AFFAIRE L.G.S. S.P.A. c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA L.G.S. S.p.a. c. ITALIA (Cercetarea nr. 4098/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 aprilie 2000 DEFINITIVF 29/0 Agriculture L.G.S. S.p.a. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Rozakis președintele Fischbach Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska A.B. Baka, judecători și grefier al secțiunii E. Fribergh După deliberarea sa în camera Consiliului la 23 martie 2000, se adoptă o hotărâre în această cauză, adoptată la această dată, la originea cauzei, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și o societate italiană, L.G.S. S.p.a. În conformitate cu art. 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 februarie 1997 în conformitate cu art. 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (adică Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la 27 aprilie 1998 sub numărul de dosar 4098/98/98. Recurenta este reprezentată de dl Zanardi, reprezentant al societății. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 27 aprilie 1999. La 21 ianuarie 1984, societatea anonimă A.Z., ulterior încorporată în societatea reclamantă la 26 aprilie 1988, a atribuit societății în nume colectiv B. în fața Tribunalului din Vercelli pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite de un angajat în timpul unui accident de muncă. Pe 8 martie 1985, martorii fiind absenți, la cererea societății A.Z. judecătorul delegat la instanța judecătorului judecătorului judecător din Bergja la audierea martorilor și amina cauza la 9 octombrie 1985. Această audiere a fost amânată din oficiu la 12 noiembrie 1986, data la care judecătorul a autorizat audierea unui martor care era absent în timpul mai multor audieri în fața instanței judecătorești din Bergamo din 17 iunie 1985. Această audiere a avut loc la 26 ianuarie 1987. La 14 octombrie 1987 și 13 ianuarie 1988, părțile au solicitat o trimitere pentru a-și prezenta concluziile. La 24 februarie și 14 decembrie La 11 ianuarie 1989, părțile și-au prezentat concluziile, iar la 17 noiembrie 1989 s-a stabilit că această audiere a fost amânată din oficiu la 16 februarie 1990. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 21 aprilie 1990, Tribunalul a respins cererea societății A.Z. La 6 iulie 1990, societatea reclamantă a făcut apel la Curtea de Apel din Torino. După două audieri, la 5 februarie 1991 părțile și-au prezentat concluziile, iar la 22 aprilie 1994 au fost stabilite pledoariile. Această audiere a fost înaintată la 14 mai 1993 și, printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 14 iunie 1993, instanța de apel declara la cererea de recurs inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a furnizat toate documentele care au stat la dispoziția societăților în cauză. La 2 noiembrie 1993, recurenta s-a ocupat de casare, declarând în special că instanța de apel din Torino nu luase în considerare toate documentele furnizate în ceea ce privește încorporarea. Prin Hotărârea din 4 iunie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 5 septembrie 1996, Curtea de Casație a confirmat hotărârea Curții de apel din Torino. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, recurenta a declarat încălcarea principiului termenului rezonabil de "întârziere" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 ianuarie 1984 și s-a încheiat la 5 septembrie 1996. 12. Prin urmare, a durat mai mult de 12 ani și șapte luni, pentru trei instanțe. 13. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând cont de jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în cauză nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite ștergerea a ceea ce este necesar pentru a se asigura că: În mod imperfect, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Page 16. Reclamanta solicită 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei suma solicitată, și anume 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. Recurenta solicită, de asemenea, 5 393 810 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă recurentei. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 15 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 2,5% l an de la expirarea termenului menționat și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 5 aprilie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer Președintele

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE L.G.S. S.p.a. c. ITALIE

(Requête n°

40980/98)

ARRÊT

STRASBOURG

5 avril 2000

DÉFINITIF

29/06/2000

En l’affaire L.G.S. S.p.a. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.

Rozakis

,

président

,

M.

M.

Fischbach

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

A.B. Baka

, juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mars 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, L.G.S. S.p.a. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 février 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40980/98. La requérante est representée par M. S. Zanardi, représentant de la société. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.

V.

Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 27 avril 1999.

EN FAIT

3.

Le 21 janvier 1984, la société anonyme A.Z., par la suite incorporée dans la société requérante le 26 avril 1988, assigna la société en nom collectif B. devant le tribunal de Vercelli afin d’obtenir réparation des dommages subis par un employé lors d’un accident du travail.

4.

L’instruction de l’affaire commença le 14 mars 1984. Après une audience, le 12

décembre

1984 le juge de la mise en état admit l’audition de témoins. Le 8

mars

1985, les témoins étant absents, à la demande de la société A.Z. le juge délégua au juge d’instance de Bergame l’audition des témoins et ajourna l’affaire au 9

octobre

janvier 1987.

5.

Les 14 octobre 1987 et 13 janvier 1988, les parties demandèrent un renvoi afin de présenter leurs conclusions. Les 24 février et 14

décembre

1988, la société A.Z. versa des documents au dossier. Le 11

janvier 1989, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 17 novembre 1989. Cette audience fut reportée d’office au 16

février

1990.

6.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 21

avril

1990, le tribunal rejeta la demande de la société A.Z.

7.

Le 6 juillet 1990, la société requérante interjeta appel devant la cour d’appel de Turin. Après deux audiences, le 5 février 1991 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 22

avril 1994. Cette audience fut avancée au 14

mai

1993 et, par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14 juin 1993, la cour d’appel déclara l’appel irrecevable car la requérante n’avait pas fourni tous les documents prouvant l’incorporation des sociétés en cause.

8.

Le 2 novembre 1993, la requérante se pourvut en cassation, en alléguant notamment que la cour d’appel de Turin n’avait pas tenu compte de tous les documents fournis prouvant l’incorporation. Par arrêt du 4

juin

1996, dont le texte fut déposé au greffe le 5

septembre

1996, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour d’appel de Turin.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

La requérante allègue la violation du principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 21 janvier 1984 et s'est terminée le 5 septembre 1996.

12.

Elle a donc duré plus de douze ans et sept mois, pour trois instances.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

».

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu

’

il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d

’

effacer qu

’

imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s

’

il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

La requérante réclame 15 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.

17.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante la somme demandée, à savoir 15 000 000 ITL.

B.

Frais et dépens

18.

La requérante demande également 5 393 810 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser

à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 avril 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président