AFFAIRE GÖÇ c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 36590/97) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare: Comisia) de un cetățean al acestui stat, dl. Mehmet Göç (în continuare: reclamantul), pe 28 aprilie 1997, în temeiul fostului art. 25 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare: Convenția).

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat în fața Curții de d-na Güney Dinç, avocat la Izmir (Turcia). Guvernul turc (în continuare: Guvernul) nu a desemnat un agent pentru nevoile procedurii în fața Curții.

Reclamantul se plângea în special că a suferit abuzuri în tratamentul în custodia politiei și nu a beneficiat de un proces echitabil în cadrul acțiunii sale de reparație.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, dată la care a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

A fost atribuită Secțiunii a patra a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Pe 14 octombrie 1999, camera a hotărât comunicarea contestațiilor prezentate de reclamant pe baza art. 3 și 6 din Convenție și a declarat cererea inadmisibilă pentru rest. Pe 6 aprilie 2000, a declarat contestația sub aspectul art. 3 inadmisibilă și a reținut contestația derivată din art. 6 pentru examinare pe fond.

Numai reclamantul a depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). După consultarea părților, camera a hotărât că o ședință asupra fondului nu era necesară (art. 59 § 2 final din regulament). FAPTE I.

La data faptelor, reclamantul era angajat la tribunalul impozitelor nr. 2 din Izmir. Pe 18 iulie 1995, tribunalul de judecată din Izmir a comunicat procurorului Republicii din Izmir numele și locul de muncă al reclamantului, pe motiv că acesta era bănuit că furaseși falsificase documente referitoare la o cauză de divorț deja judecată.

Pe 25 iulie 1995, parchetul a transmis dosarul direcției de poliție.

Pe 26 iulie 1995, la 17:10, reclamantul a fost luat în custodie în localurile direcției de poliție din Izmir. Era acuzat cu încărcăturile descrise mai sus. A depus o mărturie în care nega orice implicare în incident cu privire la dosarul procedural. Potrivit reclamantului, nu i s-a permis să ia contact cu familia sa sau să consulte un avocat. Susține că a fost insultat și bătut timp de două ore.

Doi alți suspecți au fost, de asemenea, incriminați și au depus mărturii. Adilye Bilecen, una dintre părțile în procedura de divorț, a depus mărturie, de asemenea.

Pe 27 iulie 1995 a fost întocmit un proces-verbal de investigație cu privire la reclamant și la ceilalți doi suspecți. În aceeași zi, la 17:00, reclamantul a fost eliberat în temeiul unei decizii a procurorului. Ceilalți doi suspecți au fost ținuți în custodie.

În seara zilei 27 iulie 1995, după eliberare, reclamantul s-a dus la spitalul public din Izmir. Angajatorul i-a acordat apoi patru zile de concediu medical. Raportul medical întocmit la spital indica că reclamantul suferea de o dermatoză comună datorită inflamației rădăcinilor părului feței.

Pe 31 iulie 1995, parchetul din Karșıyaka a hotărât clasarea cauzei fără continuare din cauza lipsei de probe. Decizia a fost comunicată reclamantului pe 19 august 1995.

Pe 28 august 1995, procurorul a adunat o mărturie din parte a reclamantului, în care acesta indica că ceruse Ministerului Justiției deschiderea unei proceduri împotriva persoanei care l-a denunțat autorităților.

Pe 29 august 1995, procurorul a hotărât să nu urmărească penal persoana desemnată de reclamant.

Pe 5 septembrie 1995, în temeiul legii nr. 466, reclamantul a depus plângere la curtea penală (Ağır Ceza Mahkemesi) din Karșıyaka împotriva Trezoreriei Statului, cerând o despăgubire de 200.000.000 lire turce (TRL) cu titlu de reparație pentru detenție între „24 și 27 iulie 1995". În cerere, avocatul reclamantului declara în special că clientul său, în cursul detenției, fusese torturat și prost tratat, deoarece fusese bătut și insultat timp de două ore și privat de dreptul de a lua contact cu familia și avocatul. Din cauza rănilor sale, reclamantul fusese forțat să ia patru zile de concediu medical. Cererea nu invoca nicio dispoziție particulară din legea nr. 466.

Pe 14 septembrie 1995, curtea penală din Karșıyaka, în ședință cu trei judecători, a desemnat unul dintre membrii săi pentru a instrui cauza și a redacta un raport. Judecătorul desemnat la aceasta a verificat printre altele că parchetul din Izmir abandonase acuzațiile împotriva reclamantului. A adunat, de asemenea, informații cu privire la situația personală, financiară și socială a acestuia. Magistratul a considerat că dovezile obținute erau suficiente pentru a-i permite elaborarea raportului și a hotărât, în cadrul puterii discreționare conferite de art. 3 din legea nr. 466, că era inutil să audă reclamantul. Procurorul a fost invitat să comunice observațiile sale scrise cu privire la plângerea depusă de reclamant. Pe 7 decembrie 1995, procurorul, în conformitate cu legea nr. 466, a comunicat Curții penale din Karșıyaka opinia sa. Nota că reclamantul fusese luat în custodie pe 25 iulie 1995, nu pe 24 iulie 1995 cum susținea acesta, și fusese eliberat pe 27 iulie 1995. Procurorul a recomandat acordarea reclamantului a unei despăgubiri pentru prejudiciu moral, într-o sumă de apreciat de curte. Această opinie nu a fost comunicată reclamantului.

În raportul din 7 decembrie 1995 la Curtea penală din Karșıyaka, judecătorul a declarat în special că reclamantul fusese deținut timp de două zile, din 25 la 27 iulie 1995, și, la eliberare, fusese întocmit un raport medical conform căruia fusese agresatol. Judecătorul a recomandat ca reclamantul să primească o despăgubire pentru prejudiciu moral referitor la detenție, calculată pe baza situației sale personale, financiare și sociale.

Pe 7 decembrie 1995, Curtea penală din Karșıyaka a estimat că reclamantul fusese deținut timp de două zile și îndeplinea condițiile pentru a fi despăgubit. În decizia sa, a luat notă de toate contestațiile formulate în petiția depusă de avocatul apărării. Invocând situația personală, financiară și socială a reclamantului, curtea i-a alocat 10.000.000 TRL cu titlu de reparație și 1.500.000 TRL pentru cheltuieli de procedură.

Atât avocatul reclamantului, cât și Trezoreria Statului au atacat ambii la apel suma despăgubirii. Avocatul reclamantului a susținut în apel că suma aceasta nu era suficientă pentru a repara prejudiciul rezultat din arestare și detenția ilegală. Nu a contestat datele detentiei așa cum fuseseră definite de curte. Pe 17 octombrie 1996, procurorul general la Curtea de Casație și-a prezentat opinia asupra fondului ambelor recursuri. În concluziile scrise la Curtea de Casație, a declarat că niciuna dintre părți nu avea un motiv valid de recurs și a recomandat respingerea ambelor recursuri. Această opinie nu a fost comunicată reclamantului.

Pe 7 noiembrie 1996, a șasea cameră penală (Yargıtay) a Curții de Casație a confirmat decizia din 7 decembrie 1995.

Potrivit informațiilor transmise de Guvern, reclamantul nu a cerut niciodată să i se verse despăgubirea care i fusese alocată de Curtea penală din Karșıyaka. II.

În temeiul art. 128 din codul de procedură penală, o persoană arestată trebuie prezentată unui judecător într-un termen de douăzeci și patru de ore sau, dacă infracțiunea a fost comisă de mai multe persoane, într-un termen de patru zile.

Art. 1 din legea nr. 466 privind acordarea despăgubirilor persoanelor aretate sau deținute prevede: „Vor fi compensate de Stat prejudiciile suferite de orice persoană: 1. arestată sau pusă în custodie în condiții și circumstanțe neconforme cu Constituția și legile; 2. căreia nu i-au fost comunicați imediat motivele arestării sau detenției; 3. care nu a fost prezentată judecătorului după ce a fost arestată sau pusă în custodie în termenul legal; 4. care a fost privată de libertate fără hotărâre judiciară după ce termenul legal pentru a fi prezentată judecătorului a expirat; 5. ale cărei persoane apropiate nu au fost informate imediat de arestare sau detenție; 6. care, după ce a fost arestată sau pusă în custodie în conformitate cu legea, a beneficiat de o decizie de neurtărâre (...), de o achitare sau de o hotărâre eximând-o de o pedeapsă; sau 7. care a fost condamnată la o pedeapsă de închisoare mai scurtă decât detenția sa sau numai la o amendă."

Potrivit art. 2 din legea nr. 466, orice reclamant trebuie să introducă o cerere de reparație la Curtea penală din locul domiciliului seu într-un termen de trei luni, expunând faptele litigioase și indicând suma pretinsă. Conform art. 3 din aceeași lege, Curtea penală competentă desemnează unul dintre membrii săi pentru a examina cererea. Judecătorul numit în felul acesta asculta reclamantul dacă este necesar, studiază dosarul și solicita procurorului să-i comunice observațiile scrise asupra cererii. Raportează apoi Curții, care se hotărăște asupra cererii pe baza aprecierii raportorului și observațiilor scrise ale procurorului. Nu ține o ședință. Reclamantul are o săptămână pentru a ataca decizia Curții penale. ÎN DREPT I.

Nu este contestat că cauza privește „un drept de natură civilă" în sensul acestei dispoziții. Curtea nu vede niciun motiv să adopte un punct de vedere diferit (Hotărârile Georgiadis c. Grecia din 29 mai 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-III, p. 959, § 35, și Szücs c. Austria din 24 noiembrie 1997, Colecție 1997-VII, p. 2480, § 37).

Reclamantul susține că Curtea de Casație a introdus în dosar observațiile procurorului general privind fondul motivelor sale de apel și ale Trezoreriei Statului. Cu toate acestea, nu a primit niciodată o copie și s-a văzut deci refuzat dreptul de a răspunde. Reclamantul susține, de asemenea, că jurisdicția internă a apreciat cererea sa de despăgubire doar pe baza observațiilor scrise ale procurorului, în conformitate cu art. 3 § 2 din legea nr. 466. Conform reclamantului, nu dispunea în dreptul intern de nicio posibilitate de a cere o ședință contradictorie, nici în aplicarea legii nr. 466, nici în temeiul dispozițiilor generale ale codului de procedură civilă sau ale codului de procedură administrativă. Oricum, invocarea dispozițiilor acestor două coduri nu l-ar fi ajutat, deoarece legea nr. 466 ar fi fost considerată ca lex specialis.

Guvernul nu s-a exprimat asupra contestației reclamantului privind non-comunicarea comentariilor procurorului general asupra recursului acestuia. Cât privește absența dezbaterilor, Guvernul susține că, ținând seama că suma pretensiunilor reclamantului depășea pragul stabilit de art. 438 din codul de procedură civilă ca condiție prealabilă pentru ținerea unei ședințe în fața Curții de Casație, persoana interesată putea prezenta o cerere în acest sens. Cu toate acestea, nu s-a prevalat niciodată de această posibilitate. Guvernul adaugă că legea nr. 466 vizează oferirea unei proceduri speciale de despăgubire persoanelor care au fost ilegal aretate sau deținute. Are scopul de a permite examinarea oricărei cereri de despăgubire pe baza dosarului cauzei și de a evita întârzierile și costurile ocazionate de dezbaterile orale. Cererea reclamantului a fost bine documentată și nu implica considerații de ordin public care ar fi obligat tribunalele să adune mărturii orale. Este semnificativ că cererea reclamantului a condus la o decizie în patru luni și jumătate.

Curtea observă că procurorul general la Curtea de Casație trebuia să-și dea opinia asupra fondului recursurilor prezentate de reclamant și Trezoreria Statului. A expus în scris punctul de vedere conform căruia trebuia confirmat acordul despăgubirilor acordate de instanța inferioară. Opinia sa era deci destinată să influențeze decizia Curții de Casație.

După opinia Curții, ținând seama de natura observațiilor procurorului general și de imposibilitatea pentru reclamant de a răspunde în scris, a existat o încălcare a dreptului acestuia la o procedură contradictorie. Aceasta implică în principiu dreptul părților la un proces civil sau penal de a fi informate și de a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului, chiar și de către un magistrat independent – cum era procurorul general în speță – cu intenția de a influența decizia sa (vezi, printre multe altele, Hotărârea J.J. c. Țări de Jos din 27 martie 1998, Colecție 1998-II, p. 613, § 43).

Desigur, procurorul general a recomandat, de asemenea, respingerea recursului Trezoreriei Statului. Cu toate acestea, dacă această neutralitate poate fi asigurat egalitatea armelor între părți în instanța superioară, rămâne că reclamantul contesta suma despăgubirilor acordate de instanța inferioară. În consecință, avea dreptul să fie pe deplin informat de orice observație care ar putea compromite șansele sale de succes în fața Curții de Casație. Cu adevăr, în scopul echității, comunicarea unor asemenea observații se impunea cu atât mai mult cu cât reclamantul nu putea conta pe o ședință în fața jurisdicțiilor interne.

Prin urmare, non-comunicarea reclamantului a observațiilor procurorului general la Curtea de Casație a antrenat violarea art. 6 § 1.

Ținând seama de concluzia conform căreia dreptul reclamantului la un proces echitabil a fost încălcat din motivul susmenționat, Curtea consideră inutil să examineze separat plângerea privind inechitatea procedurii datorită absenței ședinței. II.

Reclamantul cere o sumă de 50.000 de franci francezi (FRF) cu titlu de reparație a prejudiciului moral suferit. Nu face nicio pretenție privind prejudiciul material.

Guvernul nu face nicio observație asupra acestei cereri.

Curtea consideră că constatarea sa de încălcare a art. 6 § 1 din Convenție prin aceea că dreptul reclamantului la o procedură contradictorie a fost încălcat constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocatol. B. Cheltuieli și speze

Reclamantul cere o sumă de 13.500 FRF din acest motiv. Susține că din această sumă, 10.000 FRF corespund onorariilor avocatului efectuate în cursul procedurilor în fața jurisdicțiilor interne și organelor Convenției, restul acoperind cheltuielile procedurale.

Guvernul nu face nicio observație asupra acestei cereri.

Pronunțând în echitate, Curtea alocă reclamantului o despăgubire de 10.000 FRF, minus 4.100 FRF percepuți din Consilul Europei cu titlu de asistenție judiciară. C. Dobânzi de întârziere

Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 2,74% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție prin aceea că reclamantul nu a avut posibilitatea de a răspunde la observațiile procurorului general la Curtea de Casație; 2. Declară că nu este necesar să examineze separat contestația reclamantului referitoare la absența ședinței în fața jurisdicțiilor interne; 3. Declară că constatarea de încălcare de mai sus constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 4. Declară că a) Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: 10.000 (zece mii) franci francezi pentru cheltuieli și speze, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit pe valoarea adăugată, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății, minus 4.100 (patru mii unu sută) franci francezi percepeți cu titlu de asistenție judiciară, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data pronunțării hotărârii; b) această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de 2,74% pe an de la expirarea termenului menționat și până la plată; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba engleză, apoi comunicat în scris pe 9 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Georg Ress Grefier Președinte La prezenta hotărâre se găsește atașată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulamentul Curții, declarația opiniei separate a Dl. Makarczyk și Dl. Türmen. G.R. V.B.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 36590/97) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mehmet Göç (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 28 avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté devant la Cour par M e Güney Dinç, avocat à İzmir (Turquie). Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent pour les besoins de la procédure devant la Cour.

Le requérant alléguait en particulier avoir subi des mauvais traitements pendant sa garde à vue et ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable dans le cadre de son action en réparation.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

Elle a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 14 octobre 1999, la chambre a décidé de communiquer les griefs présentés par le requérant sur le terrain des articles 3 et 6 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus. Le 6 avril 2000, elle a déclaré le grief au regard de l’article 3 irrecevable et a retenu le grief tiré de l’article 6 pour examen au fond.

Seul le requérant a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). Après consultation des parties, la chambre a décidé qu’une audience sur le fond n’était pas nécessaire (article 59 § 2 in fine du règlement). EN FAIT I.

A l’époque des faits, le requérant était employé au tribunal des impôts n o 2 d’İzmir. Le 18 juillet 1995, le tribunal de grande instance d’İzmir communiqua le nom et le lieu de travail du requérant au procureur de la République d’İzmir, au motif que l’intéressé était soupçonné d’avoir volé et falsifié des documents relatifs à une affaire de divorce déjà jugée.

Le 25 juillet 1995, le parquet transmit le dossier à la direction de la sûreté.

Le 26 juillet 1995, à 17 h 10, le requérant fut placé en garde à vue dans les locaux de la direction de la sûreté d’İzmir. Il était accusé des charges décrites ci-dessus. Il fit une déposition dans laquelle il niait toute implication dans l’incident relatif au dossier de procédure. Selon le requérant, il ne fut pas autorisé à prendre contact avec sa famille ou à consulter un avocat. Il soutient avoir été insulté et battu pendant deux heures.

Deux autres suspects furent également incarcérés et firent des dépositions. Adilye Bilecen, l’une des parties à la procédure de divorce, témoigna également.

Le 27 juillet 1995 fut établi un procès-verbal d’enquête concernant le requérant et les deux autres suspects. Le même jour, à 17 heures, le requérant fut libéré en vertu d’une décision du procureur. Les deux autres suspects furent maintenus en garde à vue.

Dans la soirée du 27 juillet 1995, à la suite de sa libération, le requérant se rendit à l’hôpital public d’İzmir. Son employeur lui accorda ensuite quatre jours de congé de maladie. Le rapport médical établi à l’hôpital indiquait que le requérant souffrait d’une dermatose commune due à l’inflammation des racines des poils du visage.

Le 31 juillet 1995, le parquet de Karșıyaka décida de classer l’affaire sans suite ( takipsizlik kararı ) en raison du manque de preuves. La décision fut signifiée au requérant le 19 août 1995.

Le 28 août 1995, le procureur recueillit une déposition du requérant, dans laquelle celui-ci indiquait avoir demandé au ministère de la Justice d’ouvrir une procédure contre l’individu qui l’avait dénoncé aux autorités.

Le 29 août 1995, le procureur décida de ne pas poursuivre la personne désignée par le requérant.

Le 5 septembre 1995, en vertu de la loi n o 466, le requérant porta plainte auprès de la cour d’assises ( Ağır Ceza Mahkemesi ) de Karșıyaka contre le Trésor public, sollicitant une indemnité de 200 000 000 livres turques (TRL) à titre de réparation pour sa détention entre « le 24 et le 27 juillet 1995 ». Dans la demande, l’avocat du requérant déclarait notamment que son client, au cours de sa détention, avait été torturé et maltraité, puisqu’il avait été battu et insulté pendant deux heures et privé du droit de prendre contact avec sa famille et avec un avocat. En raison de ses blessures, le requérant avait été contraint de prendre quatre jours de congé de maladie. La demande n’invoquait aucune disposition particulière de la loi n o 466.

Le 14 septembre 1995, la cour d’assises de Karșıyaka, siégeant à trois juges, désigna l’un de ses membres ( naip hakim ) pour instruire l’affaire et rédiger un rapport. Le juge désigné à cet effet vérifia entre autres que le parquet d’İzmir avait abandonné les charges contre le requérant. Il recueillit également des informations sur la situation personnelle, financière et sociale de celui-ci. Le magistrat estima que les preuves obtenues étaient suffisantes pour lui permettre d’élaborer son rapport et décida, dans le cadre du pouvoir discrétionnaire que lui conférait l’article 3 de la loi n o 466, qu’il était inutile d’entendre le requérant. Le procureur fut invité à communiquer ses observations écrites sur la plainte déposée par le requérant. Le 7 décembre 1995, le procureur, conformément à la loi n o 466, fit part de son avis à la cour d’assises de Karșıyaka. Il relevait que le requérant avait été placé en garde à vue le 25 juillet 1995, et non le 24 juillet 1995 comme le prétendait l’intéressé, et avait été libéré le 27 juillet 1995. Le procureur recommanda d’accorder au requérant une indemnité pour préjudice moral, d’un montant à apprécier par la cour. Cet avis ne fut pas signifié au requérant.

Dans son rapport du 7 décembre 1995 à la cour d’assises de Karșıyaka, le juge déclara notamment que le requérant avait été détenu pendant deux jours, du 25 au 27 juillet 1995, et, à sa libération, avait fait établir un rapport médical selon lequel il avait été agressé (« darp edildiği »). Le juge recommanda que le requérant reçoive une indemnité pour préjudice moral relativement à sa détention, calculée sur la base de sa situation personnelle, financière et sociale.

Le 7 décembre 1995, la cour d’assises de Karșıyaka estima que le requérant avait été détenu pendant deux jours et remplissait les conditions pour être indemnisé. Dans sa décision, elle prit note de tous les griefs formulés dans la demande soumise par l’avocat de la défense. Invoquant la situation personnelle, financière et sociale du requérant, la cour lui alloua 10 000 000 TRL à titre de réparation et 1 500 000 TRL pour les frais de procédure.

L’avocat du requérant et le Trésor public recoururent tous deux contre le montant de l’indemnité. L’avocat du requérant allégua en appel que cette somme ne suffisait pas à réparer le préjudice résultant de l’arrestation et de la détention illégales. Il ne contesta pas les dates de détention telles qu’elles avaient été définies par la cour. Le 17 octobre 1996, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond des deux recours. Dans ses conclusions écrites à la Cour de cassation, il déclara qu’aucune des parties n’avait de motif valable d’appel et recommanda de rejeter les deux recours. Cet avis ( tebliğname ) ne fut pas communiqué au requérant.

Le 7 novembre 1996, la sixième chambre criminelle ( Yargıtay ) de la Cour de cassation confirma la décision du 7 décembre 1995.

Selon des informations soumises par le Gouvernement, le requérant n’a jamais demandé à ce que lui soit versée l’indemnité qui lui avait été allouée par la cour d’assises de Karșıyaka. II.

En vertu de l’article 128 du code de procédure pénale, une personne arrêtée doit être traduite devant un juge dans un délai de vingt-quatre heures ou, si l’infraction a été commise par plusieurs personnes, dans un délai de quatre jours.

L’article 1 de la loi n o 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues dispose que : « Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne : 1. arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois ; 2. à laquelle les griefs à l’origine de son arrestation ou détention n’auront pas été immédiatement communiqués ; 3. qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal ; 4. qui aura été privée de sa liberté sans décision judiciaire après que le délai légal pour être traduite devant le juge aura expiré ; 5. dont les proches n’auront pas été immédiatement informés de son arrestation ou de sa détention ; 6. qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine ; ou 7. qui aura été condamnée à une peine d’emprisonnement moins longue que sa détention ou à une amende seulement. »

Aux termes de l’article 2 de la loi n o 466, tout plaignant doit introduire une demande en réparation devant la cour d’assises du lieu de son domicile dans un délai de trois mois, en exposant les faits litigieux et en indiquant le montant réclamé. Selon l’article 3 de la même loi, la cour d’assises compétente désigne l’un de ses membres pour examiner la demande. Le juge ainsi nommé entend le plaignant si nécessaire, étudie le dossier et demande au procureur de lui communiquer ses observations écrites sur la demande. Il rend ensuite compte à la cour, qui statue sur la demande en se fondant sur l’appréciation du rapporteur et sur les observations écrites du procureur. Elle ne tient pas d’audience. Le plaignant a une semaine pour recourir contre la décision de la cour d’assises. EN DROIT I.

Il n’est pas controversé que l’affaire porte sur « un droit de caractère civil » au sens de cette disposition. La Cour n’aperçoit aucune raison d’adopter un point de vue différent (arrêts Georgiadis c. Grèce du 29 mai 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, p. 959, § 35, et Szücs c. Autriche du 24 novembre 1997, Recueil 1997-VII, p. 2480, § 37).

Le requérant fait valoir que la Cour de cassation a versé au dossier les observations du procureur général sur le fond de ses motifs d’appel et de ceux du Trésor public. Toutefois, il n’en a jamais reçu copie et s’est vu donc dénier le droit d’y répondre. Le requérant allègue en outre que la juridiction interne a apprécié sa demande d’indemnisation uniquement sur la base des observations écrites du procureur, conformément à l’article 3 § 2 de la loi n o 466. Selon le requérant, il ne disposait en droit interne d’aucune possibilité de demander une audience contradictoire, ni en application de la loi n o 466 ni en vertu des dispositions générales du code de procédure civile ou du code de procédure administrative. Quoiqu’il en soit, invoquer les dispositions de ces deux codes ne lui aurait été d’aucune aide, puisque la loi n o 466 aurait été considérée comme la lex specialis .

Le Gouvernement ne s’est pas exprimé sur le grief du requérant concernant la non-communication des commentaires du procureur général sur son recours. Quant à l’absence de débats, le Gouvernement soutient qu’étant donné que le montant des prétentions du requérant était supérieur au seuil fixé par l’article 438 du code de procédure civile comme condition préalable de la tenue d’une audience devant la Cour de cassation, l’intéressé pouvait présenter une demande à cet effet. Toutefois, il ne s’est jamais prévalu de cette possibilité. Le Gouvernement ajoute que la loi n o 466 vise à offrir une procédure spéciale d’indemnisation aux individus qui ont été illégalement arrêtés ou détenus. Elle a pour but de permettre l’examen de toute demande d’indemnisation à partir du dossier de l’affaire et d’éviter les retards et les coûts engendrés par des débats oraux. La demande du requérant était bien documentée et n’impliquait pas de considération d’ordre public qui aurait contraint les tribunaux à recueillir des dépositions orales. Il est révélateur que ladite demande du requérant ait abouti à une décision en quatre mois et demi.

La Cour observe que le procureur général près la Cour de cassation devait donner son avis sur le fond des recours présentés par le requérant et le Trésor public. Il a exposé par écrit son point de vue selon lequel il y avait lieu de confirmer l’octroi des dommages-intérêts accordés par la juridiction de première instance. Son avis était donc destiné à influencer la décision de la Cour de cassation.

De l’avis de la Cour, compte tenu de la nature des observations de l’avocat général et de l’impossibilité pour le requérant d’y répondre par écrit, il y a eu méconnaissance de son droit à une procédure contradictoire. Celui-ci implique en principe le droit pour les parties à un procès civil ou pénal de se voir communiquer et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge, fût-ce par un magistrat indépendant – comme le procureur général en l’espèce – en vue d’influencer sa décision (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt J.J. c. Pays-Bas du 27 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 613, § 43).

Certes, le procureur général a également recommandé de rejeter le recours du Trésor public. Toutefois, si cette neutralité peut avoir garanti l’égalité des armes entre les parties en deuxième instance, il reste que le requérant contestait le montant des dommages-intérêts accordés par la juridiction inférieure. En conséquence, il était en droit d’être pleinement informé de toute observation de nature à compromettre ses chances de succès devant la Cour de cassation. En effet, à des fins d’équité, la communication de telles observations s’imposait d’autant plus que le requérant ne pouvait prétendre à la tenue d’une audience devant les juridictions internes.

Partant, la non-communication au requérant des observations du procureur général à l’adresse de la Cour de cassation a emporté violation de l’article 6 § 1.

Compte tenu de sa conclusion selon laquelle le droit du requérant à un procès équitable a été méconnu pour la raison susmentionnée, la Cour juge inutile d’examiner séparément l’allégation d’iniquité de la procédure en raison de l’absence d’audience. II.

Le requérant réclame une somme de 50 000 francs français (FRF) à titre de réparation du dommage moral qu’il a subi. Il ne soumet aucune prétention quant au dommage matériel.

Le Gouvernement ne formule aucune observation sur cette demande.

La Cour estime que son constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce que le droit du requérant à une procédure contradictoire a été méconnu constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral allégué. B. Frais et dépens

Le requérant demande une somme de 13 500 FRF de ce chef. Il soutient que sur ce montant, 10 000 FRF correspondent aux honoraires d’avocat exposés au cours des instances devant les juridictions internes et les organes de la Convention, le surplus couvrant les frais de procédure.

Le Gouvernement ne formule aucune observation sur cette demande.

Statuant en équité, la Cour alloue au requérant une indemnité de 10 000 FRF, moins les 4 100 FRF perçus du Conseil de l’Europe au titre de l’assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en France à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 2,74 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce que le requérant n’a pas eu la possibilité de répondre aux observations du procureur général près la Cour de cassation ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief du requérant relatif à l’absence d’audience devant les juridictions internes ; 3. Dit que le constat de violation ci-dessus constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme suivante : 10 000 (dix mille) francs français pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, moins 4 100 (quatre mille cent) francs français perçus au titre de l’assistance judiciaire, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du prononcé de l’arrêt ; b) que ce montant sera majoré d ’ un intérêt simple de 2,74 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement de la Cour, l’exposé de l’opinion séparée de MM. Makarczyk et Türmen. G.R. V.B.