SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 441/98 prezentate de James NIVETTE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima secțiune), care are loc la 14 decembrie 2000 într-o cameră compusă din președintele Palm Thomassen al meu, dnii J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Türmen Bîrsan Casadevall judecători O Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 octombrie 1998 și înregistrată la 4 noiembrie 1998, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul este un resortisant american, născut în 1942, și deținut la casa de judecată Strasbourg-Elsau. Acesta este reprezentat în fața Curții de către M.S.Bergmann, avocat în baroul Colmar. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 noiembrie 1997, Tribunalul de Primă Instanță din Sacramento (California) a eliberat un mandat de arestare internațional împotriva reclamantului, suspectat de crimă asupra tovarășei sale la 16 noiembrie 1997. La 20 noiembrie 1997, reclamantul a fost arestat pe teritoriul comunei Munster și plasat sub pârghie extrădătoare. La 22 decembrie 1997, autoritățile americane au făcut o cerere de extrădare la Ministerul Afacerilor Externe al Franței. Prin Hotărârea din 29 ianuarie 1998, camera de acuzare a Tribunalului din Colmar a emis un aviz favorabil cu privire la extrădarea reclamantului, cu condiția ca autoritățile americane competente să furnizeze guvernului francez asigurarea că pedeapsa cu moartea nu ar fi nici solicitată, nici aplicată împotriva acestuia. Ea se opune în mod expres dispozițiilor declarației scrise făcute la 27 ianuarie 1998 de procurorul general al Comitatului Sacramento, care declara conform legilor Californiei (...), dețin dreptul exclusiv de a decide dacă (...) va fi introdusă o acuzație penală împotriva unui anumit acuzat și care va fi natura acestei acuzații (...). În cazul lui James Nivette, am fost informat de adjuncții mei și sunt de acord cu acest aviz, că nici un cuvânt special nu se aplică.... Această declarație scrisă poate fi considerată un angajament din partea departamentului meu de a nu cere pedeapsa cu moartea împotriva lui James Dewayne Nivette. Curtea de Apel din Colmar a reamintit că, în cazul în care aplicarea pedepsei cu moartea unei persoane care a făcut obiectul unei extrădări acordate de guvernul francez ar fi contrară ordinii publice franceze în temeiul legii din 9 decembrie 2009, În octombrie 1981, când a abolit pedeapsa cu moartea și Protocolul nr. 6 la Convenția europeană a drepturilor omului, nu s-a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește reținerea pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate. În cele din urmă, Comisia a emis un aviz cu privire la faptul că nu există nicio dispută serioasă cu privire la cetățenia pur americană a reclamantului, în pofida revendicării cetățeniei franceze făcute de acesta în ședința de judecată și a refuzat să adreseze o întrebare preliminară cu privire la acest subiect. La 12 mai 1998, Camera Penală a Curții de Casație a respins recursul formulat de reclamant împotriva hotărârii instanței judecătorești. Ea a declarat avizul favorabil însoțit de o rezervă în conformitate cu dreptul intern. Pe de altă parte, Comisia a refuzat să se pronunțe cu privire la obiecțiile referitoare la naționalitate și la sindromul condamnatului la moarte, care au fost reținute pentru a critica motivele hotărârii și, prin urmare, au fost inadmisibile. La 25 septembrie 1998, reclamantul a înaintat o cerere de declarație de naționalitate în fața instanței judecătorești din Colmar. La 7 septembrie 1999, la cererea guvernului, procurorul districtual din Sacramento a oferit garanții suplimentare, care a precizat că - în calitate de procuror de district, legea a permis să fie legată prin deciziile sale la statul California și că angajamentul pe care l-a dat astfel și succesorii săi și statul California - declarația sa constituia angajamentul și asigurarea de către statul California că pedeapsa cu moartea nu ar fi nici solicitată, nici aplicată împotriva lui James Nivette, în nici un stadiu al urmăririi penale sau al procedurilor penale împotriva acestuia din urmă - Secțiunea 190.2 din Codul penal California condiționa posibilitatea de pronunțare a pedepsei cu moartea în cazul unei crime la locul de muncă, cel puțin una dintre cele douăzeci și una dintre circumstanțele speciale enumerate în aceasta. - legile menționate anterior din statul California au făcut imposibilă din punct de vedere juridic aplicarea pedepsei cu moartea în cazul în care o circumstanță specială nu ar fi invocată de către ministerul public și constatată de către judecătorul faptelor - el era singurul competent pentru a invoca o astfel de circumstanță specială; ; că, în consecință, nici un judecător nu putea aplica pedeapsa cu moartea lui James Nivette - chiar dacă faptele se aflau în mod diferit hotărâte în viitor, el renunța în mod irevocabil la cererea pedepsei cu moartea ; (i) dreptul, recunoscut prin lege, de a se abține de la o circumstanță specială chiar dacă aceasta ar exista și nu ar exista nici măcar dacă aceasta ar fi stabilită ulterior; în consecință, aplicarea pedepsei cu moartea a devenit imposibilă. Această declarație a fost făcută sub pedeapsa cu sperjurul. La 17 decembrie 1998 , Ambasada Statelor Unite la Paris a transmis guvernului francez declarații federale. Un decret de extrădare a fost luat de prim-ministru la 21 octombrie 1999, împotriva căruia reclamantul a depus o acțiune în fața Consiliului de Stat. Prin Hotărârea din 6 noiembrie 2000, Consiliul de Stat este pronunțat după cum urmează: În temeiul Legii din 9 octombrie 1981, pedeapsa cu moartea a fost abolită în Franța; în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, introdusă în ordinea juridică internă ca urmare a ratificării acesteia, (...), pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă sau executat. ;că aplicarea pedepsei cu moartea unei persoane care a făcut obiectul unei extrădări acordate de guvernul francez ar fi contrară ordinii publice franceze ;că,în cazul în care unul dintre faptele pe motiv că extrădarea este solicitată autorităților franceze este pedepsită cu pedeapsa capitală prin legea reclamantului, această extrădare nu poate fi acordată în mod legal pentru acest fapt, cu condiția ca reclamanta să ofere asigurări suficiente că pedeapsa cu moartea nu va fi pronunțată sau nu va fi executată Pe de altă parte, extrădarea unei persoane care se confruntă cu o pedeapsă incomodă de detenție infracțională pe termen lung nu contravine ordinii publice franceze sau art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale Considerând că cererea de extrădare prezentată de guvernul Statelor Unite împotriva domnului Nivette se bazează pe fapte de crimă; că, în conformitate cu dispozițiile dreptului penal aplicabil în California, statul ale cărui instanțe sunt competente în speță, un acuzat condamnat de crimă este condamnat la moarte Întrucât Camera de Acuzare a Curții de Apel Colmar a emis la 29 ianuarie 1998 un aviz favorabil extrădării dlui Nivette, cu condiția ca autoritățile competente din Statele Unite să furnizeze asigurarea guvernului francez că, dacă ar fi pronunțată, pedeapsa cu moartea nu ar fi nici cerută, nici aplicată. Considerând că prin decretul atacat din 21 octombrie 1999, guvernul francez acordă extrădarea reclamantului autorităților americane cu condiția ca pedeapsa cu moartea să nu fie nici cerută, nici pronunțată, nici aplicată; întrucât, pe de o parte, prin nota din 17 decembrie 1998, ambasada Statelor Unite ale Americii a făcut cunoscut asigurarea acordată guvernului francez de către guvernul american că, în cazul în care extrădarea domnului Nivette ar fi acordată, pedeapsa cu moartea nu ar fi pronunțată sau aplicată; că, pe de altă parte, autoritățile americane au transmis autorităților franceze angajamentul asumat în numele statului California de către procurorul general al comitatului Sacramento - unde domnul. Nivette ar fi chemată să fie judecată, - că procurorul public competent nu ar cere pedeapsa capitală împotriva celor din jur, inclusiv în cazul descoperirii unor noi fapte care ar putea constitui circumstanțe speciale ; că printr-un certificat solemn, procurorul general din districtul Sacramento a dat asigurarea oficială că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ; că, în aceste condiții, reclamantul nu este întemeiat să susțină că decretul atacat nu ar fi însoțit de garanții suficiente și că extrădarea sa ar fi contrară ordinii publice franceze Considerând că, contrar afirmațiilor reclamantului, sistemul judiciar al Statelor Unite respectă drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei umane, precum și la Având în vedere că, în cazul în care dl Nivette susține că este de naționalitate franceză, el nu aduce nici un element în sprijinul afirmațiilor sale; că, în absența unei contestații serioase, nu există nici un motiv de trimitere preliminară în fața judecătorului cetățeniei care rezultă din cele menționate anterior că dl Nivette nu este întemeiat să solicite anularea decretului atacat (...). GRIFS Reclamantul se plânge că extrădarea sa către Statele Unite ar viola art. 3 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 6 pentru că a fost condamnată la moarte. Reclamantul susține, de asemenea, că o eventuală extrădare ar fi contrară articolului 3 din Convenție în cazul în care ar fi condamnat la închisoare pe viață și incomod. Reclamantul susține încă că deține două naționalități franceze și americane și că hotărârile instanțelor interne încalcă art. 3 din Protocolul nr. 4. Reclamantul invocă, de asemenea, Protocolul nr. 1. În acest sens, reclamantul susține că extrădarea sa către Statele Unite ar încălca art. 3 din Convenție și, respectiv, art. 1 din Protocolul nr. 6 care dispun Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Guvernul ridică o excepție de la lipsa de epuizare a căilor de atac interne. Acesta arată că reclamantul poate exercita o acțiune pentru excesul de putere în fața Consiliului depe t, împotriva decretului de extrădare. Curtea arată că, după prezentarea observațiilor guvernului pârât, reclamantul a exercitat acțiunea în cauză, care a dat naștere la hotărârea din 6 noiembrie 2000 menționată anterior. Pe fond, guvernul face referire la pozițiile Curții și ale Comisiei în cauzele Soering c. Regatul Unit și Davis-Aylor c. Franța. Acesta arată că, la fel ca în cauza Davis-Aylor, și spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în cauza Soering, el a obținut asigurări suficiente din partea autorităților americane. Acesta subliniază că, începând cu declarația sa din 27 ianuarie 1998, procurorul districtului Sacramento, competent în speță, a precizat că pedeapsa cu moartea în California nu poate fi impusă decât dacă crima este agravată și comisă sub circumstanțe speciale, astfel cum se prevede la punctul 190.2 din Codul penal California. El adaugă că, prin declarația sa făcută la 7 septembrie 1999, procurorul districtual din Sacramento a furnizat asigurări suplimentare, în special cu privire la faptul că angajamentul său își lega eventualii succesori și statul California. Guvernul arată că acest lucru este numai după ce a primit aceste asigurări suplimentare că decretul de extrădare a fost luat la 21 octombrie 1999. El adaugă că acest caz nu poate fi comparat cu cazul dlui. Soering, unde garanțiile erau în mod clar insuficiente, autoritățile judiciare din statul Virginia au fost pur și simplu angajate să semnaleze judecătorului, în momentul stabilirii pedepsei, jurămintele Regatului Unit și că sunt cel puțin echivalente cu cele obținute în cauza Davis-Aylor, pe care Comisia Plenară le declarase inadmisibilă în unanimitate la 20 ianuarie 1994. Guvernul concluzionează că, prin urmare, extrădarea reclamantului nu este susceptibilă de a fi supusă pedepsei cu moartea sau unui risc grav de tratamente inumane sau degradante și că cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată. Reclamantul contestă faptul că asigurarea furnizată de procuror este suficientă și consideră că angajamentul asumat de procurorul general ține seama de elementele pe care le cunoaște în prezent, dar că nu este imposibil să se pună în discuție acest angajament în cazul descoperirii unor noi elemente. El adaugă că acest angajament nu face decât să aducă atingere dreptului care îi este imputabil și nu poate fi considerat, în această privință, intangibil și definitiv și, în plus, o astfel de decizie din partea procurorului general este în totalitate opoziție față de art. 6 din Convenție și față de principiul procesului echitabil din care se pronunță asupra pedepsei care i se va aplica fără a avea loc dezbaterile care îi permit, printre altele, să explice și fără a fi efectiv determinate elementele reținute în sarcina sa în sprijinul acestei declarații. Reclamantul subliniază că extrădarea sa la un risc serios de a fi condamnat la pedeapsa capitală și, prin urmare, de a suferi sindromul condamnatului la moarte judecat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca un tratament inuman și degradant în sensul articolului 3 din convenție. El reamintește în această privință că, în absența pedepsei cu moartea, acesta înjumătățește închisoarea pe viață fără posibilitatea de a acorda grațioasă pedeapsă și că o pedeapsă necompresibilă poate fi considerată în mod legitim ca fiind la fel de degradantă și inumană ca și așteptarea în vederea executării unei pedepse capitale. Curtea reamintește că un stat contractant se comportă într-un mod incompatibil cu Patrimoniul comun și tradițiile politice, respectarea libertății și preeminenței dreptului La care se referă Preambulul Convenției, în cazul în care acesta a predat în mod conștient o persoană unui alt stat în care există mijloace serioase de a gândi că: un pericol de tortură sau de pedepse sau de tratamente inumane sau degradante pune în pericol viața (Curtea. D.H., Hotărârea Soering din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 35, § 88). În anumite cazuri și având în vedere în special timpul necesar pentru a trece în condiții extreme, chinul omniprezent și din ce în ce mai mare de la executarea și situația personală a laiului, poate fi considerat un tratament care depășește pragul stabilit la art. 3 din convenție ( mutatis mutandis, Hotărârea Soering, citată anterior, pp. 44-45, § 111). Pe de altă parte, Curtea nu trebuie să se angajeze pe teritoriul articolului 1 din Protocolul nr. 6 în cazul în care o persoană este extrădată într-un stat în care riscă în mod serios să fie condamnată la moarte și executată. În speță, Curtea este chemată în primul rând să stabilească dacă reclamantul riscă o condamnare la pedeapsa capitală în California. Curtea consideră că întrebarea poate fi formulată dacă și în ce măsură declarațiile autorităților federale americane transmise de Ambasada Statelor Unite la 17 decembrie 1998 ar fi de natură să lege autoritățile statului California. În plus, se poate pune întrebarea dacă și în ce măsură declarațiile organelor executivului pot lega autoritățile urmărite și judiciare. Cu toate acestea, în opinia Curții, declarațiile guvernului Statelor Unite nu sunt insuficiente sau inoperabile, în măsura în care acestea vin în completarea unor angajamente luate anterior și ulterior de către autoritățile urmăritoare din California. În cauza Soering menționată anterior, cu privire la o decizie a autorităților Regatului Unit de a extrăda în Statele Unite un resortisant german, în vederea hotărârii sale în Virginia, pentru asasinare pasibilă de pedeapsa cu moartea, Curtea a acordat o anumită importanță faptului că procurorul competent a decis să solicite pedeapsa capitală. În lumina atitudinii procurorului general, Comisia a considerat că angajamentul acestuia de a întreprinde o acțiune în numele Regatului Unit în fața judecătorului, în momentul stabilirii pedepsei, pentru a-i semnala că Regatul Unit nu dorește să impună sau să execute pedeapsa cu moartea, nu era de natură să elimine pericolul unei condamnări capitale. Curtea arată că atitudinea autorităților de urmărire din statul California, în cazul de față, diferă fundamental de cea a procurorului competent în cazul Soering. Într-adevăr, din declarația scrisă făcută de procurorul general al comitatului Sacramento la 27 ianuarie 1998, repetată și completată la 7 septembrie 1999 de același procuror general, reiese că acesta și-a luat angajamentul sub jurământ că statul California nu va cere pedeapsa cu moartea, indiferent de circumstanțe, pe care el nu ar trebui să o îndeplinească pentru ca pedeapsa capitală să poată fi impusă și angajamentul său să-i lege succesorii și statul California. Curtea acordă o importanță deosebită acestui angajament repetat și faptului că, în conformitate cu secțiunea 190.2 din Codul penal din California, pedeapsa capitală nu poate fi pronunțată, în cazul de față, în cazul în care o împrejurare specială nu este invocată de procuror, ceea ce acesta este obligat să nu facă. În aceste condiții, Curtea consideră că asigurările obținute de guvernul francez sunt de natură să elimine pericolul unei condamnări la moarte a reclamantului; prin urmare, extrădarea sa nu este susceptibilă să o expună unui risc serios de tratament sau de pedeapsă interzise prin art. 3 din convenție sau art. 1 din Protocolul nr. 6 . Pe de altă parte, reclamantul susține în observațiile sale că: în scurt timp închisoare pe viață, fără posibilitatea de a acorda grațioasă pedeapsă și că o pedeapsă incompresibilă poate fi considerată, în mod legitim, la fel de degradantă și inumană în sensul articolului 3 din convenție pe cât de în așteptare în vederea executării unei pedepse capitale. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții. Reclamantul susține că are dublă cetățenie franceză și americană și că hotărârile instanțelor interne încalcă art. 3 din Protocolul nr. 4, care prevede în special că niciunul dintre aceștia nu poate fi expulzat, prin măsuri individuale sau colective, de pe teritoriul statului al cărui resortisant este. Curtea constată că reclamantul nu a demonstrat că are dublă naționalitate. În consecință, acest fapt este vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Reclamantul invocă în cele din urmă Protocolul nr. 1 fără altă precizare. Curtea observă că acest motiv nu este în niciun caz susținut de elementele dosarului și nu identifică în speță nicio aparență de încălcare a acestor dispoziții. Prin urmare, acest aspect al cererii este vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână Reexaminarea a ceea ce rezultă din faptul că condamnarea la închisoare pe viață și incomodă ar fi contrară articolului 3 din Convenție. Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O.Boyle Elizabeth Palm modulier Președinte
de la requête n° 44190/98
présentée par James NIVETTE
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le
14 décembre 2000 en une chambre composée de
M
mes
E.
Palm
,
présidente
,
W.
Thomassen
,
MM.
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
J.
Casadevall
,
juges
,
M.
M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 1998 et enregistrée le 4 novembre 1998,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant américain, né en 1942 et détenu à la maison d’arrêt de Strasbourg-Elsau. Il est représenté devant la Cour par M
e
D.S.Bergmann, avocat au barreau de Colmar.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 18 novembre 1997, le tribunal de première instance de Sacramento (Californie), délivra un mandat d’arrêt international à l’encontre du requérant, soupçonné de meurtre sur sa compagne le 16 novembre 1997.
Le 20 novembre 1997, le requérant fut arrêté sur le territoire de la commune de Munster et placé sous écrou extraditionnel.
Le 22 décembre 1997, les autorités américaines firent une demande d’extradition au ministère des Affaires étrangères français.
Par arrêt du 29 janvier 1998, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Colmar rendit un avis favorable à l’extradition du requérant sous réserve que les autorités américaines compétentes fournissent au gouvernement français l’assurance que la peine de mort ne serait ni requise ni appliquée à son encontre. Elle se référa expressément aux termes de la déclaration écrite faite le 27 janvier 1998 par le procureur général du Comté de Sacramento qui énonçait
:
«
Selon les lois de la Californie (…), je détiens le droit exclusif de décider si (…) une inculpation pénale sera introduite contre un accusé spécifique et quelle sera la nature de cette inculpation (…).
Dans le cas de James Nivette, j’ai été informé par mes adjoints, et je partage cet avis, qu’aucune «
circonstance spéciale
» n’est applicable (…).
Cette déclaration écrite peut être considérée comme un engagement de la part de mon département à ne pas demander la peine de mort contre James
Dewayne Nivette.
»
La chambre d'accusation de la cour d'appel de Colmar rappela que, si l’application de la peine de mort à une personne ayant fait l’objet d’une extradition accordée par le gouvernement français serait contraire à l’ordre public français en vertu de la loi du 9
octobre 1981 ayant aboli la peine de mort et du Protocole n° 6 à la Convention européenne des Droits de l’Homme, il n’en allait pas de même pour la réclusion à perpétuité sans possibilité de libération conditionnelle. Elle estima par ailleurs que la question de l’imprescriptibilité du crime commis ne se posait pas puisque, même en France, le délai de dix
ans commençait à peine à courir.
Elle émit enfin l’avis qu’il n’existait pas de contestation sérieuse sur la nationalité purement américaine du requérant, malgré la revendication de la nationalité française faite par celui-ci à l’audience et refusa de poser une question préjudicielle à ce sujet.
Le 12 mai 1998, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant à l’encontre de l’arrêt de la cour d’appel. Elle déclara l’avis favorable assorti d’une réserve conforme au droit interne. Par contre, elle refusa de se prononcer sur les griefs relatifs à la nationalité et au syndrome du couloir de la mort, estimant qu’ils revenaient à critiquer des motifs de l’arrêt et étaient donc irrecevables.
Le 25 septembre 1998, le requérant introduisit une demande de déclaration de nationalité devant le tribunal d’instance de Colmar.
Le 7 septembre 1999, sur demande du Gouvernement, des garanties supplémentaires ont été fournies par le procureur du comté de Sacramento, qui a précisé que
:
- en sa qualité de procureur de district, la loi l’autorisait à lier par ses décisions l’Etat de Californie et que l’engagement qu’il avait donné liait ainsi et ses successeurs et l’Etat de Californie
;
- sa déclaration constituait l’engagement et l’assurance par l’Etat de Californie que la peine de mort ne serait ni demandée ni appliquée à l’encontre de James Nivette, à quelque stade que ce soit des poursuites ou de la procédure pénale engagée contre ce dernier
;
- la section 190.2 du Code pénal de Californie subordonnait la possibilité de prononcer la peine de mort dans le cas d’un meurtre à l’existence de l’une au moins des vingt-et-une circonstances particulières qui y étaient énumérées
;
- les lois précitées de l’Etat de Californie rendaient juridiquement impossible l’application de la peine de mort si une circonstance particulière n’était pas invoquée par le ministère public et constatée par le juge des faits
;
- il était le seul compétent pour pouvoir invoquer une telle circonstance particulière
; qu’aucune circonstance particulière ne serait invoquée dans cette affaire
; qu’en conséquence aucun juge ne pouvait appliquer la peine de mort à James Nivette
;
- même si les faits se trouvaient différemment déterminés à l’avenir, il renonçait de manière irrévocable à demander la peine de mort
; qu’il détenait le droit, reconnu par la loi, de s’abstenir d’invoquer une circonstance particulière même si celle-ci existait et qu’il ne l’invoquerait pas même si celle-ci venait à être établie par la suite
; en conséquence l’application de la peine de mort devenait impossible.
Cette déclaration a été faite sous peine de parjure.
Le 17 décembre 1998
, l’Ambassade des Etats-Unis à Paris transmit au gouvernement français des déclarations fédérales.
Un décret d’extradition a été pris par le Premier ministre le 21 octobre 1999, contre lequel le requérant a déposé un recours devant le Conseil d’Etat.
Par arrêt du 6 novembre 2000, le Conseil d’Etat s’est prononcé comme suit
:
«
Considérant qu’en vertu de la loi du 9 octobre 1981 la peine de mort a été abolie en France
; qu’aux termes de l’article 1er du Protocole N° 6 à la Convention européenne des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, introduit dans l’ordre juridique interne suite à sa ratification, (…), «
la peine de mort est abolie. Nul ne peut être condamné à une telle peine ni exécuté
»
; que l’application de la peine de mort à une personne ayant fait l’objet d’une extradition accordée par le gouvernement français serait contraire à l’ordre public français
; que, par suite, si l’un des faits à raison desquels l’extradition est demandée aux autorités françaises est puni par la peine capitale par la loi de la partie requérante, cette extradition ne peut être légalement accordée pour ce fait qu’à la condition que la partie requérante donne des assurances suffisantes que la peine de mort encourue ne sera pas prononcée ou ne sera pas exécutée
; qu’en revanche, l’extradition d’une personne qui encourt une peine incompressible de réclusion criminelle à perpétuité n’est pas contraire à l’ordre public français ni à l’article 3 de la Convention européenne des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales
;
Considérant que la demande d’extradition présentée par le gouvernement américain à l’encontre de M. Nivette est fondée sur des faits de meurtre
; qu’en vertu des dispositions du droit pénal applicable en Californie, Etat dont les juridictions sont compétentes en l’espèce, un inculpé reconnu coupable de meurtre encourt la peine de mort
;
Considérant que la chambre d'accusation de la cour d'appel de Colmar a émis le 29 janvier 1998 un avis favorable à l’extradition de M. Nivette, sous réserve que les autorités américaines compétentes fournissent l’assurance au gouvernement français que, si elle venait à être prononcée, la peine de mort ne serait ni requise ni appliquée
;
Considérant que par le décret attaqué en date du 21 octobre 1999, le gouvernement français accorde l’extradition du requérant aux autorités américaines à la condition que la peine de mort ne soit ni requise, ni prononcée, ni appliquée
; que, d’une part, par note du 17 décembre 1998, l’ambassade des Etats-Unis
a fait connaître l’assurance donnée au gouvernement français par le gouvernement américain que si l’extradition de M
. Nivette était accordée, la peine de mort ne serait pas prononcée ni infligée
; que, d’autre part, les autorités américaines ont transmis aux autorités françaises l’engagement pris au nom de l’Etat de Californie par le procureur général du comté de Sacramento - où M. Nivette serait appelé à être jugé, - que le ministère public compétent ne requerrait pas la peine capitale contre l’intéressé, y compris en cas de découverte de faits nouveaux pouvant constituer des circonstances spéciales
; que par une attestation solennelle, le procureur général du comté de Sacramento a donné l’assurance formelle qu’en l’absence d’invocation d’une circonstance spéciale par le ministère public, la peine de mort ne pouvait être prononcée
; que, dans ces conditions, le requérant n’est pas fondé à soutenir que le décret attaqué ne serait pas assorti de garanties suffisantes et que son extradition serait contraire à l’ordre public français
;
Considérant que, contrairement aux allégations du requérant, le système judiciaire des Etats-Unis respecte les droits et libertés fondamentaux de la personne humaine ainsi que l’exigent les principes généraux du droit de l’extradition
; qu’ainsi, le décret attaqué ne méconnaît pas l’article 6 § 1 de la Convention européenne de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales
;
Considérant que si M. Nivette soutient qu’il est de nationalité française, il n’apporte aucun élément à l’appui de ses allégations
; qu’en l’absence de contestation sérieuse, il n’y a pas lieu à renvoi préjudiciel devant le juge de la nationalité
;
Considérant qu’il résulte de ce qui précède que M. Nivette n’est pas fondé à demander l’annulation du décret attaqué (…).
»
1.
Le requérant se plaint de ce que son extradition vers les États-Unis violerait l’article 3 de la Convention et l’article 1 du Protocole n° 6 car elle l’exposerait à la peine de mort.
2.
Le requérant soutient également qu’une éventuelle extradition serait contraire à l’article 3 de la Convention au cas où il serait condamné à une peine d’emprisonnement à vie et incompressible.
3.
Le requérant allègue encore qu’il possède la double nationalité française et américaine et que les décisions des juridictions internes violent l’article 3 du Protocole n° 4.
4.
Le requérant invoque également le Protocole n° 1.
1.
Le requérant soutient que son extradition vers les États-Unis violerait l’article 3 de la Convention et l’article 1 du Protocole n° 6 qui disposent respectivement
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
«
La peine de mort est abolie. Nul ne peut être condamné à une telle peine ni exécuté.
»
Le Gouvernement soulève d’emblée une exception tirée du défaut d’épuisement des voies de recours internes. Il expose que le requérant peut exercer un recours pour excès de pouvoir devant le Conseil d’Etat, à l’encontre du décret d’extradition.
La Cour relève que le requérant a, postérieurement à la présentation des observations du gouvernement défendeur, exercé le recours en cause, qui a donné lieu à l’arrêt du 6 novembre 2000 précité.
L’exception soulevée par le Gouvernement ne saurait donc être retenue.
Sur le fond, le Gouvernement se réfère aux positions de la Cour et de la Commission dans les affaires Soering c. Royaume-Uni et Davis-Aylor c. France.
Il expose que, comme dans l’affaire Davis-Aylor, et contrairement à ce qui s’était passé dans l’affaire Soering, il a obtenu des assurances suffisantes de la part des autorités américaines.
Il souligne en effet que, dès sa déclaration du 27 janvier 1998, le procureur du comté de Sacramento, compétent en l’espèce, a précisé que la peine de mort en Californie ne pouvait être imposée que si l’homicide était aggravé et commis sous des “circonstances spéciales” telles que prévues au paragraphe 190.2 du Code pénal de Californie.
Il ajoute que, par sa déclaration faite le 7 septembre 1999, le procureur du comté de Sacramento a fourni des assurances complémentaires, notamment sur le fait que son engagement liait ses successeurs éventuels et l’Etat de Californie.
Le Gouvernement expose que ce n’est qu’après avoir reçu ces assurances supplémentaires que le décret d’extradition a été pris le 21 octobre 1999.
Il ajoute que cette affaire ne saurait être comparée à le cas de M. Soering, où les garanties étaient nettement insuffisantes puisqu’en l’occurrence, les autorités judiciaires de l’Etat de Virginie s’étaient simplement engagées à signaler au juge, au moment de la fixation de la peine, les voeux du Royaume-Uni et qu’elles sont par contre au moins équivalentes à celles obtenues dans l’affaire Davis-Aylor que la Commission plénière avait déclarée irrecevable à l’unanimité le 20 janvier 1994.
Le Gouvernement conclut que l’extradition du requérant n’est donc pas susceptible de l’exposer à la peine de mort ou à un risque sérieux de traitements inhumains ou dégradants et que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée.
Le requérant conteste que les assurances données par le procureur soient suffisantes. Il estime que l’engagement pris en l’état par le procureur général tient compte des éléments actuellement en sa connaissance, mais qu’il n’est pas impossible de remettre cet engagement en cause en cas de découverte d’éléments nouveaux.
Il ajoute que cet engagement ne fait que préjuger de l’infraction qui lui est reprochée et ne peut à cet égard être considéré comme intangible et définitif et, qu’au surplus, une telle décision de la part du procureur général est en totale opposition à l’article 6 de la Convention et du principe du procès équitable puisqu’il est statué sur la peine qui lui sera applicable sans que n’aient eu lieu les débats permettant notamment à l’inculpé de s’expliquer et sans que soient effectivement déterminés les éléments retenus à sa charge à l’appui de cette déclaration.
Le requérant souligne que son extradition l’expose à un risque sérieux d’être condamné à la peine capitale et, de ce fait, de subir le syndrome du couloir de la mort jugé par la Cour européenne des Droits de l’Homme comme un traitement inhumain et dégradant au sens de l’article 3 de la Convention.
Il rappelle sur ce point qu’à défaut de la peine de mort, il encourt l’emprisonnement à vie sans possibilité de remise gracieuse de peine et qu’une peine incompressible peut légitimement être considérée comme étant aussi dégradante et inhumaine que l’attente en vue de l’exécution d’une peine capitale.
La Cour rappelle qu’un État contractant se conduirait d’une manière incompatible avec le «
patrimoine commun d’idéal et de traditions politiques, de respect de la liberté et de prééminence du droit
» auquel se réfère le Préambule de la Convention, s’il remettait consciemment une personne à un autre État où il existe des moyens sérieux de penser qu’un danger de torture ou de peines ou de traitements inhumains ou dégradants menace l’intéressé (Cour eur. D.H., arrêt Soering du 7 juillet 1989, série A n° 161, p. 35, § 88). Or, il a déjà été affirmé que le fait d’exposer un détenu au «
syndrome du couloir de la mort
» peut, dans certains cas et eu égard notamment au temps à passer dans des conditions extrêmes, à l’angoisse omniprésente et croissante de l’exécution et à la situation personnelle de l’intéressé, être considéré comme un traitement dépassant le seuil fixé par l’article 3 de la Convention (
mutatis
mutandis
, arrêt Soering, précité, pp. 44-45, § 111).
Par ailleurs la Cour n’exclut pas que la responsabilité d’un État contractant soit engagée sur le terrain de l’article 1 du Protocole n° 6 lorsqu’une personne est extradée vers un État où elle risque sérieusement d’être condamnée à mort et exécutée.
En l’espèce, la Cour est appelée tout d’abord à déterminer si le requérant risque une condamnation à la peine capitale en Californie. La Cour estime que la question peut être soulevée de savoir si et dans quelle mesure les déclarations des autorités fédérales américaines transmises par l’Ambassade des Etats-Unis le 17 décembre 1998 seraient de nature à lier les autorités de l'Etat de Californie.
En outre, la question peut également être posée de savoir si et dans quelle mesure les déclarations des organes de l'exécutif peuvent lier les autorités poursuivantes et judiciaires. Toutefois, de l'avis de la Cour, les déclarations du gouvernement américain ne sont pas pour autant insuffisantes ou inopérantes, dans la mesure où elles viennent en complément d’engagements pris antérieurement et postérieurement par les autorités poursuivantes californiennes. C’est en effet l’attitude des organes de poursuite de Californie qui est déterminante en l’espèce.
Dans l'affaire Soering précitée, concernant une décision des autorités du Royaume-Uni d'extrader aux Etats-Unis un ressortissant allemand, en vue de son jugement en Virginie, pour assassinat passible de la peine de mort, la Cour avait accordé une certaine importance au fait que le procureur compétent avait décidé de requérir la peine capitale. A la lumière de l'attitude du procureur, elle avait estimé que l'engagement de celui-ci de mener une démarche au nom du Royaume-Uni auprès du juge, au moment de la fixation de la peine, pour lui signaler que le Royaume-Uni ne souhaitait voir ni infliger ni exécuter la peine de mort n'était pas de nature à écarter le danger d'une sentence capitale.
La Cour relève que l'attitude des autorités de poursuite de l'Etat de Californie, dans le cas d'espèce, diffère fondamentalement de celle du procureur compétent dans l'affaire Soering. En effet, il ressort de la déclaration écrite faite par le procureur général du comté de Sacramento le 27 janvier 1998, réitérée et complétée le 7 septembre 1999 par le même procureur général, que celui-ci a pris l'engagement sous serment que l'Etat de Californie ne requerra pas la peine de mort, quelles que puissent être les circonstances, qu’il n’invoquera pas une des conditions particulières qui doivent l’être pour que la peine capitale puisse être infligée et que son engagement liait ses successeurs et l’Etat de Californie.
La Cour attache une importance particulière à cet engagement réitéré et au fait , que selon la section 190.2 du Code pénal de Californie, la peine capitale ne peut être prononcée, dans le cas d’espèce, si une circonstance particulière n’est pas invoquée par le procureur, ce que celui-ci s’est engagé à ne pas faire.
Dans ces conditions la Cour estime que les assurances obtenues par le Gouvernement français sont de nature à écarter le danger d'une condamnation à mort du requérant. Son extradition n'est donc pas susceptible de l'exposer à un risque sérieux de traitement ou de peine prohibés par l'article 3 de la Convention ou l'article 1 du Protocole No 6 .
2.
Le requérant soutient par ailleurs dans ses observations qu’il encourt l’emprisonnement à vie sans possibilité de remise gracieuse de peine et qu’une peine incompressible peut légitimement être considérée comme aussi dégradante et inhumaine au sens de l’article 3 de la Convention que l’attente en vue de l’exécution d’une peine capitale.
En l’état actuel du dossier, la Cour n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) du règlement de la Cour.
3.
Le requérant soutient qu’il possède la double nationalité française et américaine et que les décisions des juridictions internes violent l’article 3 du Protocole n° 4 qui dispose notamment
:
«
1.
Nul ne peut être expulsé, par voie de mesure individuelle ou collective, du territoire de l’État dont il est le ressortissant.
»
La Cour constate que le requérant n’a pas démontré qu’il possède la double nationalité.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
4.
Le requérant invoque enfin le Protocole n° 1 sans autre précision.
La Cour observe que ce grief n'est aucunement étayé par les éléments du dossier et ne décèle en l'espèce aucune apparence de violation de ces dispositions.
Il s'ensuit que cet aspect de la requête est manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief tiré de ce que la condamnation à une peine d’emprisonnement à vie et incompressible serait contraire à l’article 3 de la Convention.
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente