În cazul Sbrojavacca-Pietrobon c. Italia (solicitarea nr. 44419/98) se pronunță în favoarea STRASBURG 27 februarie 2001 defineșteF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cazul Sbrojavacca-Pietrobon c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Giovanna Sbrojavacca-Pietrobon ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. ÎN FAPT, la 13 decembrie 1989, recurenta l-a numit pe domnul T. și compania de asigurări S. în fața judecătorului din statul Trevise pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a unui accident rutier. La data de 14 februarie 1991, judecătorul din instanță a pronunțat o altă cauză referitoare la același accident. La 23 ianuarie 1992, a avut loc o discuție privind mijloacele de probă. După o audiere, la 21 aprilie 1994 s-a ținut audierea martorilor și judecătorul din oficiu a numit un expert. Acesta din urmă a depus jurământul la 2 februarie 1995. La 30 noiembrie 1995, tribunalul a fost retrimis la 31 octombrie 1996 pentru a permite părților să examineze raportul de competență. În ziua următoare, încuviințarea a fost amânată din oficiu la 16 octombrie 1997. La acea dată, a avut loc sonda de prezentare a concluziilor. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă, la o dată nespecificată, în urma atribuirii cauzei în fața colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cauze (seziune stralcio), președintele a numit un nou judecător de punere în aplicare și a stabilit la 7 februarie 2000 în ședința pledoariilor. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 13 decembrie 1989 și sa se încheie la 24 noiembrie 2000. 10. Prin urmare, a durat mai mult de 10 ani și 11 luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. Recurenta solicită 17 400 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei suma solicitată, și anume 17 400 000 ITL pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenia Dit că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 17 400 000 (șaptesprezece milioane 400 000) lire italiene pentru daune morale; că această sumă va majora cu 3,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata înapoiată cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE SBROJAVACCA-PIETROBON c. ITALIE
(Requête n°
44419/98)
ARRÊT
27 février 2001
27/05/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Sbrojavacca-Pietrobon c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
MM.
B.
Conforti
,
L.
Ferrari
Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Giovanna Sbrojavacca-Pietrobon (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44419/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.
3.
Le 13 décembre 1989, la requérante assigna M. T. et la compagnie d’assurances
4.
La mise en état de l’affaire commença le 18 janvier 1990. Le 14
février 1991, le juge d’instance ordonna la jonction de la présente affaire à une autre affaire concernant le même accident. Le 23 janvier 1992, une discussion relative aux moyens de preuves eut lieu. Après une audience, le 21 avril 1994 se tint l’audition de témoins et le juge d’instance nomma un expert. Ce dernier prêta serment le 2 février 1995. Le 30 novembre 1995, l’audience fut renvoyée au 31 octobre 1996 pour permettre aux parties d’examiner le rapport d’expertise.
5.
Le jour venu, l’audience fut reportée d’office au 16 octobre 1997. A cette date, l’audience de présentation des conclusions eut lieu. L’audience de mise en délibéré fut fixée au 23
mars 2000.
6.
Selon les informations fournies par la requérante, à une date non précisée, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
), le président nomma un nouveau juge de la mise en état et fixa au 7
février 2000 l’audience de plaidoiries.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
8.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 13 décembre 1989 et s’est terminée le 24 novembre 2000.
10.
Elle a donc duré plus de dix ans et onze mois pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
12.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
13.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
14.
La requérante réclame 17 400 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
15.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante la somme demandée, à savoir 17
400
000 ITL au titre du préjudice moral.
C.
Intérêts moratoires
16.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 17 400 000 (dix-sept millions quatre cent mille) lires italiennes pour dommage moral ;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente