AFFAIRE MUSO c. ITALIE (N° 2)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA MUSO c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 40981/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 aprilie 2000 DEFINITIVF 05/0′′ în cauza Muso c. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Rozakis președinte Fischbach Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska A.B. Baka , judecători și grefier al secțiunii Fribergh Fribergh Fribergh Fribergh După ce a intenționat în camera Consiliului la 23 martie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. Aurelio Muso a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 30 aprilie 1993 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapei și Libertăților Fundamentale (precum Convenția privind Drepturile Omului) la data de 27 aprilie 1998 cu numărul de dosar 40981/98. Reclamantul este reprezentat de dl Aurelio Muso. A. Colombo, avocată la Cosenza. Guvernul italian (adică, la data de 27 aprilie 1999) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 12 octombrie 1976. T. în fața Tribunalului din Cosenza, pentru a stabili dacă există mai multe servitute și pentru a obține repararea daunelor suferite. (L.) Cazul a început la 7 decembrie 1976, data la care judecătorul a dispus o raid la fața locului. Aceasta din urmă a fost restantă de trei ori până la 27 mai 1977. În acea zi, judecătorul a ordonat o expertiză. Ședințele prevăzute pentru 28 iunie și 18 octombrie 1977 au fost amânate din oficiu. La 15 noiembrie 1977, reclamantul a solicitat o trimitere din cauza faptului că numirea expertului nu a fost notificată. La 3 ianuarie 1978, judecătorul a amânat cazul la 21 februarie 1978. Mai 1978, părțile au solicitat stabilirea landului pentru prezentarea concluziilor și judecătorul a stabilit în acest scop la ședința din 4 iulie 1978. În acea zi, judecătorul s-a restant să decidă cu privire la cererea de intervenție a punților și a șoselelor și, printr-o ordonanță din 7 septembrie 1978, judecătorul a stabilit data la care au fost prezentate concluziile la 30 ianuarie 1979. Această audiere a fost amânată din oficiu din cauza mutației judecătorului pentru punerea în funcțiune. La 14 februarie 1979, reclamantul i-a cerut președintelui Tribunalului să numească un alt judecător și acesta din urmă a amânat cazul la 6 iulie 1979. În ziua următoare, un nou avocat s-a constituit pentru reclamant. 1979, judecătorul a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 29 februarie 1980. La tribunalul din 25 iunie 1980, părțile au solicitat o trimitere. La 29 octombrie 1980, cauza a fost pronunțată în mod deliberat. Prin hotărârea din 5 noiembrie 1980, al cărei text a fost depus la grefă la 12 decembrie 1980, Tribunalul a acceptat cererea reclamantului. La 9 februarie 1981, M. și M. La 15 aprilie 1981, după două trimiteri la cererea părților, la 28 octombrie 1981 acestea și-au prezentat concluziile și la data de 16 martie 1982 au fost stabilite la 16 martie 1982. printr-o hotărâre din 11 mai 1982, al cărei text a fost depus la grefa din 1 iulie 1982. În 1982, instanța de apel a modificat parțial hotărârea de primă instanță. În urma unei interdicții de a executa cele două hotărâri anterioare, la 12 martie 1983 reclamantul a înaintat grefa instanței judecătorești din Cosenza, în calitate de judecător al execuției, o cerere în temeiul articolului 612 din Codul de procedură civilă, care urmărea ca modalitățile de executare a acestora să fie stabilite. După două audieri, printr-o ordonanță din 6 iunie 1983, judecătorul execuției a numit un expert. Între timp, la 2 iunie 1983 inculpații prezentaseră o opoziție la execuție. Dintre cele 13 audieri prevăzute între 8 iulie 1983 și 25 martie 1985, două au fost amânate din oficiu, cinci au vizat o expertiză și o rejudecare, deoarece părțile nu erau prezentate. În 1985, judecătorul a numit un aprod al justiției pentru a proceda la execuție și, în ceea ce privește procedura de opoziție, a retrimis părțile în fața instanței din Cosenza. La 25 noiembrie 1985, reclamantul a constatat că executarea a avut loc și instanța pronunțată în instanță cu privire la încetarea procedurii. 10. Între timp, la 11 octombrie 1985, recurentul reluase procedura în fața Tribunalului din Cosenza și, după patru ședințe și o trimitere din oficiu, la 9 iulie 1987, instanța de punere în întârziere a procedurii din cauza decesului domnului T. La 2 octombrie 1987, reclamantul a reînceput procedura. Prima ședință a avut loc la 11 februarie 1988. La 14 iulie 1988, judecătorul a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 2 februarie 1989. Această audiere nu a avut loc. La 3 aprilie 1992, un nou avocat s-a constituit pentru reclamant. După două ședințe, la 3 iunie 1994, părțile și-au prezentat concluziile și judecătorul a fixat cinstirea pledoariilor la 9 aprilie 1997. 11. Prin hotărârea din 16 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefa din 24 aprilie 1997, Tribunalul a constatat că, la 25 noiembrie 1985, judecătorul judecător al instanței pronunțase încetarea procedurii, întrucât lucrările fuseseră executate și, prin urmare, litigiul încetase și îi condamnase pe inculpați să plătească cheltuielile de judecată. Cu privire la încălcarea principiului termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. 14 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 octombrie 1976 și s-a încheiat la 24 aprilie 1997. 15. La această dată, aceasta dura puțin peste 20 de ani și șase luni. 16. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil 17. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând cont de jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în cauză nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite ștergerea a ceea ce este necesar pentru a se asigura că: În mod imperfect, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Page 19. Reclamantul solicită 12 673 890 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material suferit și pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit el se întoarce la judecata Curții. 20. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 50 000 000 000 ITL cu titlu de prejudiciu moral. Costuri și cheltuieli de judecată 21. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru cheltuielile efectuate în fața Curții și respinge cererea pentru surplus. Interese moratorii 23. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 50 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 aprilie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululr Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE MUSO c. ITALIE (No. 2)

(Requête n°

40981/98)

ARRÊT

STRASBOURG

5 avril 2000

DÉFINITIF

05/07/2000

En l’affaire Muso c. Italie (No. 2),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.

Rozakis

,

président

,

M.

M.

Fischbach

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

A.B. Baka

, juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mars 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Aurelio Muso (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 avril 1993 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40981/98. Le requérant est représenté par M

e

A. Colombo, avocate à Cosenza. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 27 avril 1999.

EN FAIT

3.

Le 12 octobre 1976, le requérant assigna M. et M

me

T. devant le tribunal de Cosenza afin de faire constater l’inexistence de plusieurs servitudes et obtenir la réparation des dommages subis.

4.

L’instruction de l’affaire commença le 7 décembre 1976, date à laquelle le juge ordonna une descente sur les lieux. Cette dernière fut reportée d’office à trois reprises jusqu’au 27

mai

octobre

1977 furent reportées d’office. Le 15

novembre 1977, le requérant demanda un renvoi en raison du fait que la nomination de l’expert n’avait pas été notifiée. Le 3 janvier 1978, le juge ajourna l’affaire au 21

février 1978. Le 30

mai 1978, les parties demandèrent la fixation de l’audience pour la présentation des conclusions et le juge fixa à cette fin l’audience du 4 juillet 1978. Ce jour-là, le juge se réserva de décider sur la demande d’intervention des Ponts et Chaussées et, par une ordonnance du 7 septembre 1978, le juge de la mise en état fixa la date de l’audience de présentation des conclusions au 30 janvier 1979. Cette audience fut reportée d’office en raison de la mutation du juge de la mise en état. Le 14

février

1979, le requérant demanda au président du tribunal de nommer un autre juge et ce dernier ajourna l’affaire au 6

juillet 1979. Le jour venu, un nouvel avocat se constitua pour le requérant. Le 30

novembre

1979, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 29 février 1980. A l’audience de plaidoiries du 25 juin 1980, les parties demandèrent un renvoi. Le 29

octobre 1980, l’affaire fut mise en délibéré.

5.

Par un jugement du 5 novembre 1980, dont le texte fut déposé au greffe le 12

décembre

1980, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

6.

Le 9 février 1981, M. et M

me

T. interjetèrent appel devant la cour d’appel de Catanzaro. L’instruction commença le 15 avril 1981. Après deux renvois à la demande des parties, le 28

octobre 1981 celles-ci présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 16 mars 1982.

7.

Par un arrêt du 11 mai 1982, dont le texte fut déposé au greffe le 1er

juillet

1982, la cour d’appel modifia en partie le jugement de première instance.

8.

Suite à une mise en demeure d’exécuter les deux jugements précédents, le 12

mars

1983 le requérant déposa au greffe du juge d’instance de Cosenza, en tant que juge de l’exécution, une demande aux termes de l’article 612 du code de procédure civile tendant à ce que les modalités de l’exécution fussent fixées.

9.

Après deux audiences, par une ordonnance du 6 juin 1983, le juge de l’exécution nomma un expert. Entre-temps, le 2 juin 1983 les défendeurs avaient présenté une opposition à l’exécution. Des treize audiences prévues entre le 8

juillet

1983 et le 25 mars 1985, deux furent reportées d’office, cinq concernèrent une expertise et une fut renvoyée car les parties ne s’étaient pas présentées. Le 19

juin

1985, le juge d’instance nomma un huissier de justice pour procéder à l’exécution et, quant à la procédure d’opposition, il remit les parties devant le tribunal de Cosenza. Le 25

novembre 1985, le requérant constata que l’exécution avait eu lieu et le juge d’instance prononça l’extinction de la procédure.

10.

Entre-temps, le 11 octobre 1985, le requérant avait repris la procédure devant le tribunal de Cosenza et, après quatre audiences et un renvoi d’office, le 9 juillet 1987, le juge de la mise en état prononça l’interruption de la procédure en raison du décès de M. T. Le 2

octobre

1987, le requérant reprit la procédure. La première audience se tint le 11

février

avril 1992, un nouvel avocat se constitua pour le requérant. Après deux audiences, le 3 juin 1994 les parties présentèrent leurs conclusions et le juge fixa l’audience de plaidoiries au 9

avril 1997.

11.

Par un jugement du 16 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 24

avril

1997, le tribunal constata que le 25 novembre 1985 le juge d’instance avait déclaré l’extinction de la procédure car les travaux avaient été exécutés et que, par conséquent, le différend avait cessé et condamna les défendeurs à payer les frais de justice.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

Le requérant allègue la violation du principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

13.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

14.

La période à considérer a débuté le 12 octobre 1976 et s'est terminée le 24 avril 1997.

15.

Elle avait, à cette date, duré un peu plus de vingt ans et six mois.

16.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

».

17.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

18.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu

’

il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d

’

effacer qu

’

imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s

’

il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

19.

Le requérant réclame 12 673 890 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi et pour le préjudice moral qu'il aurait subi il se remet au jugement de la Cour.

20.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 50

000

000

ITL à titre du dommage moral.

B.

Frais et dépens

21.

Le requérant demande également 5 500 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

22.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 000 ITL pour les frais encourus devant la Cour et rejette la demande pour le surplus.

C.

Intérêts moratoires

23.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 50 000 000 (cinquante millions) lires italiennes pour dommage moral

et 3 000 000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 avril 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président