- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 5 aprilie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
Di Annunzio împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA DI ANUNZIO c. ITALIA (solicitarea nr. 40965/95) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 aprilie 2000 DEFINITIVF 05/0 După ce a intenționat în camera Consiliului la 23 martie 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la data inițială a cauzei, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. Antonio Di Annunzio a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 14 mai 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Lacului și Libertăților Fundamentale (precum Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 27 aprilie 1998 sub numărul de dosar 40965/95. Reclamantul este reprezentat de M. U. Mela, avocat în Diano Marina (Imperia).
Guvernul italian ( S. pentru a obține reintegrarea în proprietatea sa a unei clădiri. L În februarie 1992, judecătorul a amânat cauza la 26 martie 1992 la cererea părților. În acea zi, avocatul reclamantului a comunicat că inculpații executaseră ordinul instanței judecătorești. La 7 mai 1992, inculpații au solicitat audierea reclamantului. La 21 mai 1992, acesta din urmă a cerut ca data prezentării concluziilor să fie stabilită printr-o ordonanță din 30 iulie 1992. 1992, instanța judecătorului judecător al instanței a amânat cauza la data de 15 octombrie 1992 pentru a proceda la audierea reclamantului. După o audiere, printr-o ordonanță din 23 ianuarie 1993, judecătorul judecător al instanței a stabilit data de 11 februarie 1993 pentru audierea martorilor.
Prezentarea concluziilor a avut loc la data de 25 februarie 1993. Martie 1993. La 27 mai 1993, judecătorul din instanță a pronunțat în mod deliberat cauza. Ulterior, la o dată nespecificată, judecătorul a amânat cauza la 22 ianuarie 1997 pentru audierea susținătorilor părților. În ziua următoare, judecătorul a pus din nou cauza în deliberare. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 27 ianuarie 1997, instanța judecătorească a dat dreptul la cererea reclamantului. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, recurentul a declarat încălcarea principiului termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 noiembrie 1991 și s-a încheiat la 27 ianuarie 1997 10. Prin urmare, aceasta a durat un pic mai mult de cinci ani și două luni, pentru o instanță.
11. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia să apară în Codul Oficial al Curii, § 22) la existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 13. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite decât să se șteargă în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru daunele suferite fără a preciza o sumă. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 ITL ca daune morale. Taxa și cheltuielile de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 100 000 ITL, plus 10% pachete, 2% pentru Fondul Avocat și 20% TVA, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.
17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 500 000 (două milioane cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu Expirarea termenului respectiv și până la plată. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 5 aprilie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE DI ANNUNZIO c. ITALIE (Requête n° 40965/98) ARRÊT STRASBOURG 5 avril 2000 DÉFINITIF 05/07/2000 En l’affaire Di Annunzio c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C. Rozakis , président , M. M. Fischbach , M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M A.B. Baka , juges et de M. E. Fribergh , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mars 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Antonio Di Annunzio (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40965/98. Le requérant est représenté par M e U. Mela, avocat à Diano Marina (Imperia). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 27 avril 1999. EN FAIT
Le 18 novembre 1991, le requérant déposa un recours au greffe du juge d’instance d’Imperia à l’encontre de M. et M me S. afin d’obtenir la réintégration dans sa possession d’un immeuble.
L’instruction commença le 5 décembre 1991. Par une ordonnance du 15 janvier 1992, le juge d’instance ordonna aux défendeurs de remettre les clés de l’immeuble au requérant. Le 13 février 1992, le juge ajourna l’affaire au 26 mars 1992 à la demande des parties. Ce jour-là, l’avocat du requérant communiqua que les défendeurs avaient exécuté l’ordre du juge d’instance. Le 7 mai 1992, les défendeurs demandèrent l’audition du requérant. Le 21 mai 1992, ce dernier demanda que la date de présentation des conclusions fût fixée. Par une ordonnance du 30 juillet 1992, le juge d’instance ajourna l’affaire au 15 octobre 1992 afin de procéder à l’audition du requérant.
Après une audience, par une ordonnance du 23 janvier 1993, le juge d’instance fixa la date du 11 février 1993 pour l’audition de témoins. La présentation des conclusions eut lieu le 25 mars 1993. Le 27 mai 1993, le juge d’instance mit l’affaire en délibéré. Par la suite, à une date non précisée, le juge ajourna l’affaire au 22 janvier 1997 pour la comparution des défenseurs des parties. Le jour venu, le juge mit à nouveau l’affaire en délibéré.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 27 janvier 1997, le juge d’instance fit droit à la demande du requérant. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Le requérant allègue la violation du principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 18 novembre 1991 et s'est terminée le 27 janvier 1997.
Elle a donc duré un peu plus de cinq ans et deux mois, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ».
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu ’ il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d ’ effacer qu ’ imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s ’ il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant a demandé la réparation des dommages subis sans préciser une somme.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 10 000 000 ITL au titre de dommage moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 2 100 000 ITL, plus 10% de forfait, 2% pour la Caisse Avocats et 20% de TVA, pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 500 000 (deux millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 avril 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président