- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 ianuarie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Palmigiano împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PALMIGIANO c. ITALIA (Cercetarea nr. 37507/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 ianuarie 2000 DEFINITIVF 11/04/2000 În cauza Palmigiano c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care se află într-o cameră compusă din: domnii Rozakis președintele Fischbach Conforti G. Bonello, V. Stráznická, domnul P. Lorenzen M. Tsatsa-Nikolovska judecători și de E. F ribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 16 decembrie 1999, Tribunalul a fost adoptat la această ultimă dată, la data inițială a procedurii, la originea cauzei se afla o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Natale Palmigiano ( La 12 august 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (□ Convenția privind libertățile fundamentale).
Cererea a fost înregistrată la 26 august 1997 sub numărul de dosar 37507/97. Reclamantul este reprezentat de dl Aldo Russo, avocat în baroul Catania. Guvernul italian ( 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plângea de durata unei proceduri penale împotriva sa. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 5 alineatul (2) din protocolul menționat anterior, examinarea cauzei a fost încredințată noii Curți. Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit cauza celei de-a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul secțiunii menționate includea de drept pe dl B. Conforti, judecător ales în temeiul art. 27 alin. (2) din Convenție și 26 alin. (1) lit. (a) din Regulamentul de procedură.
Rozakis, președintele secțiunii [art. 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură]. Ceilalți membri desemnați de acesta din urmă pentru a completa camera au fost domnii dl Fischbach, G. Bonello, dl V. Stráznická, dl P. Lorenzen și dl Tsatsa-Nikolovska [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. La 24 noiembrie 1998, camera a decis să trimită cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor privind admisibilitatea și temeinicia sa. Guvernul și-a prezentat observațiile la 10 februarie 1999 și reclamantul a răspuns la aceasta la 12 martie 1999. La 22 iunie 1999, camera a declarat cererea admisibilă. La data de 4 octombrie 1985, judecătorul de instrucție din Catania notifia la reclamant a emis un aviz de urmărire penală, suspectat de asocierea infractorilor și de evaziune fiscală.
La 12 februarie 1990, judecătorul de instrucție din Catania notifia a solicitat reclamantului un mandat de înjumătățire. La 22 februarie 1990, reclamantul a fost interogat. La 29 noiembrie 1990, judecătorul de instrucție din Catania a pronunțat un refuz pentru infracțiunea de asociere a răufăcătorilor și l-a trimis la judecată pe reclamant în fața tribunalului din Catania, precum și 19 acuzați pentru evaziune fiscală. Prima audiere a dezbaterilor în fața tribunalului din Catania a fost stabilită la 26 ianuarie 1996 10. Prin hotărârea din 22 ianuarie 1997, Tribunalul din Catania l-a numit pe reclamant.
Această hotărâre a devenit definitivă la 22 februarie 1997. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Perioada care trebuie luată în considerare12 a început la 4 octombrie 1985 (punctul 6 de mai sus), data notificării avizului de urmărire penală (hotărârea Corigliano c. Italia din 10 decembrie 1982, seria A nr. 57, p. 13, § 34. Aceasta s-a încheiat la 22 februarie 1997, data la care hotărârea Tribunalului din Catania a devenit definitivă (punctul 10 de mai sus). Prin urmare, a durat unsprezece ani, patru luni și optsprezece zile.
Caracterul rezonabil al duratei procedurii 14. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează cauza și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârile Pelisier și Sassi c. Franța din 25 martie 1999, care urmează să apară în Rec., 1999, § 67, și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1803, § 35). Guvernul remarcă faptul că durata procedurii s.n. explică complexitatea cauzei din cauza numărului de coinculpați, a naturii infracțiunii de încălcare a dreptului comunitar și a necesității de a efectua expertize contabile și o anchetă tehnică.
Guvernul observă că procedura în cauză s-a încheiat în conformitate cu dispozițiile fostului Cod de procedură penală și, prin urmare, a jucat un rol esențial. Guvernul observă apoi că intervalul dintre rejudecare și prima audiere a dezbaterilor este cauzat de supraîncărcarea rolurilor, precum și de faptul că a fost acordată prioritate proceselor referitoare la persoane deținute. În cele din urmă, guvernul susține că reclamantul nu a suferit prejudicii din cauza duratei procedurii. 16. Reclamantul se opune tezei guvernului. În special, el subliniază că un interval lung de timp separă trimiterea în judecată a primei ședințe a dezbaterilor. 17. Curtea consideră că cauza nu a fost deosebit de complexă.
18. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea consideră că nu i se atribuie niciun termen. 19. Pe de altă parte, Curtea a constatat o perioadă de inactivitate imputabilă autorităților judiciare cu vârsta de peste cinci ani și o lună între 29 noiembrie 1990 (trimitere în judecată) și 26 ianuarie 1996 (prima ședință a dezbaterilor). În plus, din dosar nu reiese că activitățile de liturghie au fost desfășurate într-un ritm regulat. Aceste considerații determină Curtea să estimeze excesiv un interval de timp global mai mare de 11 ani și patru luni pentru un singur grad de jurisdicție, pentru care nu există nici o explicație pertinentă în acest sens.
Curtea amintește că art. 6 alineatul (1) obligă statele contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele să își poată îndeplini fiecare cerințele, în special cea a termenului rezonabil (hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2633, punctul 33). 20. Având în vedere comportamentul autorităților competente, Curtea consideră că durata procedurii nu poate fi considerată ca fiind În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert, care nu este compensat doar de constatarea încălcării. 000 ITL. În plus, hotărând în echitate în conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenție, aceasta decide să acorde suma de 5 000 000 ITL pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurii în fața Comisiei și a Curții. Interese moratorii 25. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an.
prin aceste motive, Curtea, La l ..unanimité, A spus că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu … 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; A declarat că această sumă va crește cu 2,5% din dobânda simplă la an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 ianuarie 2000 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Premier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE PALMIGIANO c. ITALIE (Requête n° 37507/97) ARRÊT STRASBOURG 11 janvier 2000 DÉFINITIF 11/04/2000 En l’affaire Palmigiano c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme, siégeant en une chambre composée de : MM. C. Rozakis , président , M. Fischbach , B. Conforti , G. B onello, M me V. Stráznická, M. P. Lorenzen , M me M. Tsatsa-Nikolovska , juges et de M. E. F ribergh , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 décembre 1999, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Natale Palmigiano (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 12 août 1997, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 26 août 1997 sous le numéro de dossier 37507/97. Le requérant est représenté par Me Aldo Russo, avocat au barreau de Catania. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.
Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée d’une procédure pénale contre lui.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 2 dudit Protocole, l’examen de l’affaire a été confié à la nouvelle Cour. Conformément à l’article 52 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »), le Président de la Cour, M. L. Wildhaber, a attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. B. Conforti, juge élu au titre de l’Italie (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et M. C. Rozakis, président de la section (article 26 § 1 a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient MM. M. Fischbach, G. Bonello, M me V. Stráznická, M. P. Lorenzen et M me M. Tsatsa-Nikolovska (article 26 § 1 b) du règlement).
Le 24 novembre 1998, la chambre a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. Le Gouvernement a présenté ses observations le 10 février 1999 et le requérant y a répondu le 12 mars 1999.
Le 22 juin 1999, la chambre a déclaré la requête recevable. EN FAIT
Le 4 octobre 1985, le juge d'instruction de Catania notifia au requérant un avis de poursuite. Ce dernier était soupçonné d'association de malfaiteurs et d'évasion fiscale.
Le 12 février 1990, le juge d'instruction de Catania notifia au requérant un mandat de comparution. Le 22 février 1990, le requérant fut interrogé.
Le 29 novembre 1990, le juge d'instruction de Catania prononça un non-lieu pour le délit d'association de malfaiteurs. Il renvoya en jugement devant le tribunal de Catania le requérant ainsi que dix-neuf coïnculpés pour le délit d’évasion fiscale.
La première audience des débats devant le tribunal de Catania fut fixée au 26 janvier 1996.
Par un jugement du 22 janvier 1997, le tribunal de Catania acquitta le requérant. Ce jugement devint définitif le 22 février 1997. EN DROIT i. SUR LA VIOLATION ALLÉguÉE de l’article 6 § 1 DE LA CONVENTION
Le requérant dénonce la durée de la procédure pénale dirigée contre lui. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ». A. Période à prendre en considération
La période à considérer a débuté le 4 octobre 1985 (paragraphe 6 ci-dessus), date de la notification de l’avis de poursuite (arrêt Corigliano c. Italie du 10 décembre 1982, série A n° 57, p. 13, § 34). Elle a pris fin le 22 février 1997, date à laquelle le jugement du tribunal de Catania devint définitif (paragraphe 10 ci-dessus).
Elle a donc duré onze ans, quatre mois et dix-huit jours. B. Caractère raisonnable de la durée de la procédure
Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Pelissier et Sassi c. France du 25 mars 1999, à paraître dans Recueil des arrêts et décisions 1999, § 67, et Philis c. Grèce (n° 2) du 27 juin 1997, Recueil 1997-IV, p. 1803, § 35).
Le Gouvernement observe que la durée de la procédure s’explique par la complexité de l’affaire en raison du nombre des coïnculpés, de la nature de l’infraction reprochée et de la nécessité de procéder à des expertises comptables et à une enquête technique. Le Gouvernement fait observer que la procédure en cause s’est déroulée selon les dispositions de l’ancien code de procédure pénale et que, par conséquent, l’instruction a joué un rôle essentiel. Le Gouvernement observe ensuite que l’intervalle entre le renvoi en jugement et la première audience des débat s’explique par la surcharge des rôles ainsi que par le fait que la priorité a été donnée aux procès concernant des personnes détenues. Le Gouvernement soutient enfin que le requérant n’a pas subi de préjudices en raison de la durée de la procédure.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. En particulier, il souligne qu’un long intervalle sépare le renvoi en jugement de la première audience des débats.
La Cour considère que l’affaire n’était pas spécialement complexe.
Quant au comportement du requérant, la Cour estime qu’aucun délai ne lui est imputable.
Par ailleurs, la Cour a relevé une période d’inactivité imputable aux autorités judiciaires de plus de cinq ans et un mois entre le 29 novembre 1990 (renvoi en jugement) et le 26 janvier 1996 (première audience des débats). En outre, il ne ressort pas du dossier que les activités de l’instruction aient été accomplies à un rythme régulier. Ces considérations amènent la Cour à estimer excessif un laps de temps global supérieur à onze ans et quatre mois pour un seul degré de juridiction, pour lequel le Gouvernement n’a avancé aucune explication pertinente. La Cour rappelle que l’article 6 § 1 oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de sorte que les tribunaux puissent remplir chacun leurs exigences, notamment celle du délai raisonnable (arrêt Portington c. Grèce du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2633, § 33).
Compte tenu du comportement des autorités compétentes, la Cour estime que la durée de la procédure ne saurait être considérée comme « raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Ii.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage, frais et dépens
Le requérant demande une somme forfaitaire de 55 000 000 ITL, tout préjudice confondu.
Le Gouvernement n’a pas présenté d’observations.
La Cour estime que le requérant a subi un dommage moral certain, qui ne se trouve pas compensé par le seul constat de violation. Compte tenu des circonstances de la cause, elle décide de lui octroyer la somme de 32 000 000 ITL. En outre, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide d’accorder la somme de 5 000 000 ITL pour les frais encourus dans la procédure devant la Commission et la Cour. B. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ, 1. Dit qu ’ il y a eu violation de l ’ article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 32 000 000 (trente-deux millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens ; 3. Dit que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 janvier 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président