinuire pentru comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 361 alin. (1) Cod penal (f.d. 235 vol. I). Ulterior la 23 aprilie

2013 Verejan V. este recunoscut în calitate de bănuit pe faptul comiterii infracțiunii

stabilite de art. 190 alin. (5) Cod penal (f.d. 54 vol. II), iar la 18 mai 2013 Verejan V.,

fără adoptarea unei ordonanțe de continuare a urmăririi penale pe faptul comiterii

infracțiunii stabilite de art. 361 alin. (2) lit. b) Cod penal a fost recunoscut în calitate de

învinuit de comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 190 alin. (5) și 361 alin. (2) lit. (b)

Cod penal.

În circumstanțele enunțate, instanța de apel a enunțat că, la data de 01 aprilie 2012,

a expirat termenul de prescripție de tragere la răspundere penală pentru infracțiunea

prevăzută de art. 361 alin. (1) Cod penal (doi ani), iar organul de urmărire penală, potrivit

art. 275 alin. (4) Cod de procedură penală urma să înceteze urmărirea penală intentată în

baza ordonanței din 13 iulie 2010.

În egală măsură, instanța de apel a reținut că potrivit ordonanței de punere a

persoanei sub învinuire, precum și a rechizitoriului, lui Verejan V. i s-a incriminat

comiterea infracțiunii prevăzute de art. 361 alin. (2) lit. (b) Cod penal prin concurs ideal

cu infracțiunea stabilită de art. 190 alin. (5) Cod penal în condițiile în care ar fi deținut și

folosit procura nr. 5-6755 din 30.07.2007 la încheierea contractului de vînzare-cumpărare

din 01 aprilie 2010.

Însă, în viziunea instanței o asemenea calificare a presupuselor fapte a lui Verejan

V. este contrară art. 118 Cod penal. Or, latura obiectivă a componenței de infracțiune

stabilite de art. 190 alin. (5) Cod penal înglobează fapta prejudiciabilă incriminată de art.

361 Cod penal, în condițiile în care prezentarea documentului falsificat este o varietate a

înșelăciunii. Astfel raportarea componenței de infracțiune de la art. 361 la componența

stabilită de art. 190 alin. (5) Cod penal este cea dintre parte și întreg.

Pe cale de consecință, instanța de apel, reieșind din toate motivele enunțate supra, a

statuat că în speță, faptele imputate lui Verejan V. nu întrunesc latura subiectivă a

componenței de infracțiune stabilite de art. 361 alin. (2) lit. b) Cod penal și nu întrunește

7

cel de al doilea element obligatoriu al faptei prejudiciabile a infracțiunii de escrocherie

190 alin. (5) Cod penal - anume înșelăciunea comisă prin utilizarea cu bună știință a unei

procuri false; precum și nu întrunește latura subiectivă a infracțiunii de escrocherie cu

cauzarea de daune în proporții deosebit de mari, înțelegerea faptului dobîndirii bunurilor

lui Ivanov L. prin înșelăciune manifestată prin utilizarea unei procuri false și dorința

realizării/survenirii faptei/rezultatului prejudiciabil.

ordinar și solicită casarea acesteia și remiterea cauzei la rejudecare, pentru înlăturarea

erorilor admise.

Potrivit cererii de recurs, titularul acesteia menționează că, deși persoana achitată nu

și-a recunoscut vina în comiterea infracțiunilor imputate, vinovăția acestuia pe deplin se

dovedește prin probele acumulate legal în cadrul urmăririi penale și cercetate în cadrul

ședințelor de judecată.

Însă, instanța de fond și cea de apel au dat o apreciere incorectă probelor prezentate

de partea acuzării și nu le-au apreciat multilateral și obiectiv întrucît acestea dovedesc cu

certitudine vinovăția lui Verejan V. de comiterea infracțiunilor imputate.

De asemenea, recurentul susține că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au

ținut cont că martorii audiați în ședințele de judecată au menționat că proprietarul

imobilului de pe str. Șt. Neaga 55, Ivanov L., a dispărut încă din anul 2003 de acasă și nu

a comunicat cu nici unul din ei, deși ultimii îi erau apropiați, Ivanov L. neavând careva

rude, fapt despre care a cunoscut Verejan V., după ce a elaborat un plan criminal prin

care 1-a deposedat de imobil.

Procurorul susține că, la caz, s-a stabilit cu certitudine că Ivanov L. nu a primit

mijloacele bănești pentru vânzarea imobilului ce îi aparținea, iar faptul că contractul de

vânzare-cumpărare a fost întocmit cu fratele lui Verejan V., denotă că acesta nici nu

dorea ca o terță persoană să intre în posesia acestui bun imobil.

Soluția de achitare este bazată doar pe argumentele lui Verejan V. și avocatului

acestuia, iar probele acuzării au fost lăsate fără examinare și apreciere, fapt ce contravine

legislației procesual penale.

În opinia recurentului declarațiile persoanei achitate urmau a fi interpretate ca o

poziție de apărare, instanța urmând să facă distincție pe de o parte între declarațiile

martorilor, probele prezentate de către acuzatorul de stat și declarațiile persoanei achitate

pe de altă parte, care urmau a fi apreciate critic.

Astfel, instanța de apel, menținînd sentința de achitare, s-a limitat doar la

respingerea argumentelor aduse de procuror în apel fără a da o apreciere probelor

prezentate în susținerea acuzării, ce dovedesc cu certitudine vinovăția lui Verejan V. în

săvîrșirea infracțiunilor incriminate, erorile comise de prima instanță au fost menținute și

de instanța de apel, care era obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în

apel, prin ce nu a fost rezolvat fondul apelului.

În consecință, se constată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor

motivelor invocate în apel și decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția, adică nu au fost supuse verificării probele prezentate în sprijinul

8

învinuirii, nu s-a apreciat fiecare probă în parte în raport cu motivele procurorului expuse

în apelul declarat, adică s-a comis eroarea de drept prevăzută de art. 427 alin. (1) pct. 6)

Cod de procedură penală.

Verejan V. a depus referință privind opinia sa asupra recursului declarat de procuror

menționînd că acesta urmează a fi declarat inadmisibil, decizia instanței de apel fiind

legală și întemeiată.

ajunge la concluzia că acesta urmează a fi respins, ca inadmisibil, din următoarele

considerente de fapt și de drept.

Potrivit prevederilor art. 434 Cod de procedură penală, judecînd recursul declarat

împotriva deciziei instanței de apel, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție

verifică legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialelor din dosar și se pronunță asupra

tuturor motivelor invocate în recurs de titularul acestuia.

În conformitate cu dispoziția art. 435 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală,

judecînd recursul, instanța este în drept să-l respingă, ca inadmisibil, cu menținerea

hotărîrii atacate, în cazul în care se constată că recursul nu a fost declarat cu respectarea

condițiilor legale (este tardiv sau inadmisibil) ori nu este întemeiat legal (este nefondat).

Recursul este nefondat atunci cînd hotărîrea atacată este legală, întemeiată și motivată.

Relevante cauzei sunt și prevederile expuse de legiuitor în art. 390 alin. (1) pct. 3)

Cod de procedură penală, care stipulează că sentința de achitare se adoptă dacă fapta

inculpatului nu întrunește elementele infracțiunii.

În acest context, revenind la textul recursului declarat de procuror, Colegiul penal

lărgit constată că titularul acestuia invocă de drept temeiurile stipulate de art. 427 alin. (1)

pct. 6) Cod de procedură penală, potrivit cărora decizia instanței de apel poate fi atacată

cu recurs în cazul în care instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor

invocate în apel sau hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția.

În esență, recurentul critică hotărîrile adoptate de instanțele ierarhic inferioare din

motiv că acestea nu au dat o apreciere corespunzătoare probelor cercetate, pe cînd în

opinia procurorului ele demonstrează indubitabil vinovăția lui Verejan V. de cele

incriminate prin actul de sesizare a instanței.

De asemenea, recurentul pledează că instanțele de fond au dat prioritate declarațiilor

lui Verejan V. și avocatului acestuia, ceea ce în consecință a dus la adoptarea unei soluții

greșite de achitare.

Raportînd materialele dosarului la criticile recurentului, Colegiul penal lărgit

conchide că erorile semnalate nu sunt subsecvente cauzei și sunt invocate neîntemeiat de

titular, iar pentru a statua astfel s-a rezultat din raționamentele ce urmează.

În primul rând, instanța de recurs ține să remarce că, la această etapă a procedurilor

nu analizează conținutul mijloacelor de probă, nu dă o nouă apreciere materialului

probator și nu stabilește o altă situație de fapt, decît cea constatată de instanțele ierarhic

inferioare, or aceasta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond. Deci, Colegiul penal

lărgit nu va examina criticile referitoare la presupusa greșită reținere, pe baza probelor

9

administrate în cauză, a anumitor elemente faptice, ci va verifica, prin raportare la situația

de fapt stabilită de instanțele de fond, corectitudinea soluției de achitare adoptată în

privința lui Verejan V. pe ambele capete de acuzare.

Totodată, se impune precizarea că în cadrul procesului penal aprecierea probelor

este unul din cele mai importante momente, deoarece întregul volum de muncă depus de

către organele de urmărire, instanțele judecătorești, cît și de părțile din proces, se

concretizează pe soluția ce urmează a fi dată în urma acestei activități.

În pofida acestui fapt, instanța de recurs reiterează că chestiunea de apreciere a

probelor și temeinicia faptelor dovedite de ele, nu este obiect de cercetare la etapa

judecării cauzei în recurs. Or, pentru a constitui temei de casare, eroarea de fapt trebuie să

fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influențat asupra soluției cauzei, iar pe de altă parte să

fie vădită, neîndoielnică. Eroarea gravă de fapt nu privește dreptul de apreciere a

probelor, ci discrepanța între cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin

ignorarea unor aspecte evidente ce au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decît

cea pe care materialul probator o susține.

În cauza deferită judecății, o atare eroare nu a fost constatată de către instanța de

recurs.

Mai mult, raportînd cele expuse supra la verificarea și aprecierea probelor efectuată

de instanța de apel, Colegiul penal lărgit specifică că instanța de apel corect a ajuns la

concluzia despre menținerea sentinței și just a apreciat probele administrate în cauză.

Prin urmare, opozabil celor enunțate de recurent, Colegiul penal lărgit subsidiar

verificînd materialele dosarului, specifică că judecînd apelul declarat instanța de apel a

examinat cauza sub toate aspectele, complet și obiectiv, adoptînd o soluție corectă de

menținere a sentinței, potrivit căreia s-a dispus achitarea lui Verejan V., învinuit de

săvîrșirea infracțiunilor prevăzute de art. 361 alin. (2) lit. b) și art. 190 alin. (5) Cod

penal, din motiv că faptele acestuia nu întrunesc elementele infracțiunilor nominalizate.

În vederea continuării expunerii de raționamente care au stat la baza soluției de

respingere a prezentului recurs, Colegiul reiterează că, în esență, Verejan V. a fost pus

sub învinuire pentru faptul că folosind o procură falsă și acționînd din numele lui L.

Ivanov, a încheiat cu Verejan Victor, fratele său, contractul de vînzare-cumpărare a ½

cotă-parte din casa de locuit individuală, cu suprafața totală de 105,2 m2 și construcțiile

accesorii adiacente, situate pe str. Ștefan Neaga 55 din mun. Chișinău. Astfel, lui Verejan

V. i s-a incriminat că în mod fraudulos, l-ar fi deposedat pe Ivanov L. de dreptul de

proprietate asupra bunului imobil nominalizat supra, iar mijloacele financiare în mărime

de 290284,5 lei, provenite de pe urma tranzacției respective le-ar fi însușit, cauzîndu-i lui

Ivanov L. un prejudiciu material în proporții deosebit de mari.

De asemenea, în rechizitoriu se menționează că Verejan V., știind cu certitudine

despre faptul că în realitate nu ar fi fost împuternicit de către Ivanov L. de a înstrăina casa

aflată în proprietatea ultimului, acționînd prin intenție directă, ar fi deținut la sine, iar

ulterior, ar fi folosit procura falsă, care i-a acordat dreptul de a încheia din numele lui

Ivanov L., contractul de vînzare-cumpărare din 01 aprilie 2010, a imobilului vizat, iar

10

prin aceste acțiuni ar fi comis împreună cu o altă persoană, infracțiunea incriminată de

art. 361 alin. (2) lit. b) Cod penal.

În acest punct de analiză, este oportun de a specifica că persoana fizică responsabilă

poate fi supusă răspunderii penale doar dacă, în acțiunile acesteia sunt constatate toate

cele patru elemente obligatorii ale infracțiunii: obiectul infracțiunii, latura obiectivă,

subiectul și latura subiectivă. În sensul art. 52 Cod penal, se consideră componență a

infracțiunii totalitatea semnelor obiective și subiective, stabilite de legea penală, ce

califică o faptă prejudiciabilă drept o infracțiune concretă.

În continuare, instanța de recurs relevă că în lipsa a cel puțin unui element sau semn

principal al componenței de infracțiune, temeiul juridic al răspunderii penale decade și în

cazul dat, instanța ghidîndu-se de prevederile art. 390 alin. (1) pct. 3) Cod de procedură

penală, adoptă sentința de achitare, dat fiind că fapta lui Verejan V. nu întrunește

elementele infracțiunii imputate acestuia prin actul de învinuire și sesizare a instanței.

Instanța de recurs constată că aceste prevederi legale, care sunt obligatorii, au fost

întocmai respectate la judecarea prezentei cauze de către instanțele ierarhic inferioare,

justificat fiind dispusă achitarea lui Verejan V. în baza art. 361 alin. (2) lit. b) Cod penal

și art. 190 alin. (5) Cod penal.

Mai mult, raționamentele Colegiului care au stat la baza acestei conchideri, se

fundamentează și pe constatările instanței de fond, care în partea descriptivă a sentinței,

ajungînd la concluzia de a dispune achitarea lui Verejan V. pe toate capetele de acuzare a

specificat următoarele: „Potrivit art. 8 alin. (1) Cod de procedură penală persoana

acuzată de săvîrșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăția

sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar public,

în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanțiile necesare apărării sale, și nu va fi

constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă. Nimeni nu este

obligat să dovedească nevinovăția sa. Concluziile despre vinovăția persoanei de

săvîrșirea infracțiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea

învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condițiile prezentului cod, se interpretează în

favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Potrivit art. 6 par. 2 din CEDO orice persoană acuzată de o infracțiune este

prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

În cauza John Murray vs. Regatul Unit (cererea nr. 18731/91 din 8 februarie 1996

par. 51) Curtea a indicat că anumite deducții logice pot fi reținute de către organul de

urmărire penală sau de instanțele de judecată. Cu toate acestea a fost menționat că

acestea pot avea loc doar în situația în care acuzarea a acumulat împotriva acuzatului

cel puțin un „început de probă” (prima facie case), adică anumite indicii care derivă din

probe directe, care examinate în mod logic și în coraport cu alte circumstanțe, pot să

convingă un juriu independent (judecător) despre existența elementelor infracțiunii.

Dezvoltînd aceste principii în cauza Telfner vs. Austria (cererea nr. 33501/96

hotărîre din 20 martie 2001 par. 15-18) Curtea a indicat că instanțele naționale la

îndeplinirea sarcinilor lor, nu ar trebui să pornească de la ideea preconcepută că

învinuitul a comis infracțiunea incriminată, sarcina probei este pe seama acuzării de

11

stat, iar orice îndoială ar trebui să beneficieze acuzatului. Prezumția de nevinovăție este

încălcată în cazul în care sarcina probei este mutată de la acuzare la apărare.

La pct. 18 din aceeași hotărîre Curtea a specificat că a cere inculpatului să ofere o

explicație asupra unor circumstanțe faptice indicate de acuzare, în condițiile în care

ultima nu a fost în măsură să administreze probe suficient de serioase (prima facie case)

care ar „cere”, o explicație plauzibilă din partea acuzatului, echivalează cu mutarea

sarcinii probei de pe umerii acuzării pe cei ai apărării fapt care a fost recunoscut ca

fiind contrar art. 6 par. 2 CEDO.”

În deplin acord cu afirmațiile instanței consemnate supra, Colegiul constată că

procurorul, în susținerea învinuirii imputate lui Verejan V. pe ambele capete de acuzare,

a prezentat instanței următoarele probe, pe care ultima le-a cercetat și anume:

- declarațiile martorilor: Gasan C., Safronova N., Cozmac M. și Vidrașcu M.;

- procesul-verbal de ridicare a documentelor din 14.07.2010, prin care de la notarul

Vidrașcu M. a fost ridicată procura nr. 5-6755 din 30.07.2008; (vol. I, f.d.63)

- procesul-verbal de examinare a documentelor din 12.07.2013 (f.d. 47-59, 64) prin

care au fost supuse documentele ridicate de la notarul Vidrașcu M., originalul procurii 5-

6755 din 30.07.2007, originalul contractului de vînzare-cumpărare nr. 3504 din 01 aprilie

2010 și a actelor care au stat la baza autentificării tranzacției;

- procesul-verbal de ridicare a documentelor din 29.07.2010, prin care de la CTAS

Buiucani au fost ridicate dosarul de pensionare nr. 126647 a cet. Ivanov L. pe 15 file (f.d.

68);

- procesul-verbal de examinare a documentelor din 13.07.2013 și anume a dosarului

de pensionare nr. 126647 a cet. Ivanov L. pe 15 file, ridicate de la CTAS Buiucani (f.d.

69-70);

- procesul-verbal de examinare a documentelor din 07.11.2014 și anume a

extrasului din Registrul nr. 7 privind evidența actelor notariale ale notarului Livinscaia

N.A., potrivit căruia actul notarial cu nr. 6755 a fost autentificat la data de 25.07.2007 și

nu presupune autentificarea procurii din numele lui Ivanov L. pe numele lui Verejan V.

(f. d. 140 Vol. II);

- ordonanțele de recunoaștere a documentelor examinate în calitate de mijloace

materiale de probă și atașarea acestora la materialele cauzei penale (f.d. 65-71 vol. I) și

(f.d. 141 vol. II),

- raportul de expertiză nr. 2352 din 22 septembrie 2010, conform căruia semnătura

din numele lui Ivanov L. din procura eliberată din numele său, autentificată de notarul

Levinscaia N. în or. Moscova, Federația Rusă, înregistrată în registrul cu nr. 5-6755 din

30.07.2007, plasată la rubrica mandatar, nu a fost executată de către Ivanov L., dar de o

altă persoană (f. d. 101-109, vol. I),

- scrisoarea nr. 0103/4100 din 07.10.2010, remisă de ÎS „CADASTRU” prin care se

atestă că la 26.10.2007, repetat la 04.03.2009, 03.06.2009, 24.03.2010 și 02.04.2010, V.

Verejan, în baza procurii nr. 5- 6755 din 30.07.2007, a solicitat de la OCT mun. Chișinău

actele pe imobilul din str. Neaga 55 mun. Chișinău (f. d. 114-135, vol. I);

12

- scrisoarea nr. 1250 din 19.08.2014 adresată de către notarul Nadejda Izmailova din

or. Moscova Federația Rusă, către Direcția Generală de Anchetă a MAI a Federației

Ruse, în procesul executării comisiei rogatorii adresate autorităților competente ale

Federației Ruse, potrivit căreia actul notarial înregistrat cu nr. 5-6755 a fost efectuat de

către notarul Levinscaia N. la data de 25.07.2007, dar acesta privește o altă faptă, iar la

data de 30.07.2007 au fost înregistrate actele notariale începînd cu nr. 5-6871 și pînă la 5-

6922 și că anumite acte notariale perfectate pe numele lui Ivanov L. și Verejan V. în

Registrul actelor notariale n-au fost înregistrate (f.d. 135, vol. II).

În concepția Colegiul nici o probă din cele cercetate în cadrul ședințelor de judecată

nu demonstrează cu certitudine și dincolo de orice dubiu rezonabil că Verejan V. la

momentul obținerii procurii nr. 5-6755 din 30.07.2007 cunoștea că aceasta a fost

falsificată, că semnătura efectuată în această procură din numele cet. Ivanov L. a fost

întocmită prin utilizarea procedeului tehnic - transcrierea la lumină „перерисовка на

просвет” și că această procură nu se regăsește în Registrul actelor notariale ale notarului

Levinscaia N., sau că persoana achitată a continuat să dețină sau să folosească procura

respectivă după ce a aflat despre aceste circumstanțe.

În atare circumstanțe, nu pot fi considerate admisibile argumentele procurorului

privitor la faptul că din probele cercetate de instanțe se dovedește indubitabil vinovăția

lui Verejan V. în baza art. 361 alin. (2) lit. b) și art. 190 alin. (5) Cod penal, odată ce

acestea nu susțin învinuirea incriminată ultimului prin rechizitoriu.

Or, atunci cînd unei persoane i se reproșează săvîrșirea unei fapte penale și i se

aduce o acuzație aceasta trebuie să fie bazată pe probe pertinente, veridice și concludente

care dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune

și a fost comisă de inculpat.

Pe de altă parte, urmează a se consemna că procurorul, în virtutea atribuțiilor sale

funcționale stipulate în art. 5-6 al Legii cu privire la Procuratură din 25.02.2016, de unde

rezultă că dînsul, reprezentînd învinuirea în instanța de judecată, are un rol activ de a

contribui la aflarea adevărului în cadrul procesului penal, precum și cele expres prevăzute

în Codul de procedură penală la art. 53, din care deducem că elementele procesului de tip

adversial indică la faptul că procurorul, în calitatea sa de titular al acțiunii penale, trebuie

să dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă acuzarea, fapta și vinovăția la care

face referire prin actul de sesizare, întrucît instanța, la rândul ei, nu are sarcina probei,

aceasta din urmă revenindu-i procurorului.

În același context, amintim că, în conformitate cu art. 19 alin. (3) coroborat cu art.

254 alin. (1) Cod de procedură penală, organul de urmărire penală are obligația de a lua

toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă și

obiectivă, a circumstanțelor cauzei, de a evidenția atît circumstanțele care dovedesc

vinovăția bănuitului, învinuitului, inculpatului, cît și cele care îl dezvinovățesc, precum și

circumstanțele care îi atenuează sau agravează răspunderea.

În cauza deferită judecății instanța de recurs constată că procurorul nu a îndeplinit

întocmai aceste atribuții funcționale și nu a prezentat probe suficiente care ar contribui la

aflarea adevărului. Asupra acestei concluzii, instanța de recurs a ajuns și reieșind din

13

statuările formulate de instanțele de fond cu privire la faptul că: „ ..... acuzatorul de stat

în ședința de judecată din 01 octombrie 2015 s-a dezis de la audierea martorilor acuzării

Gherasimciuc L. și Cocerov M., iar în condițiile în care audierea martorilor respectivi

nu a fost solicitată de partea apărării, instanța de judecată a admis demersul

procurorului și reieșind din prevederile art. 101 alin. (4), (5), art. 384 alin. (4)

coroborate cu art. 314 Cod de procedură penală nu a ținut cont de probele respective la

emiterea acestei sentințe.”

După cum vedem, procurorul la etapa judecării cauzei de către prima instanță a

renunțat la probe decisive, care atît în opinia instanței de recurs, cît și a celei de apel, ar fi

clarificat niște chestiuni importante pentru justa soluționare a cauzei.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că partea acuzării nu a elucidat și nu a

acumulat careva probe pentru a exclude dubiile ce țin de ștampila, girul și semnătura

notarului Levinscaia N. și nu a numit o expertiză în vederea verificării autenticității

acestora.

Respectiv, corect a statuat instanța de apel că: „În condițiile în care procura nr. 5-

6755 din 30.07.2007 conținea ștampila, girul și semnătura notarului Levinscaia N.,

instanța de judecată apreciază că chiar și o persoană cu o diligență sporită nu ar fi avut

temeiuri, ca cel puțin să pună la îndoială autenticitatea acesteia, inclusiv a semnăturii

aplicate de mandant, sau să pună la îndoială faptul că procura respectivă ar fi

înregistrată în registrul de evidență a actelor notariale.

Colegiul penal, avînd în vedere cele sus menționate reține că prima instanță

întemeiate a ajuns la concluzia că simpla deținere și folosire a procurii nr. 5-6755 din

30.07.2007 în lipsa oricăror alte circumstanțe faptice obiective care ar indica asupra

cunoașterii de către inculpat a neautenticității semnăturii mandantului, nu constituie o

probă și nici cel puțin un început de probă, care ar demonstra sau ar permite tragerea

unei concluzii logice bazate pe analiza faptelor că ultimul ar fi cunoscut sau că ar fi

trebuit să cunoască despre neautenticitatea procurii respective.”

În același context, sunt vădit neîntemeiate criticile procurorului privitor la faptul că

martorii audiați în ședințele de judecată au menționat că proprietarul imobilului de pe str.

Șt. Neaga 55, Ivanov L., a dispărut încă din anul 2003 de acasă și nu a comunicat cu nici

unul din ei, deși ultimii îi erau apropiați, fapt despre care a cunoscut Verejan V., după ce

a elaborat un plan criminal prin care 1-a deposedat pe Ivanov L. de imobil, iar instanțele

nu au luat în considerație aceste circumstanțe.

Față de cele ce preced, corect a apreciat instanța de apel că procurorul nu a înlăturat

dubiile referitoare la dispariția cet. Ivanov L. începînd cu anul 2003, întrucît informațiile

înserate în pașaportul emis pe numele acestuia, atestă atribuirea cet. Ivanov L. a.n.

18.08.1934 a codului personal de identificare, care i-a fost aplicat la data de 16.05.2008

de către oficiul nr. 88 și în condițiile în care această circumstanță faptică emană de la un

organ oficial, iar procurorul nu cunoaște care a fost modalitatea și temeiul apariției

înscrierii date, instanța percepînd aceste date ca o dovadă ce combate argumentul acuzării

privitor la dispariția lui Ivanov L.

14

Deși, procurorul a susținut că instanțele ierarhic inferioare au ajuns la concluzia

achitării lui Verejan V. prin ignorarea mai multor probe administrate în cursul urmăririi

penale și cercetate de instanțe, totuși considerăm oportun de a consemna că, dimpotrivă,

atât prima instanță, cât și cea de apel au făcut o analiză minuțioasă a tuturor probelor

administrate pe parcursul procesului penal, ajungînd la concluzia corectă că acestea nu

dovedesc vinovăția lui de cele incriminate.

În legea procesual-penală, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de

bază ale procesului penal, în art. 8 statuându-se că persoana acuzată de săvîrșirea unei

infracțiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăția sa nu-i va fi dovedită, în

modul prevăzut de lege, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate

toate garanțiile necesare apărării sale, și nu va fi constatată printr-o hotărîre

judecătorească de condamnare definitivă. Nimeni nu este obligat să dovedească

nevinovăția sa. Concluziile despre vinovăția persoanei de săvîrșirea infracțiunii nu pot fi

întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, se

interpretează în favoarea inculpatului.

Analizînd incidența dispozițiilor legale invocate supra, reiterăm că în prezenta cauză

au fost audiați mai mulți martori, însă declarațiile acestora nu conțin informații

concludente de natură a-l incrimina pe Verejan V. Declarațiile martorilor date pe tot

parcursul procesului penal și cu care se încearcă a se demonstra de procuror vinovăția lui

Verejan V., nu pot conduce la răsturnarea prezumției de nevinovăție de care beneficiază

ultimul.

Astfel, Colegiul penal lărgit în concordanță cu opinia instanțelor anterioare,

apreciază că elementele de fapt prezentate de acești martori nu pot constitui probe certe și

concludente de învinuire în privința lui Verejan V., care să formeze instanței convingerea

fermă că acesta a săvârșit faptele imputate prin rechizitoriu.

Având în vedere că, la formularea concluziei despre vinovăția lui Verejan V.,

instanța trebuie să-și întemeieze convingerea asupra vinovăției pe baza unor probe sigure,

certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau

sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției lui Verejan V., se

impune a se da eficiență regulii potrivit căreia orice îndoială este apreciată în favoarea

ultimului. Regula in dubio pro reo presupune că, chiar dacă în speță s-au administrat

probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există, și

totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este echivalentă cu o

proba pozitivă de nevinovăție și ca urmare inculpatul trebuie achitat. Concomitent,

instanța de recurs menționează că instanța de apel corect a conchis că învinuirea adusă lui

Verejan V. nu este bazată pe probe directe ce ar confirma vinovăția acestuia.

Subsidiar, instanța de recurs consideră relevant de a face remarca despre faptul că

reieșind din analiza textuală a recursului ordinar declarat de procuror, se constată că

acesta este unul pur formal, întrucît titularul face trimitere în cererea sa preponderent la

chestiunea de apreciere a probelor, ceea ce nu constituie obiect de cercetare și verificare

la etapa judecării cauzei penale în procedura de recurs, acesta fiind atributul exclusiv a

instanțelor de fond, despre care fapt procurorul cunoaște.

15

Pentru toate considerentele ce preced, Colegiul penal lărgit subliniază că soluția

instanțelor de fond privitor la achitarea lui Verejan V. pe capetele de acuzare incriminate

acestuia în baza art. 190 și 361 Cod penal, este corectă. În fapt, decizia instanței de apel

corespunde tuturor prevederilor legii de procedură penală, ea fiind legală și motivată, mai

mult, instanța de apel a dat răspuns la toate argumentele invocate de apelant, a apreciat

just probatoriul administrat, specificînd motivele pe care și-a întemeiat soluția, iar

criticele din recursul declarat de partea acuzării, sunt vădit neîntemeiate.

În consecință, Colegiul penal lărgit statuează că la judecarea cauzei în ordine de

apel, instanța a respectat prevederile legale relevante, prescrise de art.414-419 Cod de

procedură penală și a pronunțat o hotărîre legală, astfel că nu există careva temeiuri

pentru admiterea recursului ordinar în sensul declarat de procuror.

penal lărgit al Curții Supreme de Justiție

D E C I D E :

Respinge, ca inadmisibil, recursul ordinar declarat de procurorul din procuratura de

nivelul Curții de Apel Chișinău, Radu Sâli, cu menținerea deciziei Colegiului penal al

Curții de Apel Chișinău din 31 mai 2016, în cauza penală privindu-l pe Verejan Valeriu

Valentin.

Decizia este irevocabilă.

Decizia pronunțată integral la 22 decembrie 2016.

Președinte URSACHE Petru

Judecător NICOLAEV Ghenadie

Judecător ALERGUȘ Constantin

Judecător TOMA Nadejda

Judecător TIMOFTI Vladimir

16