- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 septembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
De Lisi împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA LISI c. ITALIA (solicitarea nr. 40974/98) [1]HREȘTE STRASBURG 28 septembrie 2000 DEFINF 28/12/2000 În cauza De Lisi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Rozakis președinte A.B. Baka Conforti Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska judecători și din domnul Fribergh grefier de secțiune A.B. Baka Conforti Bonello Strážnická După deliberarea sa în camera Consiliului la 7 septembrie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Aniello De Lisi ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 februarie 1995 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( R. Berardi, avocat la La Spezia.
Guvernul italian (adică, la data de 27 aprilie 1999) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 21 septembrie 1987. La 28 octombrie 1987, data la care reclamantul s-a constituit în procedură, declarând că nu se opune dizolvarii, ci că în comunitate trebuia să se țină seama și de alte bunuri. La 10 februarie 1988, judecătorul de punere în funcțiune a numit un expert, care a depus jurământul la 18 februarie 1988 Cele patru audieri care au avut loc între 9 noiembrie 1988 și 7 iunie 1989 au fost retrimise în așteptarea depunerii la grefa raportului de experiență. La 22 noiembrie 1989, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 14 În februarie 1990. În ziua următoare, judecătorul a ordonat prezentarea personală a părților la cererea reclamantului.
La cinstire prevăzută în acest scop, stabilită la 8 iunie 1990, a fost trimisă la 23 octombrie 1990 la cererea fraților reclamantului. În acea zi, judecătorul a ordonat înștiințarea expertului. După o trimitere, deoarece expertul nu a fost prezentat, la 27 martie 1991 judecătorul a ordonat o expertiză suplimentară. Cele trei ședințe care au avut loc între 9 octombrie 1991 și 14 octombrie 1992 au avut loc în instanță. După două audieri în cursul cărora părțile au solicitat stabilirea datei pentru prezentarea concluziilor, la 1 decembrie La 23 februarie 1994, judecătorul a dispus o examinare suplimentară. La 29 iunie 1994, reclamantul a prezentat un recurs în temeiul articolului 700 din Codul de procedură civilă, în vederea obținerii unei anumite sume cu titlu de avans.
După două trimiteri, printr-o ordonanță din 9 noiembrie 1994, judecătorul a respins acțiunea în litigiu prezentată de solicitant. 1995, doi au fost retrimiși în așteptarea depunerii la grefa raportului de competență. Prin ordonanța din 8 mai 1995, judecătorul a respins o altă acțiune în legătură cu aceasta prezentată între timp de reclamant și a amânat cauza la data de 8 noiembrie 1995. La 20 decembrie 1995, părțile și-au prezentat concluziile, iar la data de 14 februarie 1996 s-a stabilit rejudecare. Prin hotărârea din 15 februarie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 18 aprilie 1996, Tribunalul a declarat comunitatea bunurilor parțial dizolvată și a acordat reclamantului o sumă cu titlu de parte.
La 28 octombrie 1996, reclamantul a luat apel la instanța de judecată din Genova. În februarie 1997, judecătorul a amânat cauza la data de 11 aprilie 1997 la cererea părților. În acea zi, părțile și-au prezentat concluziile, iar la data de 3 decembrie 1998 s-a stabilit cinstirea pledoariilor.
Prin ordonanța din 28 ianuarie 1999, instanța de apel redeschisă la adresa tribunalului, a numit un expert și a amânat cauza la data de 9 aprilie 1999. Reclamantul invocă încălcarea principiului termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din Convenție, astfel cum este formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 septembrie 1987 și era încă în curs de desfășurare la 9 aprilie 1999. 12. La această dată, aceasta a durat mai mult de 11 ani și șase luni, pentru două instanțe.
13. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, la Hotărârea Bottazzi c. Italia să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând cont de jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în cauză nu răspunde cerinței termenului rezonabil Pe lângă faptul că există încă o manifestare a practicii menționate anterior, a existat o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (2). PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL 1 15. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că durata procedurii în litigiu a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) (punctul 14 de mai sus), Curtea consideră că … a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și, în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite doar eliminarea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, o satisfacție echitabilă 18. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile consacrate în jurisprudența sa,
Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 24 000 000 de lire italiene (ITL) pentru daune morale și suma de 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 19. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 24 000 000 (24 milioane) lira italiană pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lira italiană pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia.
Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 28 septembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE DE LISI c. ITALIE (Requête n° 40974/98) [1] ARRÊT STRASBOURG 28 septembre 2000 DÉFINITIF 28/12/2000 En l’affaire De Lisi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C. Rozakis , président , M. A.B. Baka M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M. M. Fischbach M me M. Tsatsa-Nikolovska , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 septembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Aniello De Lisi (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 février 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40974/98. Le requérant est représenté par M e R. Berardi, avocat à La Spezia. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 27 avril 1999. EN FAIT
Le 21 septembre 1987, quatre frères du requérant assignèrent ce dernier devant le tribunal de La Spezia, afin d’obtenir la dissolution d’une communauté de biens.
L’instruction commença le 28 octobre 1987, date à laquelle le requérant se constitua dans la procédure en affirmant de ne pas être contraire à ladite dissolution, mais que dans la communauté devaient être pris en compte également d’autres biens. Le 10 février 1988, le juge de la mise en état nomma un expert, qui prêta serment le 18 mai 1988. Les quatre audiences qui se tinrent entre le 9 novembre 1988 et le 7 juin 1989 furent renvoyées dans l’attente du dépôt au greffe du rapport d’expertise. Le 22 novembre 1989, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 14 février 1990. Le jour venu, le juge ordonna la comparution personnelle des parties à la demande du requérant. L’audience prévue à cette fin, fixée au 8 juin 1990, fut renvoyée au 23 octobre 1990 à la demande des frères du requérant. Ce jour-là, le juge ordonna la comparution de l’expert. Après un renvoi car l’expert ne s’était pas présenté, le 27 mars 1991 le juge ordonna une expertise complémentaire. Les trois audiences qui eurent lieu entre le 9 octobre 1991 et le 14 octobre 1992 concernèrent l’expertise.
Après deux audiences au cours desquelles les parties demandèrent la fixation de la date pour la présentation des conclusions, le 1 er décembre 1993 le juge ordonna la comparution de l’expert à la demande du requérant. Le 23 février 1994, le juge ordonna une expertise complémentaire.
Le 29 juin 1994, le requérant présenta un recours en référé aux termes de l’article 700 du code de procédure civile, afin d’obtenir une certaine somme à titre d’acompte. Après deux renvois, dont un d’office, par une ordonnance du 9 novembre 1994, le juge rejeta le recours en référé présenté par le requérant. Des trois audiences qui se tinrent entre le 22 février et le 8 mars 1995, deux furent renvoyées dans l’attente du dépôt au greffe du rapport d’expertise. Par une ordonnance du 8 mai 1995, le juge rejeta un autre recours en référé entre-temps présenté par le requérant et ajourna l’affaire au 8 novembre 1995. Le 20 décembre 1995, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 14 février 1996.
Par un jugement du 15 février 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 18 avril 1996, le tribunal déclara la communauté des biens en partie dissoute et alloua au requérant une somme à titre de quote-part.
Le 28 octobre 1996, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Gênes. L’instruction de l’affaire commença le 17 janvier 1997. Le 21 février 1997, le juge ajourna l’affaire au 11 avril 1997 à la demande des parties. Ce jour-là, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 3 décembre 1998. Par une ordonnance du 28 janvier 1999, la cour d’appel rouvrit l’instruction, nomma un expert et ajourna l’affaire au 9 avril 1999. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9. Le requérant allègue la violation du principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 21 septembre 1987 et était encore pendante au 9 avril 1999.
Elle avait, à cette date, duré plus de onze ans et six mois, pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ».
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1
15. Le requérant se plaint également de ce que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l'article 1 du Protocole n° 1.
Eu égard au constat relatif à l’article 6 § 1 (paragraphe 14 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition (voir l'arrêt Zanghì c. Italie du 19 février 1991, série A n° 194-C, p. 47, § 23). III. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu ’ il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d ’ effacer qu ’ imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s ’ il y a lieu, une satisfaction équitable. »
Compte tenu des éléments en sa possession et des critères consacrées dans sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d'accorder au requerant la somme de 24 000 000 lires italiennes (ITL) au titre de dommage moral et la somme de 5 000 000 ITL au titre des frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 1 du Protocole n° 1 ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 24 000 000 (vingt-quatre millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 septembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président [1] Cet arrêt peut subir des retouches de forme.