- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 iunie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Zullo împotriva Italiei
Traducere în română Auto
A DOUA SECȚIUNE CAUZA ZULLO c. ITALIA (solicitarea nr. 4306/98) [1]HREȘTE STRASBURG 22 iunie 2000 În litigiul Zullo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Rozakis Președintele Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska judecători și grefier de secțiune al dlui E. Fribergh După ce a intenționat în camera consiliului la 30 mai 2000, a luat hotărârea, adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, M. Raffaele Zullo, care a fost sesizat cu Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 2 martie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 2 martie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (precum și al Convenției privind Drepturile Omului).
Cererea a fost înregistrată la data de 26 august 1998 sub numărul de dosar 43066/98. Reclamantul este reprezentat de M. G. Del Vecchio, avocat în Benevent. Guvernul italian ( În urma unui schimb de corespondență, la 21 decembrie 1999, grefierul secțiunii a propus părților încheierea unui acord amiabil în sensul articolului 38 alineatul (1) litera (b) din convenție. La 25 ianuarie 2000 pentru guvern și la 13 ianuarie 2000 și la 2 martie 2000 pentru solicitant, părțile au prezentat declarații formale de acceptare a unui regulament amiabil al cauzei. La 12 septembrie 1990, reclamantul a înaintat un recurs judecătorului de instanță din Benevent, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o pensie de invaliditate.
La 20 septembrie 1990, judecătorul de instanță a fixat prima ședință la 13 martie 1991. Această ședință a fost prezentată la data de 5 iunie 1991 la cererea reclamantului și apoi din oficiu la data de 30 octombrie 1991, la cererea reclamantului la 19 februarie 1992. În ziua următoare, judecătorul a numit un expert și a stabilit ca cauza să fie luată în deliberare la 8 martie 1993. Întrucât expertul nu a depus la grefă raportul său de expertiză, cazul a fost amânat la 12 iulie 1993. Această audiere a fost trimisă din oficiu la 11 iulie 1994. Prin decizia din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 14 septembrie 1994, judecătorul de instanță a respins cererea reclamantului. La 28 iulie 1995, acesta din urmă a făcut apel la Tribunalul din Benevent.
În ianuarie 1996, președintele a însărcinat un judecător raportor al cazului și a stabilit ședința de pledoarii la 9 octombrie 1996. În ziua următoare, tribunalul a numit un expert și a stabilit deliberarea cazului la 14 mai 1997. În acea zi, instanța l-a convocat pe expert pentru a putea oferi explicații la ședința din 24 septembrie 1997. În ziua următoare, instanța a solicitat expertului să prezinte un alt raport și a stabilit ca cazul să fie prezentat în mod deliberat la 11 martie 1998. Această audiere a fost prezentată de instanță fără a indica motivul la 27 mai 1998. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 18 iunie 1998, instanța a făcut parte din dreptul la cererea reclamantului.
LA 25 ianuarie 2000, grefierul a primit de la co-agentul guvernului italian în fața Curții următoarea scrisoare: 430606/98, introdusă de dl Zullo, guvernul italian oferă acestuia suma de 18 000 000 de lire italiene (ITL), din care 15 000 000 ITL pentru daune morale și 3 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va reprezenta soluționarea definitivă a cauzei. Prezenta declarație ține seama de durata procedurii, dar nu include nici o evaluare a motivelor care pot justifica o astfel de durată în dreptul intern.
În plus, Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Italian conform căruia este dispus să-mi plătească suma de 18 000 000 de lire italiene (ITL), din care 000 000 ITL pentru daune morale și 3 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei, având ca origine cererea nr. 43065/96 pe care am înaintat-o Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această propunere este acceptată și, de asemenea, renunță la orice altă pretenție împotriva Italiei cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri. Declar că această declarație a fost soluționată definitiv. Această declarație a fost făcută în cadrul regulamentului amiabil la care am ajuns eu și guvernul. În plus, sunt dispus să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile. Aceaceasta este asigurată că regulamentul menționat se bazează pe respectarea drepturilor omului, așa cum le recunosc Convenția sau Protocoalele sale [articolele 37 alineatul (1) în fine ale Convenției și 62 alineatul (3) din Regulamentul de procedură].
să șteargă cauza rolului; Ia act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 22 iunie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ZULLO c. ITALIE (Requête n° 43066/98) [1] ARRÊT STRASBOURG 22 juin 2000 En l’affaire Zullo c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C. Rozakis , président , M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M. P. Lorenzen , M. M. Fischbach , M me M. Tsatsa-Nikolovska , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 mai 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Raffaele Zullo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 26 août 1998 sous le numéro de dossier 43066/98. Le requérant est représenté par M e G. Del Vecchio, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée d’une procédure civile. La chambre a déclaré la requête recevable le 29 juin 1999.
Après un échange de correspondance, le 21 décembre 1999, le greffier de section a proposé aux parties la conclusion d’un règlement amiable au sens de l’article 38 § 1 b) de la Convention. Le 25 janvier 2000 pour le Gouvernement et les 13 janvier 2000 et 2 mars 2000 pour le requérant, les parties ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire. EN FAIT
Le 12 septembre 1990, le requérant déposa un recours devant le juge d'instance de Bénévent, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à une pension d'invalidité.
Le 20 septembre 1990, le juge d'instance fixa la première audience au 13 mars 1991. Cette audience fut remise au 5 juin 1991 à la demande du requérant, puis d'office au 30 octobre 1991, à la demande du requérant au 19 février 1992. Le jour venu, le juge nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l'affaire au 8 mars 1993. L'expert n'ayant pas déposé au greffe son rapport d'expertise, l'affaire fut ajournée au 12 juillet 1993. Cette audience fut renvoyée d'office au 11 juillet 1994. Par décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14 septembre 1994, le juge d'instance rejeta la demande du requérant.
Le 28 juillet 1995, ce dernier interjeta appel devant le tribunal de Bénévent. Le 10 janvier 1996, le président chargea un juge rapporteur du dossier et fixa l'audience de plaidoiries au 9 octobre 1996. Le jour venu, le tribunal nomma un expert et fixa la mise en délibéré de l'affaire au 14 mai 1997. Ce jour-là, le tribunal convoqua l'expert pour qu'il puisse fournir des explication à l'audience du 24 septembre 1997. Le jour venu, le tribunal demanda à l'expert de présenter un autre rapport et fixa la mise en délibéré de l'affaire au 11 mars 1998. Cette audience fut remise par le tribunal sans en indiquer le motif au 27 mai 1998.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 18 juin 1998, le tribunal fit en partie droit à l’appel du requérant. EN DROIT
Le 25 janvier 2000, le greffier a reçu du coagent du gouvernement italien devant la Cour la lettre suivante : « Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 43066/98, introduite par M. Zullo, le gouvernement italien offre de verser à celui-ci la somme de 18 000 000 lires italiennes (ITL), dont 15 000 000 ITL au titre du dommage moral et 3 000 000 ITL au titre des frais et dépens, dans les trois mois à compter de la notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. La présente déclaration tient compte de la durée de la procédure mais ne comporte aucune évaluation sur les raisons qui peuvent justifier une telle durée en droit interne. En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. »
Les 13 janvier 2000 et 2 mars 2000, le greffier a reçu la déclaration suivante signée par le requérant : « J’ai pris connaissance de la déclaration du gouvernement italien selon laquelle il est prêt à me verser la somme de 18 000 000 lires italiennes (ITL), dont 15 000 000 ITL au titre du dommage moral et 3 000 000 ITL au titre des frais et dépens en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 43066/98 que j’ai introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme. J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de l’Italie à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée. La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus. En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention. »
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties. Elle est assurée que ledit règlement s’inspire du respect des droits de l’homme, tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1 in fine de la Convention et 62 § 3 du règlement).
Partant, il échet de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à L’UNANIMITé, 1. Décide de rayer l’affaire du rôle ; 2. Prend acte de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juin 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme.