AFFAIRE SCIARROTTA ET GUARINO c. ITALIE

AFFAIRE SCIARROTTA ET GUARINO c. ITALIE (CtEDO, 2000)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SCIARROTTA și GUARINO c. ITALIA (Cercetarea nr. 40623/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 aprilie 2000 În lan cauza Sciarrotta și Guarino c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor de l'lai (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Fischbach președinte L. F emerari Bravo Bonello Strážnická Lorenzen A.B. B aka E. L evits judecători și de domnul Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 23 martie 2000, se pronunță hotărârea, adoptată la această dată, în mod direct în cauza La a fost înaintată Curții de către domnul Eleonora Sciarrotta, domnul Giuseppa Sciarrotta și domnul Carmela Guarino (atlantele mai sus), resortisante italiene, la data de 1 Iunie 1999. La originea sa se află o cerere (nr. 40623/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și ale cărei recurente au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Lamelei ( În raportul său din 4 martie 1999 (fostul articol 31), Comisia concluzionează în unanimitate încălcarea articolului 1 din Convenție. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 5 alineatul (4) din protocolul menționat anterior, coroborat cu articolele 24 alineatul (6) și 100 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, un colegiu al Marii Camere a decis, la 7 iulie 1999, că cauza va fi examinată de o cameră constituită în cadrul uneia dintre secțiunile Curții. Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de-a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul Italiei (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 alineatul (a) din regulament), și pe dl C.L. Rozakis, președintele secțiunii (art. 26 alineatul (2) din Convenție) (art. 26 alineatul (2) din Regulamentul de procedură). (a) din Regulamentul de procedură). Ceilalți membri numiți de acesta din urmă pentru a completa camera erau dl Fischbach, dl G. Bonello, dl Strážnická, dl Lorenzen și dl Levits [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Ulterior, dl Rozakis și dl Conforti, care participaseră la examinarea cauzei de către Comisie, s-au deportat [art. 28 din Regulamentul de procedură]. Fischbach l-a înlocuit pe domnul Rozakis în calitate de președinte al camerei (art. 12 din Regulamentul de procedură) și pe domnul A.B. Baka a fost desemnat să-l înlocuiască în cadrul acesteia. Mai târziu, guvernul l-a desemnat pe domnul Ferrari Bravo, judecător ales în calitate de San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 16 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și să se refere la observațiile sale în fața Comisiei. La 14 septembrie 1999, grefa primise memoriul recurentelor. La 30 mai 1978, recurentele au atribuit societății naționale de energie electrică (E.N.E.L.) în fața Tribunalului din Agrigente pentru a obține restituirea unui teren care le aparține sau plata unei indemnizații de expropriere și repararea daunelor suferite. Din cele opt audieri stabilite între 10 ianuarie 1979 și 11 februarie 1981, șase au fost legate de un raport de expertiză, una a fost consacrată depunerii la grefa de documente și una a fost prezentată la cererea părților; acestea au prezentat concluziile lor la 29 aprilie 1981 și audierea pledoariilor a fost stabilită la 10 aprilie 1978. În noiembrie 1981, pârâta a ridicat o excepție de incompetență rațională, iar ședința a fost trimisă la 9 februarie. 1982. În ziua următoare, ședința a fost prezentată la cererea părților, pentru a încerca să ajungă la o soluționare amiabilă. Această încercare a eșuat, audierea pledoariilor a avut loc la 8 iunie 1982. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 14 iulie 1982, tribunalul și-a constatat incompetența rațională materie și a indicat Curtea de Apel din Palermo ca jurisdicție competentă. Între timp, un decret de expropriere a terenului în litigiu a ajuns la ei, la 10 noiembrie 1979 recurentele au atribuit aceeași societate în fața Curții de Apel din Palermo pentru a obține o creștere a cuantumului indemnizației. 1980, a început la 30 octombrie 1980. Un alt caz între părțile privind terenul în litigiu a fost atașat la aceasta și după șaisprezece ședințe, la 11 aprilie 1983, cauza a fost atașată primei proceduri, pendinte în fața Curții de Apel din Palermo (a se vedea punctul 10). La 2 martie 1983, recurentele au reluat prima procedură în fața Curții de Apel din Palermo. Instrucțiunea a început la 21 martie 1983. O audiere mai târziu, la 11 aprilie 1983, după întrunirea stârnită a cauzelor, părțile și-au prezentat concluziile. Ședința de pledoarie a fost stabilită la 1 În iulie 1983. După două trimiteri la cererea părților, această ședință de pledoarii a avut loc la 27 ianuarie 1984. Printr-o ordonanță din aceeași zi, Curtea a trimis cauza în fața Curții de Casație, pentru a stabili instanța competentă. 11. Ședința în fața Curții de Casație a avut loc la 8 februarie 1985, printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 10 aprilie 1985, Curtea de Casație a declarat că instanța competentă era instanța din Agrigente. 12. Întrucât hotărârea Curții de Casație nu a fost comunicată părților, potrivit recurentelor, acestea nu au reluat procedura în fața Tribunalului din Agrigente decât la 6 aprilie 1989. Prima ședință, stabilită la 28 iunie 1989, a fost prezentată din oficiu la 15 noiembrie 1989. La data respectivă, cererea de contestare a cuantumului indemnizației a fost disociată și suspendată, la cererea recurentelor, în așteptarea hotărârii Tribunalului de Agregentă cu privire la prima cerere privind repararea daunelor suferite. După două audieri, ședința de prezentare a concluziilor a fost stabilită la 18 aprilie 1991. Ședința de pledoarii a avut loc la 10 aprilie 1991. octombrie 1991. Prin hotărârea din 17 octombrie 1991, al cărei text a fost depus la grefa din 11 decembrie 1991, tribunalul a stabilit valoarea daunelor. 13. La 4 aprilie 1992, societatea pârâtă a făcut apel la Curtea de Apel din Palermo. Ședința de pledoarii a avut loc la 11 octombrie 1996. printr-o ordonanță în afara ședinței din 18 octombrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 24 octombrie 1996, Curtea a stabilit o altă ședință de pledoarii din 21 februarie 1997. Aceasta din urmă a avut loc numai la 3 octombrie 1997, din cauza unei trimiteri din oficiu. 14. Printr-o ordonanță în afara audierii din 10 octombrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 17 noiembrie 1997, Curtea a redeschis procedura, a numit un expert și a stabilit o audiere la 18 februarie 1998. iulie 1998 și 6 octombrie 1999, patru au fost învestite, una a fost demisă din oficiu și una la cererea părților. Lanțul de prezentare a concluziilor a fost stabilit la 27 ianuarie 2000. ÎN JUST PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE 15. Recurentele susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. În conformitate cu prevederile art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 mai 1978 și era încă în curs de desfășurare la 27 ianuarie 2000. 18. La această dată, aceasta durase deja aproximativ douăzeci și un an și opt de luni. 19. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care trebuia să apară în Codul Oficial al Curii, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 21. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Recurentele solicită cel puțin 300 000 000 de lire italiene (ITL), adică 100 000 000 ITL pentru fiecare reclamantă, pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 23. Curtea consideră că nu s-a stabilit că reclamanții au suferit un prejudiciu material și că este necesar să se acorde recurentelor 135 000 000 ITL, adică 45 000 000 ITL pentru fiecare reclamantă, pentru prejudicii morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 24. Recurentele solicită, de asemenea, 30 892 350 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 25. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 800 000 ITL, adică 1 600 000 ITL per reclamantă, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții și la data la care le-a acordat recurentelor. Interese moratorii 26. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat : că statul pârât trebuie să plătească fiecărei reclamante, în termen de trei luni, 45 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 600 000 (un milion șase sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 2,5% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestora Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 aprilie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE SCIARROTTA et GUARINO c. ITALIE

(Requête n°

40623/98)

ARRÊT

STRASBOURG

5 avril 2000

En l’affaire Sciarrotta et Guarino c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

M.

Fischbach

président

,

M.

L. F

errari Bravo

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

P.

Lorenzen

,

M.

A.B. B

aka

M.

E. L

evits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 23 mars 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

L’affaire a été déférée à la Cour par M

me

Eleonora Sciarrotta, M

me

Giuseppa Sciarrotta et M

me

Carmela Guarino (« les requérantes

»), ressortissantes italiennes, le 1

er

juin 1999. A son origine se trouve une requête (n° 40623/98) dirigée contre la République italienne et dont les requérantes avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission ») le 24 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Les requérantes sont représentées par M

e

M. Pellitteri, avocat à Agrigente. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

Le 27 octobre 1998, la Commission a retenu la requête (n° 40623/98) relative à la durée de la procédure. Dans son rapport du 4 mars 1999 (ancien article

31), elle conclut à l'unanimité à la violation de l'article

6

§

1 de la Convention.

3.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°

11 le 1

er

novembre

1998, et conformément à l’article

5 §

4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour («

le règlement

»), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet

1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.

4.

Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M.

B.

Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 §

2 de la Convention et 26 §

1

a) du règlement), et M.

C.L.

Rozakis, président de la section (article 26 §

1

a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M.

M.

Fischbach, M. G. Bonello, M

me

V.

Strážnická, M.

P.

Lorenzen et M.

E.

Levits (article 26 §

1 b) du règlement).

5.

Ultérieurement, M. Rozakis et M.

Conforti, qui avaient participé à l’examen de l’affaire par la Commission, se sont déportés (article

28 du règlement). En conséquence, M.

Fischbach a remplacé M. Rozakis en tant que président de la chambre (article 12 du règlement) et M.

A.B.

Baka a été désigné pour le remplacer au sein de celle-ci. Par la suite, le Gouvernement a désigné M.

L.

Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29

§

1 du règlement).

6.

Le 16 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 14 septembre 1999, le greffe avait reçu le mémoire des requérantes.

EN FAIT

7.

Le 30 mai 1978, les requérantes assignèrent la société nationale de l'énergie électrique (E.N.E.L.) devant le tribunal d'Agrigente afin d'obtenir la restitution d'un terrain leur appartenant ou le paiement d'une indemnité d'expropriation et la réparation des dommages subis.

8.

La mise en état de l'affaire commença le 12 juillet 1978. Des huit audiences fixées entre le 10 janvier 1979 et le 11 février 1981, six furent relatives à un rapport d'expertise, une fut consacrée au dépôt au greffe de documents et une fut remise à la demande des parties. Celles-ci présentèrent leurs conclusions le 29 avril 1981 et l'audience de plaidoiries fut fixée au 10

novembre 1981. A cette date, la défenderesse souleva une exception d'incompétence

ratione materiae

et l'audience fut renvoyée au 9

février

ratione materiae

et indiqua la cour d'appel de Palerme comme juridiction compétente.

9.

Entre-temps, un décret d'expropriation du terrain en litige leur étant parvenu, le 10 novembre 1979 les requérantes assignèrent la même société devant la cour d'appel de Palerme afin d'obtenir une augmentation du montant de l'indemnité. La mise en état de l'affaire, fixée au 21

janvier

1980, commença le 30 octobre 1980. Une autre affaire entre les parties relative au terrain en litige fut jointe à celle-ci et après seize audiences, le 11 avril 1983, l'affaire fut jointe à la première procédure, pendante devant la cour d'appel de Palerme (voir paragraphe

10).

10.

Le 2 mars 1983, les requérantes reprirent la première procédure devant la cour d'appel de Palerme. L'instruction commença le 21 mars 1983. Une audience plus tard, le 11 avril 1983, après la jonction suscitée des affaires, les parties présentèrent leurs conclusions. L'audience de plaidoiries fut fixée au 1

er

juillet 1983. Après deux renvois à la demande des parties, cette audience de plaidoiries se tint le 27 janvier 1984. Par une ordonnance du même jour, la cour renvoya l'affaire devant la Cour de cassation, pour établir l'instance compétente.

11.

L'audience devant la Cour de cassation se tint le 8 février 1985. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 10 avril 1985, la Cour de cassation déclara que la juridiction compétente était le tribunal d'Agrigente.

12.

L'arrêt de la Cour de cassation n'ayant pas été, selon les requérantes, communiqué aux parties, elles ne reprirent la procédure devant le tribunal d'Agrigente que le 6 avril 1989. La première audience, fixée au 28

juin

1989, fut remise d'office au 15 novembre 1989. A cette date, la demande relative à la contestation du montant de l'indemnité fut disjointe et suspendue, à la demande des requérantes, en l'attente du jugement du tribunal d'Agrigente sur la première demande relative à la réparation des dommages subis. Après deux audiences, l'audience de présentation des conclusions fut fixée au 18 avril 1991. L'audience de plaidoiries eut lieu le 10

octobre 1991. Par un jugement du 17 octobre 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 11 décembre 1991, le tribunal fixa le montant des dommages.

13.

Le 4 avril 1992, la société défenderesse interjeta appel devant la cour d'appel de Palerme. L'instruction commença le 20 avril 1992. Quatre audiences plus tard, le 22 mars 1995, les parties présentèrent leurs conclusions. L'audience de plaidoiries eut lieu le 11 octobre 1996. Par une ordonnance hors audience du 18 octobre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 24 octobre 1996, la cour fixa une autre audience de plaidoiries du 21 février 1997. Cette dernière eut lieu seulement le 3

octobre

1997, en raison d’un renvoi d’office.

14.

Par une ordonnance hors audience du 10 octobre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 17 novembre 1997, la cour rouvrit l’instruction, nomma un expert et fixa une audience au 18 février 1998. Des six audiences prévues entre le 1

er

juillet 1998 et le 6 octobre 1999, quatre concernèrent l’expertise, une fut renvoyée d’office et une à la demande des parties. L’audience de présentations des conclusions fut fixée au 27 janvier 2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

Les requérantes allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

16.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

17.

La période à considérer a débuté le 30 mai 1978 et était encore pendante au 27 janvier 2000.

18.

Elle avait, à cette date, déjà duré environ vingt et un ans et huit mois.

19.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

20.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

21.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

22.

Les requérantes réclament au moins 300 000 000 lires italiennes (ITL), soit 100 000 000 ITL par requérante, au titre du préjudice matériel et moral qu'elles auraient subi.

23.

La Cour considère qu’il n’est pas établi que les requérants ont subi un préjudice matériel et qu’il y a lieu d'octroyer aux requérantes 135

000

000 ITL, soit 45 000 000 ITL par requérante, pour préjudice moral.

B.

Frais et dépens

24.

Les requérantes demandent également 30 892 350 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

25.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 800 000 ITL, soit 1 600 000 ITL par requérante, pour les frais et dépens encourus devant la Cour et l’accorde aux requérantes.

C.

Intérêts moratoires

26.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit :

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérante, dans les trois mois, 45 000 000 (quarante-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 600 000 (un million six cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 avril 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Marc

Fischbach

Greffier

Président