TURCIA (Cercetarea nr. 19673/92) HOTĂRÂREA STRASBURG 5 iunie 2001 DEFINIF 05/09/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Güneysu c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Palm Președinte M. Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Zupančič Panțiru Maruste judecători Gölcüklü judecător ad-hoc O La 15 august 1991, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul este reprezentat de dl Kazćm Berzeg, avocat în baroul Ankara. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 2 din Protocolul nr. 11. Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 15 februarie 2000, camera l-a desemnat pe domnul Feyyaz Gölcüklü să se înscrie în calitate de judecător ad hoc (articolele 2 din Convenție și 1 din Regulamentul de procedură). Reprezentantul reclamantului a solicitat Curții să unească diferitele cereri depuse de același solicitant. Curtea, având în vedere că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere. Reclamantul, resortisant turc, își avea reședința, la momentul faptelor, în satul Gökdoćan (în Dura maian, Sinop). În octombrie 1987, acesta era fermier. ), organism de stat însărcinat cu construirea barajelor, a fost implicat în exproprierea terenului reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Alt O indemnizație de expropriere stabilită de o comisie de experți din cadrul SDS a fost plătită reclamantului la data exproprierii. 12. Reclamantul, în dezacord cu suma plătită de SDS, a introdus, încă din octombrie 1987, o acțiune în creștere a indemnizației de expropriere la Tribunalul de Mare Instanță din Dura În cursul procedurilor, instanța a dispus două expertize la fața locului pentru a evalua exactitatea sumei stabilite de administrația expropriantă. 14. Instanța menționată a acordat reclamantului o compensație suplimentară de expropriere care era însoțită de dobânzi moratoriu simple la rata legală de 30 % pe an care urma să fie calculată de la data cedării terenurilor către DS Această Administrație s-a pronunțat împotriva hotărârii Tribunalului de Mare Instanță care a stabilit completarea indemnizației. Reclamantul a solicitat Curții de Casație să aprobe această hotărâre și să aprobe suma stabilită de instanța de mari instanțe. Curtea de Casație a confirmat această hotărâre în octombrie 1991. 16. DIS a plătit reclamantului indemnizația suplimentară plus 30 % dobândă moratoriu simplă calculată până la momentul plății sumei respective, în timp ce inflația din Turcia în acea perioadă atingea 67% pe an 17. Indemnizația de expropriere plătită reclamantului, data sesizării instanțelor interne, valoarea indemnizației suplimentare acordate de instanța internă, data plății, valoarea indemnizației suplimentare plătite reclamantului de către administrație plus 30% dobânzi moratorii, valoarea reală a indemnizației suplimentare și nivelul despăgubirii sunt indicate în tabelul de mai jos. Suma plătită reclamantului de către administrație înainte de a lua în posesie terenul (în LT) Data sesizării instanțelor interne Valoarea despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne (în LT) Data plății despăgubirii suplimentare Valoarea despăgubirii suplimentare plătite reclamantului de către administrație plus 30 % dobândă moratorială (în LT) Valoarea reală a indemnizației suplimentare în momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de despăgubire față de valoarea reală a terenurilor expropriate 840 000 12/10/1987 2 240 000 07/04/1993 5 936 000 38 842 720 38.67 II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTĂ Constituția 18. În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, referitor la exproprieri, prevede: (...) L Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 19. În temeiul Legii nr. 3095, rata dobânzii moratorii datorate pentru întârzierea în decontarea datoriilor la termen era de 30% laan la momentul faptelor. 20. În aceeași perioadă, rata dobânzii moratorii aplicabilă creanțelor landurilor era de 7 % pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din Legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor landului și decretul nr. 89/14915 al Consiliului de Miniștri). Codul obligațiunilor 21. art. 105 din Codul obligațiunilor prevede: În cazul în care prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânda de întârziere a zilelor de întârziere și debitorul nu poate demonstra că creditorul a comis o greșeală, despăgubirea prejudiciului este suportată de debitor. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate stabili suma în momentul în care ia o decizie pe fond. Jurisprudența Curții de Casație 22. La 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnizație de expropriere, s-a pronunțat cu următoarele cuvinte: Întrucât calea de executare forțată permite creditorului să solicite ce i se datorează, plus dobânda, acesta din urmă nu are dreptul de a solicita o altă compensație cu titlu de despăgubire; prin urmare, decizia care face obiectul cererii creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi nefondată (...) La 23 februarie 1994 (hotărârea E: 1993/5-600, K: 1994/80), Adunarea Plenară a Curții de Casație a hotărât astfel: Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era mare, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate acestea, legiuitorul a dorit ca rata dobânzii moratorii să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este în conformitate cu dreptul, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, de a depăși dobânda compusă din 30% pe o cale deviată. 24. La 19 iunie [...] rata dobânzii prevăzută de Legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă daunele fără a fi necesară demonstrarea acestora (...). În cazul în care rata dobânzii moratorii (prejudiciul cauzat de întârzierea efectuării plății) este stabilită de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scădere a valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să se prezinte aceleași elemente (inflație, scădere a valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentar menționat la art. 105 din Codul obligațiunilor sau dacă dezavantajele care rezultă din aceasta constituie prejudiciul real suferit. În caz contrar, constatarea legiuitorului că contrapartida la aceste dezavantaje ar fi de 30%, nu ar mai avea sens. În cazul în care legiuitorul, luând în considerare toate problemele economice, a stabilit, în temeiul puterii legislative pe care i-o conferă Constituția, rata de compensare a prejudiciului cauzat de aceste probleme, nu se poate accepta că prejudiciul care trebuie remediat nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că această apreciere [a legiuitorului] ar fi nefondată. Este evident că inflația care se face simțită în mod considerabil în actuala situație economică a țării noastre, depășește [rata] de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095 și că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a unei soluționări întârziate rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășește rata de 30 % stabilit de legiuitorul nu este cel despre care se vorbește la art. 105 din Codul obligațiunilor (...). Când legiuitorul, în conformitate cu puterea sa legislativă, a considerat că prejudiciul respectiv ar ridica la 30%, creșterea acestuia la rate mai ridicate printr-o hotărâre judecătorească, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui un impediment al competenței (...) Date economice 25. În aprilie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) a fost, conform cursurilor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 9 649 LT. 26. Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicate de Institutul de Statistică al Statului. Pe baza listei relevante, luând în considerare cifra de referință mai sus, în octombrie 1987 (perioada în care titlul de proprietate asupra terenului expropriat a fost transferat administrației - punctul 17 de mai sus), indicele inflației în aprilie 1993 atinge cifra de afaceri ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALUJATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL 1 LA CONVENȚIA 27. Reclamantul se plânge de o pierdere de valoare a suplimentului de indemnizație obținut după patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor moratorii în raport cu rata inflației foarte ridicată în Turcia. În acest sens, el invocă art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 28. Reclamantul observă că valoarea despăgubirii suplimentare cu un dobândă moratoriu de 30% pe an i-a fost plătită după patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației, susținând că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare semnificative în această perioadă. În cele din urmă, deplânge absența în dreptul turc a dispozițiilor care permit executarea forțată a datoriilor statului față de particulari. 29. Guvernul își exprimă dezacordul. Acesta reamintește că statul și-a plătit despăgubirea reclamantului înainte de a lua în posesie terenul, precum și indemnizația suplimentară plus 30% dobândă, după decizia Curții de Casație (punctul 17 de mai sus). Presupunând chiar că această sumă nu ține cont de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt în mod rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. Acest lucru este valabil în special atunci când este vorba despre proiecte de mare anvergură care profită de mii de persoane; recunoașterea unei obligații de despăgubire integrală l-ar împiedica pe acesta în realizarea unor astfel de proiecte. În plus, reclamantul nu ar putea, în speță, să-și asume o sarcină specială și exorbitantă. În cele din urmă, guvernul are o mare marjă de apreciere în stabilirea și aplicarea ratelor dobânzilor care ar face parte integrantă din politica sa în materie de creare și de bună gestionare a serviciilor publice. Cu toate acestea, rata ridicată a dobânzii percepută pentru creanțele landurilor vizează asigurarea faptului că funcționarea serviciilor publice nu este întreruptă și constituie, de asemenea, un fel de impozitare indirectă, stabilită în mod deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale. 31. Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere, în sine, ci se opune modului de plată a despăgubirii de expropriere. Acesta subliniază că obiecțiunile sale se referă nu numai la întârzierea administrației de a plăti indemnizația suplimentară stabilită de Tribunalul de Mare Instanță, ci și, în principal, la prejudiciile suferite în perioada cuprinsă între sesizarea instanței respective și primirea sumei în cauză. Reamintind faptul că plata a avut loc la mai mult de cinci ani de la exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestei întârzieri, combinate cu puternica depreciere monetară din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză. 32. Curtea observă că reclamantului, expropriat de terenurile sale, i s-a recunoscut o indemnizaie care i-a fost plătită la data exproprierii (punctul 17 de mai sus), și că instanei de mari instane i s-a acordat apoi o indemnizaie suplimentară cu dobânzi moratorii la rata de 30 % pe an începând cu această dată (punctul 17 de mai sus). Cu toate acestea, în aprilie 1993, DS a plătit despăgubiri suplimentare la mai mult de cinci ani de la sesizarea instanțelor judecătorești și la aproximativ 18 luni de la decizia Curții de Casație. 33. Curtea ia notă mai întâi de faptul că litigiul se referă exclusiv la nivelul de despăgubire care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor moratorii aplicate la indemnizația suplimentară în cursul perioadei de cinci ani și șase luni, perioada de la sesizarea Tribunalului de Mare Instanță la plata efectivă a sumei stabilite de acesta din urmă (a se vedea, pentru 34. În această privință, Curtea a considerat deja că caracterul adecvat al unei despăgubiri ar scădea în cazul în care plata acestuia ar lua în considerare elemente care ar putea reduce valoarea acesteia, cum ar fi pierderea unui interval de timp care nu poate fi considerat rezonabil (a se vedea mutatis mutandis) , Hotărârea Rafinăriies grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 În decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are drept consecință agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară a anumitor state (a se vedea Hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Cu privire la cauza în ansamblu, Curtea constată că situația de care se plânge reclamantul ține de respectul pentru bunurile sale 2680 și următoarele), aceasta trebuie să analizeze dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului; prin urmare, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația națională și modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alte c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50 alin. 120). 36. În cazul de față, Curtea constată că valoarea despăgubirii suplimentare cu un interes moratoriu simplu de 30 % pe an a fost plătită persoanei interesate în aprilie 1993, adică la mai mult de cinci ani de la sesizarea instanțelor și la aproximativ optsprezece luni de la decizia Curții de Casație, în timp ce inflația din Turcia în acea perioadă atingea, în medie, 67% pe an. 37. Este de necontestat că întârzierea legată de plata despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne este cauzată numai de deficiențele administrației expropriante, care i-a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct care s-a adăugat la exproprierea bunurilor sale. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurii în cauză, determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 38. În concluzie, a avut loc o încălcare a articolului 1 de la Protocolul nr. 1 la Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 39. Reclamantul se plânge, de asemenea, că durata procedurilor în fața acestei instanțe a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. 40. Având în vedere concluziile formulate la punctele 32-34 de mai sus, Curtea nu consideră că este necesar să se examineze această chestiune separat din perspectiva acestei dispoziții. III. PRIVIND LEGAREA LEGĂTUREI 41 DIN CONVENȚIA 41. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 42. Reclamantul susține că trebuie să fie despăgubit atât pentru pierderea pecuniară suferită ca urmare a plății întârziate a despăgubirii suplimentare, cât și pentru prejudiciile rezultate din întârzierea stabilirii acesteia în fața instanțelor naționale și solicită Curții să îi acorde un prejudiciu material calculat în dolari și solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit. 43. Guvernul nu se pronunță. 44. Conform metodei adoptate deja în Hotărârea Aka (a se vedea Hotărârea Aka menționată anterior, p. 2683§ 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de solicitant, trebuie să se ia în considerare diferența dintre suma plătită efectiv reclamantului în 1993 și cea pe care ar fi primit-o dacă indemnizația suplimentară ar fi fost ajustată pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării instanței de mari instanțe (punctele 32-34 de mai sus). 45. Întrucât a efectuat propriile calcule în lumina datelor economice relevante de care dispune (punctul 25 de mai sus), Curtea este de acord să acorde reclamantului o despăgubire de 3 410 USD, care să fie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului. 46. Curtea, așa cum s-a pronunțat deja în Hotărârile Akkuș și Aka (hotărârile deja menționate mai sus), consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza faptului că a fost privat de terenurile sale, care erau singurul său mijloc de subzistență și de refugiu. În mod corespunzător, Comisia acordă o sumă de 1 000 USD pentru daune morale, indiferent de numărul de proceduri naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construirii barajului de la Altänkaya. Costuri și cheltuieli de judecată 47. Reclamantul solicită 8 000 USD pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată legate de procedurile naționale și de cele ale convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative. 48. Guvernul nu se pronunță. 49. Având în vedere că toate cererile referitoare la exproprierile din mai multe state membre au fost prezentate de același avocat, Curtea judecă în mod echitabil că este necesar să se acorde reclamantului o sumă de 300 USD. Interese moratoriu 50. Curtea consideră că este oportun să stabilească la 6 % rata anuală a dobânzilor moratorii asupra sumelor acordate în dolari americani. DE CES, CURȚIA, ÎN Linclusiv UNANIMITATE, A spus , că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ; A spus , că nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție ; A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului: i. 3 410 (trei mii patru sute zece) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1 000 (mii) dolari americani pentru daune morale iii. 300 (trei cenți) dolari americani pentru cheltuieli și cheltuieli; că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 6 % l an de la expirarea termenului menționat și până la plata Respins , cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 5 iunie 2001 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură al Curții.
PREMIÈRE SECTION
GÜNEYSU c. TURQUIE
(Requête n° 19673/92)
ARRÊT
5 juin 2001
05/09/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Güneysu c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
E.
Palm
,
présidente
,
MM.
L.
Ferrari Bravo
,
Gaukur Jörundsson
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
R.
Maruste
,
juges
,
F.
Gölcüklü
,
juge ad hoc
,
et
de
M.
M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 mai 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°
19673/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Davut Güneysu («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Tugay Uluçevik.
3.
La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre
1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article
5
§
2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article
27
§
1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26
§
1 du règlement. A la suite du déport de M.
Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge
ad hoc
(articles
27
§
2 de la Convention et
29
§
1 du règlement).
6.
Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.
7.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
8.
Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande.
I.
9.
Le requérant, ressortissant turc, résidait, à l'époque des faits, dans le village de Gökdoğan (à Durağan, Sinop). Il était agriculteur.
10.
En octobre 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»:
Devlet Su İșleri
), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.
11.
Une indemnité d'expropriation fixée par une commission d'experts de la DSİ fut versée au requérant à la date d'expropriation.
12.
Le requérant, en désaccord avec le montant payé par la DSİ, introduisit, toujours en octobre 1987, une action en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Durağan.
13.
Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude du montant fixé par l'Administration expropriante.
14.
Ledit tribunal accorda au requérant une indemnité complémentaire d'expropriation qui était assortie d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ
15.
Ladite Administration se pourvut en cassation contre le jugement du tribunal de grande instance ayant fixé le complément d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ce jugement et d'entériner le montant fixé par le tribunal de grande instance.
La Cour de cassation confirma ledit jugement en octobre 1991.
16.
La DSİ versa au requérant l'indemnité complémentaire majorée de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment du paiement dudit montant, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.
17.
L'indemnité d'expropriation payée au requérant, la date de la saisine des juridictions internes, le montant de l'indemnité complémentaire accordé par la juridiction interne, la date de paiement, le montant de l'indemnité complémentaire versé au requérant par l'Administration majoré de 30 % d'intérêts moratoires, la valeur réelle de l'indemnité complémentaire ainsi que le niveau d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous.
Montant payé au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT)
Date de la saisine des juridictions internes
Montant de l'indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes (en LT)
Date de paiement de l'indemnité complémentaire
Montant de l'indemnité complémentaire versée au requérant par l'Administration majoré de 30 % d'intérêts moratoires
(en LT)
Valeur réelle de l'indemnité complémentaire au moment du paiement majorée en fonction du taux d'inflation de 67
% (en LT)
Niveaux d'indemnisation par rapport à la valeur réelle des terrains expropriés
840 000
12/10/1987
2 240 000
07/04/1993
5 936 000
38 842 720
38.67
II.
A.
La Constitution
18.
Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose:
«
(...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...)
»
B.
La loi n° 3095 du 4 décembre 1984
19.
En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.
20.
A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres).
C.
Le code des obligations
21.
L'article 105 du code des obligations prévoit :
« Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur.
Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. »
D.
La jurisprudence de la Cour de cassation
22.
Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes :
« Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire ; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »
23.
Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi :
«
La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.
24.
Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes
:
«
(…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n°
3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30
% fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…)
»
E.
Données économiques
25.
En avril 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 9
649
LT.
26.
Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois d'octobre 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration - paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois d'avril 1993 atteint le chiffre «1901,6» (période prise en considération pour le versement de l'indemnité complémentaire – paragraphe 17 ci-dessus).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1
ER
27.
Le requérant se plaint d'une perte de valeur du complément d'indemnité obtenu au bout de quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration, notamment en raison de l'insuffisance des intérêts moratoires par rapport au taux d'inflation très élevé en Turquie. Il invoque à cet égard l'article 1
er
du Protocole n° 1, ainsi libellé :
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
28.
Le requérant fait observer que le montant de l'indemnité complémentaire assorti d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui fut versé au bout de quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant cette période. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.
29.
Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant son indemnité avant de prendre possession des terrains, ainsi que son indemnité complémentaire majorée de 30 % d'intérêts, après la décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ce montant ne tient pas compte de l’inflation, il se fond sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une «
charge spéciale et exorbitante
» car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.
30.
Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.
31.
Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'il s'oppose au modalité de paiement de l'indemnité d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser l'indemnité complémentaire fixée par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre la saisine dudit tribunal et la réception de la somme en question. Rappelant que le paiement est intervenu plus de cinq ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ce retard, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.
32.
La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître une indemnité qui lui fut versée à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite une indemnité complémentaire assortie d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus).
Toutefois, la DSİ n'a payé le complément d'indemnité qu'en avril 1993, soit plus de cinq ans après la saisine des juridictions et dix-huit mois environ après la décision de la Cour de cassation.
33.
La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués à l'indemnité complémentaire pendant la période de cinq ans et six mois, laquelle période va de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif du montant fixé par ce dernier (voir, pour
le niveau d'indemnisation,
paragraphe 17 ci-dessus).
34.
A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir,
mutatis mutandis
, l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9
décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9
juillet 1997,
Recueil
1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).
35.
Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998,
Recueil
1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).
36.
En l'espèce, la Cour constate que le montant de l'indemnité complémentaire assorti d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an a été versé à l'intéressé en avril 1993, soit plus de cinq ans après la saisine des juridictions et dix-huit mois environ après la décision de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.
37.
Il est indéniable que le retard pris dans le paiement de l'indemnité complémentaire accordée par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale de la procédure en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.
38.
En conclusion, il y a eu violation de l'article 1
er
du Protocole n° 1 à la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
39.
Le requérant se plaint également de ce que la durée des procédures devant ledit tribunal a méconnu l'article 6 § 1 de la Convention.
40.
Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
41.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
42.
Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif de l'indemnité complémentaire et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de cette dernière devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.
43.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
44.
Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre le montant effectivement versé au requérant en 1993 et celui qu'il aurait reçu si l'indemnité complémentaire avait été ajustée pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphes 32-34 ci-dessus).
45.
Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 3 410 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.
46.
La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya.
B.
Frais et dépens
47.
Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention.
Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.
48.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
49.
Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300
USD.
C.
Intérêts moratoires
50.
La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains.
1.
Dit
, qu’il y a eu violation de l’article 1
er
du Protocole n° 1 à la Convention ;
2.
Dit
, qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ;
3.
Dit
,
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement :
i. 3 410 (trois mille quatre cent dix) dollars américains en réparation du préjudice matériel ;
ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral
iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 6
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
4.
Rejette
, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
5 juin 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente