AFFAIRE RECEP EROL c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19658/92) îndreptată împotriva Republicii Turciei și depusă de un cetățean al acestui stat, Recep Erol ("reclamantul"), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 15 august 1991, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de avocat Kazım Berzeg din baroul Ankarei. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca scop obținerea unei decizii privind faptul dacă faptele cauzei dezvăluie o nerespectare a statului pârât a cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament. După recuzarea dl. Rıza Türmen, judecător ales în cota Turciei (art. 28), Guvernul a desemnat dl. Feyyaz Gölcüklü să siedieze în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din regulament).

Printr-o decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la meritul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să unească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, ținând seama de faptul că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, a respins această cerere. ÎN FAPT

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor ("DSİ": Devlet Su İșleri), organism de stat responsabil de construcția barajelor, a procedat la exproprierea pământurilor reclamantului pentru a construi barajul hidro-electric Altınkaya în Valea Kızılırmak. Aceste pământuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt acum submersate de apele lacului barajului.

Indemnizații de expropriere fixate de o comisie de experți a DSİ au fost versate reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, de asemenea în mai 1987, acțiuni pentru majorarea indemnității de expropriere în fața tribunalului de mari cauze din Vezirköprü.

În cursul procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a evalua exactitatea sumelor fixate de administrația expropriante.

Tribunalul în cauză a acordat reclamantului indemnizații complementare de expropriere care erau însoțite de dobânzi moratorii simple la rata legală de 30% pe an de calculat de la data cesionării pământurilor către DSİ.

Administrația în cauză s-a pourvoit în casație împotriva sentințelor tribunalului de mari cauze care fixaseră complementele indemnității. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste sentințe și să entineze sumele fixate de tribunalul de mari cauze. Curtea de Casație a confirmat aceste sentințe în ianuarie 1990, martie 1992 și aprilie 1993 respectiv.

DSİ a vărsat reclamantului aceste indemnizații complementare majorate cu 30% dobânzi moratorii simple calculate până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia în acea epocă atingea 67% pe an.

Indemnizațiile de expropriere plătite reclamantului, datele sesizării instanțelor interne, sumele indemnizațiilor complementare acordate de instanța internă, datele plăților, sumele indemnizațiilor complementare versate reclamantului de administrație majorate cu 30% dobânzi moratorii, valorile reale ale indemnizațiilor complementare, precum și nivelurile indemnizației sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor fixate la sfârșitul diferitelor proceduri naționale care au aceeași dată a sesizării instanțelor interne precum și aceeași dată a plății efective). Sume plătite reclamantului de administrație înainte de a prelua posesia pământurilor (în LT) Date de sesizare a instanțelor interne Sume ale indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne (în LT) Date de plată ale indemnizațiilor complementare Sume ale indemnizațiilor complementare versate reclamantului de administrație majorate cu 30% dobânzi moratorii (în LT) Valori reale ale indemnizațiilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Niveluri de indemnizație în raport cu valorile reale ale pământurilor expropriate 9.606.435 7.442.550 4.176.200 4.393.320 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 12.415.403 8.700.858 5.365.663 5.599.380 30/06/1990 30/05/1991 14/07/1993 05/07/1993 23.899.650 19.141.876 15.292.139 15.958.233 61.052.744 67.675.234 129.388.134 135.024.009 65,49 60,24 50,26 50,77

În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, referitor la exproprierii, dispune: "(...) Indemnitatea de expropriere va fi plătită în numerar și în bani gheață. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți în rate (...) fracțiunea care nu a fost plătită în numerar va fi însoțită de dobânzi moratorii la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În vertu legii nr. 3095, rata dobânzilor moratorii datorite pentru retardarea soluționării datoriilor statului era de 30% pe an la época faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzilor moratorii aplicabilă creanțelor statului era de 7% pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și hotărârea nr. 89/14915 a Consilului Miniștrilor). C. Codul obligațiilor

Art. 105 din codul obligațiilor prevede: "Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile moratorii pentru zilele de retard și debitor nu poate demonstra că creditor a comis o vină, repararea prejudiciului este în sarcina debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate fixa suma la momentul pronunțării deciziei pe meritul cauzei." D. Jurisprudența Curții de Casație

La 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnitate de expropriere, s-a pronunțat în următorii termeni: "Ceea ce compensează retardarea soluționării creanțelor sunt dobânzile moratorii. Dat fiind că căile de execuție forțată permit creditorului să solicite ceea ce i se cuvine, majorat cu dobânzi, acesta nu are dreptul să exige o altă compensație cu titlu indemnitariu; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește nefundată (...)"

La 23 februarie 1994 (hotărâre E: 1993/5-600, K: 1994/80), plenul Curții de Casație a hotărât după cum urmează: "Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare atunci când inflația în țară era ridicată, cu o rată care depășea cu mult 30%. În ciuda acestui fapt, legiulatorul a intenționat ca rata dobânzilor moratorii să fie de 30%. Pentru acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile atașate depozitelor bancaire, să depășească dobânda compusă de 30% printr-o cale ocultă."

La 19 iunie 1996, plenul Curții de Casație, soluționând problema aplicabilității art. 105 din Codul obligațiilor, s-a pronunțat în următorii termeni: "(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnitate forfetară care acoperă daunele fără a fi nevoie să fie demonstrate (...). De îndată ce rata dobânzilor moratorii (daunele datorită retardării plății) este fixată prin lege, ținând seama de problemele economice (inflație, căderea valorii monetare (...)) în care se găsește țara, este imposibil să se invoce aceleași elemente (inflație, căderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentaru evocate la art. 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă din acestea constituie prejudiciul real suferit. Altfel, constatarea legiulatoru că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30%, n-ar mai avea niciun sens. Atunci când legiulatorul, ținând seama de totalitatea problemelor economice, a fixat, în temeiul puterii legislative care i-o conferă Constituția, rata reparării daunei rezultând din aceste probleme, nu se poate accepta că dauna de reparări nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motivul implicit că aceasta apreciere [a legiulatoru] s-ar dovedi nefundată. (...) Este evident că inflația care se simte considerabil în conjunctura economică actuală a țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditor din cauza unei soluționări târzii rămâne neacoperit. Cu toate acestea, prejudiciul excedând rata de 30% fixată de legiulatoru nu este cel despre care este vorba la art. 105 din codul obligațiilor (...). Atunci când legiulatoru, în temeiul puterii legislative, a considerat că această daună s-ar ridica la 30%, majorarea acesteia la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o depășire de competență (...)" E. Date economice

În iunie 1990, mai 1991 și iulie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, potrivit cursurilor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 2.654 LT, 4.050 LT și 11.531 LT, respectiv.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicate de institutul de statistică de stat. Potrivit listei relevante, luând cifra "100" ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care titlul de proprietate al pământurilor expropriate a fost transferat administrației – §17 mai sus), indicele inflației în luna iunie 1990 atinge cifra "443,6", cel din luna mai 1991 cifra "710,4" și cel din luna iulie 1993 cifra "2126,9" (perioada luată în considerare pentru versarea indemnizațiilor complementare – §17 mai sus). ÎN DREPT

Reclamantul observă că sumele indemnizațiilor complementare însoțite de o dobândă moratoriu de 30% pe an i-au fost versate la sfârșitul a trei sau șase ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată Administrației. Susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În final, deplânge absența în dreptul turc a dispozițiilor care permit executarea forțată pentru datorii ale statului către persoane private.

Guvernul nu este de acord. Reamintește că statul a vărsat reclamantului indemnizațiile sale înainte de a prelua posesia pământurilor, precum și indemnizațiile complementare majorate cu 30% dobânzi, după deciziile Curții de Casație (§17 mai sus). Chiar dacă aceste sume nu țin seama de inflație, se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate la art. 1 din Protocolul nr. 1 se găsesc îndeplinite. Aceasta este în special adevărat atunci când sunt vorbe de proiecte de mare amploare care profită mii de persoane; recunoașterea obligației statului de a se referi la o indemnizație integrală ar fi o entravă pentru acesta în realizarea unor asemenea proiecte. De mai mult, reclamantul nu ar putea pretinde, în prezenta cauză, că a suportat o "sarcină specială și exorbitantă" deoarece nu a folosit, la riscul și pericolul lui, posibilitatea care i-o oferea art. 105 din codul obligațiilor.

În fine, Guvernul se prevalează de marja sa largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care ar fi parte integrantă a politicii sale privind crearea și gestionarea bună a serviciilor publice. Or rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele statului are ca scop asigurarea că funcționarea serviciilor publice nu va fi întreruptă și constituie de asemenea o formă de impozitare indirectă, fixată în mod deliberat de legiulatoru în exercitarea competențelor sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere, ca atare, dar se opune modalităților de plată a indemnizațiilor de expropriere. Subliniază că grievurile sale privesc nu numai retardarea administrației de a versa indemnizațiile complementare fixate de tribunalul de mari cauze, ci și și în principal, prejudiciile pe care le-a suferit în perioada dintre sesizarea acestui tribunal și primirea sumelor în cauză. Reamintind că plăților au intervenit mai mult de trei sau șase ani după exproprierea pământurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea monetară puternică în țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropiat din pământurile sale, s-a văzut recunoscut indemnizații care i-au fost versate la data exproprierii (§17 mai sus), și că tribunalul de mari cauze i-a acordat apoi indemnizații complementare însoțite de dobânzi moratorii la rata de 30% pe an de la această dată (§17 mai sus). Cu toate acestea, DSİ a plătit complementele indemnității doar la 30 iunie 1990, 30 mai 1991, 14 iulie și 5 iulie 1993 respectiv, adică mai mult de trei sau șase ani după sesizarea instanțelor și trei sau aproximativ șaptesprezece luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul privește exclusiv nivelul indemnizației care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor moratorii aplicate indemnizațiilor complementare în timp de trei sau aproximativ șase ani, care sunt perioadele de la sesizarea tribunalului de mari cauze la plata efectivă a sumelor fixate de acesta (a se vedea, pentru nivelul indemnizației, §17 mai sus).

În această privință, Curtea a judecat deja că caracterul adecvat al unui despăgubire ar scădea dacă plata acesteia ar ignora elemente care ar putea reduce valoarea acesteia, cum ar fi scurgerea unui interval de timp care nu ar putea fi calificat ca rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are ca urmare agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, în special ținând seama de deprecierea monetară a anumitor state (a se vedea hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Culegere 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în ansamblu, Curtea observă că situația din care se plânge reclamantul se încadrează în "dreptul la respectarea bunurilor sale", ținând seama de jurisprudența sa deja stabilită în materie (a se vedea în special hotărârea Akkuș precitată, pp. 1303 și următoarele, și de asemenea hotărârea Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2680 și următoarele), ea trebuie să caute dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. La acest titlu, trebuie luate în considerare modalitățile de indemnizație prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În prezenta cauză, Curtea constată că sumele indemnizațiilor complementare însoțite de o dobândă moratoriu simplă de 30% pe an au fost versate interesatului la 30 iunie 1990, 30 mai 1991, 5 iulie și 14 iulie 1993 respectiv, adică trei sau șase ani după sesizarea instanțelor și trei sau aproximativ șaptesprezece luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia în acea epocă atingea în medie 67% pe an.

Este incontestabil că retardarea luată în plata indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne, este imputabilă doar nerespectării administrației expropriante, care a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct adunând-se la exproprierea bunurilor sale. Este această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, care aduce Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a rupt echilibrul just care trebuia să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, salvgardarea dreptului la respectarea bunurilor.

Ca concluzie, a existat violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Ținând seama de concluzia formulată la paragrafele 32-34 mai sus, Curtea nu apreciază că este necesar să examineze întrebarea separat sub aspectul acestei dispoziții.

Reclamantul afirmă că trebuie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății târzii a indemnizațiilor complementare cât și pentru prejudiciile rezultând din retardarea determinării acestora în fața instanțelor naționale. Cere Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. Cere de asemenea repararea prejudiciului moral suferit.

Guvernul nu se pronunță.

Potrivit metodei deja adoptate în hotărârea Aka (a se vedea hotărârea Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie luată în considerare diferența dintre sumele efectiv versate reclamantului în 1990, 1991 și 1993 respectiv, și cele pe care le-ar fi primit dacă indemnizațiile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării tribunalului de mari cauze (§32-34 mai sus).

După efectuarea propriului calcul la lumina datelor economice relevante de care dispune (§25 mai sus), Curtea convine să acorde reclamantului o indemnitate de 46.200 USD, care se convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data soluționării.

Curtea, după cum s-a mai pronunțat în hotărârile Akkuș și Aka (hotărâri deja precitate), consideră că reclamantul a suferit prejudiciu moral datorită faptului că a fost privat de pământurile sale, care erau singurul mijloc de subzistență și refugiu al său. Pronunțând în echitate, i-a acordat prin urmare 1.000 USD cu titlu de prejudiciu moral, oricare ar fi numărul procedurilor naționale privind bunurile sale expropriate în cadrul construcției barajului Altınkaya. B. Frais și dépens

Reclamantul solicită 8.000 USD cu titlu de cheltuieli și costuri referitoare la procedurile naționale și la cele ale Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de dovezi.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de faptul că toate cererile privind exproprierii Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea apreciază în echitate că trebuie acordat reclamantului o sumă de 300 USD. C. Dobânzi moratorii

Curtea apreciază corespunzător să fixeze la 6% rata anuală a dobânzilor moratorii pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Constată că a existat violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Constată că nu este nevoie să examine grievul bazat pe art. 6 § 1 din Convenție; 3. Constată că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe, drepturi de timbru și sarcini fiscale exigibile la momentul versării, convertite în lire turcești la rata aplicabilă la data soluționării: i. 46.200 (patruzeci și șase mii două sute) dolari americani în repararea prejudiciului material; ii. 1.000 (o mie) dolari americani pentru prejudiciu moral; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea acestui termen și până la versare; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 3 iulie 2001 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19658/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Recep Erol (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en janvier 1990, mars 1992 et avril 1993 respectivement.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 9 606 435 7 442 550 4 176 200 4 393 320 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 12 415 403 8 700 858 5 365 663 5 599 380 30/06/1990 30/05/1991 14/07/1993 05/07/1993 23 899 650 19 141 876 15 292 139 15 958 233 61 052 744 67 675 234 129 388 134 135 024 009 65.49 60.24 50.26 50.77 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En juin 1990, mai 1991 et juillet 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 2 654 LT, 4 050 LT et 11 531 LT. respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration – paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois de juin 1990 atteint le chiffre «443,6», celui du mois de mai 1991 le chiffre «710,4» et celui du mois de juillet 1993 le chiffe «2126,9» (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de trois ou six ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes ; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subi pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de trois ou six ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité que les 30 juin 1990, 30 mai 1991, 14 juillet et 5 juillet1993 respectivement, soit plus de trois ou six ans après les saisines des juridictions et trois ou bien dix-sept mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de trois ou bien six ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé les 30 juin 1990, 30 mai 1991, 5 juillet et 14 juillet 1993 respectivement, soit trois ou six ans après la saisine des juridictions et trois ou bien dix-sept mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que le requérant a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1990, 1991 et 1993 respectivement, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus ), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 46 200 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 46 200 (quarante six mille deux cents) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente