Sefer Erol împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19659/92) îndreptată împotriva Republicii Turcia și formulată de un cetățean al acestui Stat, Sefer Erol („reclamantul"), la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 15 august 1991, în temeiul articolului 25 anterior al Convenției de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Maître Kazım Berzeg, avocat la barourile din Ankara. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

Cererea are ca scop obținerea unei decizii privind dacă faptele cauzei relevă o nerespectare a Statului pârât a cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (articolul 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită primei secții a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament. La abținerea lui Rıza Türmen, judecător ales pentru Turcia (articolul 28), Guvernul a desemnat Feyyaz Gölcüklü să funcționeze în calitate de judecător ad hoc (articolele 27 § 2 din Convenție și 29 § 1 din regulament).

Prin decizie din 15 februarie 2000, camera a declarat cererea admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus note scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament).

Reprezentantul reclamantului a cerut Curții să unească diferitele cereri introduse de același reclamant. Curtea, având în vedere că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, respinge această cerere.

În mai 1987, Administrația Națională a Apelor („DSİ": Devlet Su İşleri), organism de stat responsabil de construcția barajelor, a procedat la exproprierea terenurilor reclamantului pentru a construi barajul hidroelectric Altınkaya în valea Kızılırmak. Aceste terenuri erau cultivate pentru producția de orez. Sunt în prezent inundate de apele lacului barajului.

Indemnizațiile de expropiere stabilite de o comisie de experți a DSİ au fost plătite reclamantului la data exproprierii.

Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DSİ, a introdus, tot în mai 1987, acțiuni pentru majorarea indemnizației de expropiere la tribunalul de primă instanță din Vezirköprü.

Durante procedurilor, tribunalul a ordonat două expertize pe teren pentru a aprecia exactitatea sumelor stabilite de administrația expropriante.

Tribunalul a acordat reclamantului indemnizații complementare de expropiere asortite de dobânzi legale simple cu rata de 30% pe an, calculate de la data cedării terenurilor către DSİ.

Administrația s-a recurs la Curtea de Casație împotriva hotărârilor tribunalului de primă instanță care stabiliseră complementele de indemnizație. Reclamantul a cerut Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să confirme sumele stabilite de tribunalul de primă instanță. Curtea de Casație a confirmat aceste hotărâri în ianuarie și mai 1990, respectiv septembrie 1991.

DSİ a plătit reclamantului aceste indemnizații complementare majorate cu 30% dobândă simplă calculată până la momentul plății acestor sume, în timp ce inflația în Turcia la această epocă atingea 67% pe an.

Indemnizațiile de expropiere plătite reclamantului, datele introducerii acțiunilor în instanțe, sumele indemnizațiilor complementare acordate de instanța internă, datele plăților, sumele indemnizațiilor complementare plătite reclamantului de administrație majorate cu 30% dobândă simplă, valorile reale ale indemnizațiilor complementare și nivelurile de indemnizație sunt indicate în tabelul de mai jos (tabelul indică totalitatea sumelor stabilite ca urmare a diverselor proceduri naționale care au aceeași dată a introducerii acțiunilor în instanțe și aceeași dată a plății efective). Sume plătite reclamantului de administrație înainte de a prelua posesia terenurilor (în LT): 1.410.213 / 748.000 / 2.742.000 / 8.178.710 Date de introducere a acțiunilor în instanțe: 27/05/1987 Sume ale indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne (în LT): 324.627 / 967.120 / 3.558.455 / 10.476.752 Date de plată a indemnizațiilor complementare: 14/07/1993 / 30/06/1990 / 30/04/1990 / 15/06/1991 Sume ale indemnizațiilor complementare plătite reclamantului de administrație majorate cu 30% dobândă simplă (în LT): 925.186 / 1.861.706 / 6.672.103 / 23.310.773 Valori reale ale indemnizațiilor complementare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT): 7.828.087 / 4.755.812 / 16.019.096 / 86.037.182 Niveluri de indemnizație în raport cu valorile reale ale terenurilor expropriate: 83,41 / 65,49 / 66,75 / 58,63

În partea sa pertinentă, articolul 46 din Constituție, privitor la expropieri, dispune: „(...) Indemnizația de expropiere va fi plătită în bani gata și în numererar. (...) În cazul în care legea ar autoriza plăți cu plata eșalonată (...) partea neacoperită în bani gata va fi asortită de dobândă cuvântă cu rata maximă prevăzută pentru datoriile Statului (...)" B. Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984

În temeiul legii nr. 3095, rata dobânzii cuvenite pentru întârziere în plata datoriilor Statului era de 30% pe an la época faptelor.

În aceeași perioadă, rata dobânzii cuvenite aplicabile creanțelor Statului era de 7% pe lună, respectiv 84% pe an (articolul 51 din legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor Statului și decretul nr. 89/14915 al Consiliului de Miniștri). C. Codul obligațiilor

Articolul 105 din codul obligațiilor prevede: „Când prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânzile cuvenite pentru zilele de întârziere și nu poate dovedi că debitorul a comis o culpă, repararea prejudiciului este pe seama debitorului. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate stabili cuantumul lui la momentul pronunțării sentinței pe fond." D. Jurisprudența Curții de Casație

La 3 iunie 1991, cea de-a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnizație de expropiere, s-a pronunțat în acești termeni: „Ceea ce compensează întârzierea în plata creanțelor sunt dobânzile cuvenite. Fiind că modalitatea executării silite permite creditorului să ceară ceea ce i se cuvine, majorat cu dobândă, acesta nu are dreptul să pretindă o altă compensație cu titlu indemnitativ; prin urmare, decizia care admite cererea creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește nefondată (...)"

La 23 februarie 1994 (sentința E: 1993/5-600, K: 1994/80), ședința plenară a Curții de Casație a statuat astfel: „Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era puternică, cu o rată care depășea cu mult 30%. În ciuda acestui fapt, legiuitorul a vrut ca rata dobânzii să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este conform dreptului, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, să se depășească dobânda compusă de 30% printr-o cale indirectă.

La 19 iunie 1996, ședința plenară a Curții de Casație pronunțând asupra aplicabilității articolului 105 din Codul obligațiilor s-a exprimat în următorii termeni: „(...) rata dobânzii prevăzută de legea nr. 3095 (...) este o indemnizație fixă care acoperă daunele fără necesitatea de a le dovedi (...). Din moment ce rata dobânzii cuvenite (prejudiciul din cauza întârzierii în plată) este fixată de lege, ținând cont de problemele economice (inflație, scăderea valorii monetare (...)) în care se află țara, este imposibil să se facă valabile aceleași elemente (inflație, scăderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului excedentar menționat la articolul 105 din codul obligațiilor, nici să se afirme că dezavantajele care rezultă constituie prejudiciul real suferit. În caz contrar, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30% n-ar mai avea niciun sens. Când legiuitorul, luând în considerare ansamblul problemelor economice, a stabilit, în virtutea puteri legislative ce i se atribuie de Constituție, rata reparării daunei rezultate din aceste probleme, nu se poate accepta ca daunele de reparat să nu se ridice la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că această apreciere [a legiuitorului] s-ar dovedi nefondată. (...) Este evident că inflația care se manifestă considerabil în situația economică actuală a țării noastre depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095, și că [prin urmare] prejudiciul suferit de creditorul datorită plății întârziate rămâne neacoperit. Totuși, acest prejudiciu excedând rata de 30% fixată de legiuitor nu este acela despre care se vorbește la articolul 105 din codul obligațiilor (...). Când legiuitorul, în virtutea puterii sale legislative, a considerat că acest daun s-ar ridica la 30%, majorarea acestuia la rate mai ridicate printr-o decizie judiciară, pe motiv că inflația depășește 30%, constituie o depășire a competenței (...)" E. Date economice

În aprilie-iunie 1990, iunie 1991 și iulie 1993, cursul mediu al dolarului american (USD) era, conform cursurilor de schimb aplicate de Banca Centrală a Turciei, de 2.521 LT, 2.654 LT, 4.330 LT și 11.531 LT, respectiv.

Efectele inflației în Turcia sunt indicate în indicii prețurilor cu amănuntul publicați de institutul de statistică al Statului. Conform listei pertinente, luând cifra „100" ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care titlul de proprietate al terenurilor expropriate a fost transferat administrației - paragraful 17 de mai sus), indicele inflației în luna aprilie 1990 atingea cifra „424", în luna iunie 1990 cifra „443,6", în luna iunie 1991 cifra „731,4" și cea din luna iulie 1993 cifra „2126,9" respectiv (perioada luată în considerare pentru plata indemnizațiilor complementare - paragraful 17 de mai sus). PE DREPT I. PRIVITOR LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de o pierdere de valoare a complementelor de indemnizație obținute după trei sau patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată din cauza administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor cuvenite în comparație cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. La acest privință invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect pentru bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general, sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Reclamantul observă că sumele indemnizațiilor complementare asortite cu dobândă cuventă de 30% pe an i-au fost plătite după trei sau patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată din cauza administrației. El susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În sfârșit, se plânge de absența în dreptul turc a dispozițiilor care să permită executarea silită pentru datoriile Statului către particulari.

Guvernul nu este de acord. El reamintește că Statul a plătit reclamantului indemnizațiile sale înainte de a prelua posesia terenurilor, precum și indemnizațiile complementare majorate cu 30% dobândă, după deciziile Curții de Casație (paragraful 17 de mai sus). Chiar presupunând că aceste sume nu iau în considerare inflația, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților ocupate, condițiile menționate la articolul 1 din Protocolul nr. 1 sunt îndeplinite. Aceasta este cu atât mai mult cazul când sunt vorba de proiecte de mare amploare care sunt de folos pentru mii de persoane; a recunoaște unei Statului obligația de indemnizație completă ar entrava realizarea unor asemenea proiecte. Mai mult, reclamantul nu poate pretinde, în cazul de specie, că a suportat o „povară specială și excesivă" pentru că nu a făcut uz, pe riscul lui, de posibilitatea oferită de articolul 105 din codul obligațiilor.

În sfârșit, Guvernul se prevaleaza de marja sa largă de apreciere în fixarea și aplicarea ratelor dobânzii care fac parte integrantă din politica sa privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Rata dobânzii ridicate percepută pe creanțele Statului vizează să asigure că funcționarea serviciilor publice să nu fie întreruptă și constituie, de asemenea, o fel de impozitare indirectă, fixată deliberat de legiuitor în exercitarea competenților sale.

Reclamantul susține că nu contestă actul de expropiere, ca atare, dar se opune modalităților de plată a indemnizațiilor de expropiere. El subliniază că griefurile sale se referă nu numai la întârzierea administrației în plata indemnizațiilor complementare stabilite de tribunalul de primă instanță, dar și, în principal, la prejudiciile pe care le-a suferit în perioada situată între introducerea acțiunilor în acest tribunal și primirea sumelor în chestiune. Reamintind că plăți au intervenit mai mult de trei sau șase ani după exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestor întârzieri, combinate cu deprecierea monetară puternică din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropiere în cauză.

Curtea observă că reclamantul, expropiat din terenurile sale, i s-a recunoscut indemnizații care i-au fost plătite la data exproprierii (paragraful 17 de mai sus), și că tribunalul de primă instanță i-a acordat apoi indemnizații complementare asortite cu dobândă cuventă cu rata de 30% pe an calculată din această dată (paragraful 17 de mai sus). Totuși, DSİ a plătit complementele de indemnizație doar pe 30 aprilie 1990, 30 iunie 1990, 15 iunie 1991 și 14 iulie 1993, respectiv, adică mai mult de trei sau șase ani după introducerea acțiunilor în instanțe și trei sau aproximativ douăzeci și doi de luni după deciziile Curții de Casație.

Curtea observă mai întâi că litigiul se referă exclusiv la nivelul de indemnizație care nu era suficient din cauza insuficienței dobânzilor cuvenite aplicate indemnizațiilor complementare în perioade de aproximativ trei sau șase ani, care merg de la introducerea acțiunilor în tribunalul de primă instanță la plata efectivă a sumelor stabilite de acesta (a se vedea, pentru nivelul de indemnizație, paragraful 17 de mai sus).

În acest sens, Curtea a mai judecat că caracterul adecvat al unei despăgubiri ar diminua dacă plata acesteia ar face abstracție de elemente susceptibile de a-i reduce valoarea, cum ar fi scurgerea unui laps de timp care nu poate fi calificat rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, sentința Raffineries grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are ca efect agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, în special dacă se ține cont de deprecierea monetară din anumite State (a se vedea sentința Akkuş c. Turcia din 9 iulie 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considerând cauza în totalitatea sa, Curtea observă că situația de care se plânge reclamantul privește "dreptul la respect pentru bunurile sale", ținând seama de jurisprudența sa deja stabilită în materie (a se vedea în special sentința Akkuş precitată, pp. 1303 și urm., și de asemenea sentința Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 și urm.), ea trebuie să caute dacă s-a menținut un echilibru echitabil între cerințele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului. Cu acest titlu, trebuie luate în considerare modalitățile de indemnizare prevăzute de legislația națională și modul în care au fost aplicate în cazul reclamantului (sentința Lithgow și alții c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, § 120).

În cazul de specie, Curtea constată că sumele indemnizațiilor complementare asortite cu dobândă simplă de 30% pe an au fost plătite interesatului pe 30 aprilie și 30 iunie 1990, 15 iunie 1991 și 14 iulie 1993, respectiv, adică trei și șase ani după introducerea acțiunilor în instanțe și trei și aproximativ douăzeci și doi de luni după deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația în Turcia la această epocă atingea în medie 67% pe an.

Este incontestabil că întârzierea în plata indemnizațiilor complementare acordate de instanțele interne este imputabilă doar nerespectărilor administrației expropriante, care a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct se adaugă exproprierii bunurilor sale. Aceasta întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în chestiune, este ceea ce determină Curtea să considere că reclamanta a trebuit să suporte o povară specială și excesivă care a rupt echilibrul echitabil care trebuie să domnească între, pe de o parte, cerințele interesului general și, pe de altă parte, protejarea dreptului la respect pentru bunuri.

În concluzie, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Având în vedere concluzia formulată la paragrafele 32-34 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze separat această întrebare sub aspectul acestei dispoziții.

Reclamantul susține că trebuie despăgubit, atât pentru pierderea pecuniară suferită din cauza plății întârziate a indemnizațiilor complementare, cât și pentru prejudiciile decurgând din întârzierea în determinarea acestora în fața instanțelor naționale. El cere Curții să-i acorde un prejudiciu material calculat în dolari. El cere, de asemenea, repararea daunei morale suferite.

Guvernul nu se pronunță.

Potrivit metodei deja adoptate în sentința Aka (a se vedea sentința Aka precitată, p. 2683, §§ 55-56) Curtea consideră că, pentru a aprecia prejudiciile materiale suferite de reclamant, trebuie luate în considerare diferența dintre sumele efectiv plătite reclamantului în 1990, 1991 și 1993, respectiv, și pe care le-ar fi primit dacă indemnizațiile complementare ar fi fost ajustate pentru a ține cont de eroziunea monetară de la data introducerii acțiunilor în tribunalul de primă instanță (paragrafele 32-34 de mai sus).

După ce și-a făcut propriul calcul în lumina datelor economice pertinente de care dispune (paragraful 25 de mai sus), Curtea decide să-i acorde reclamantului o indemnizație de 19.881 USD, de convertit în lire turce la cursul aplicabil la data reglementării.

Curtea, după cum s-a mai pronunțat în sentințele Akkuş și Aka (sentințe deja precitate), consideră că reclamantul a suferit prejudiciu moral datorită faptului că a fost privat de terenurile sale, care erau singurul său mijloc de subsistență și de refugiu. Pronunțând în echitate, i acordă, prin urmare, 1.000 USD cu titlu de daune morale, indiferent de numărul procedurilor naționale privind bunurile expropriate în contextul construcției barajului Altınkaya. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită 8.000 USD cu titlu de cheltuieli și costuri aferente procedurilor naționale și celor din cadrul Convenției. Cu toate acestea, această cerere nu a fost susținută de documente justificative.

Guvernul nu se pronunță.

Având în vedere că toate cererile privind expropierile din Altınkaya au fost prezentate de același avocat, Curtea decide în echitate că se cuvine să acorde reclamantului suma de 300 USD. C. Dobânzi cuvenite

Curtea consideră potrivit să fixeze la 6% rata anuală a dobânzii cuvenite pe sumele acordate în dolari americani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 2. Declară că nu este necesar să se examineze grieful derivat din articolul 6 § 1 din Convenție; 3. Declară: a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de taxe, drepturi de timbru și încărcări fiscale exigibile la momentul plății, convertite în lire turce la cursul aplicabil la data reglementării: i. 19.881 (nouăsprezece mii opt sute optzeci și unu) dolari americani pentru repararea prejudiciului material; ii. 1.000 (o mie) dolari americani pentru daune morale; iii. 300 (trei sute) dolari americani pentru cheltuieli și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului menționat și până la plată; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 3 iulie 2001 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 19659/92) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Sefer Erol (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 15 août 1991, en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Kazım Berzeg, avocat au barreau d'Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requête a pour objet d'obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l'Etat défendeur aux exigences de l'article 1er du Protocole n° 1 à la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 15 février 2000, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le représentant du requérant a demandé à la Cour de joindre les différentes requêtes introduites par le même requérant. La Cour, compte tenu de ce que chaque requête pose des problèmes juridiques de nature différente, rejette cette demande. EN FAIT I.

En mai 1987, l'Administration nationale des eaux (« la DSİ»: Devlet Su İșleri ), organisme d'Etat chargé de la construction des barrages, procéda à l’expropriation des terrains du requérant pour construire le barrage hydro-électrique d'Altınkaya dans la vallée de Kızılırmak. Ces terrains étaient cultivés pour la production de riz. Ils sont aujourd'hui submergés par les eaux du lac du barrage.

Des indemnités d'expropriation fixées par une commission d'experts de la DSİ furent versées au requérant à la date d'expropriation.

Le requérant, en désaccord avec les montants payés par la DSİ, introduisit, toujours en mai 1987, des actions en augmentation de l'indemnité d'expropriation auprès du tribunal de grande instance de Vezirköprü.

Au cours des procédures, le tribunal ordonna deux expertises sur les lieux afin d'apprécier l'exactitude des montants fixés par l'Administration expropriante.

Ledit tribunal accorda au requérant des indemnités complémentaires d'expropriation qui étaient assorties d'intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l'an à calculer à partir de la date de cession des terrains à la DSİ.

Ladite Administration se pourvut en cassation contre les jugements du tribunal de grande instance ayant fixé les compléments d'indemnité. Le requérant demanda à la Cour de cassation d'approuver ces jugements et d'entériner les montants fixés par le tribunal de grande instance. La Cour de cassation confirma lesdits jugements en janvier et mai 1990, septembre 1991 respectivement.

La DSİ versa au requérant ces indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts moratoires simples calculés jusqu'au moment de paiement desdits montants, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait 67 % l'an.

Les indemnités d'expropriation payées au requérant, les dates de la saisine des juridictions internes, les montants des indemnités complémentaires accordés par la juridiction interne, les dates des paiements, les montants des indemnités complémentaires versés au requérant par l'Administration majorés de 30 % d'intérêts moratoires, les valeurs réelles des indemnités complémentaires ainsi que les niveaux d'indemnisation sont indiqués dans le tableau ci-dessous (le tableau indique la totalité des montants fixés à l'issue des diverses procédures nationales qui ont la même date de la saisine des juridictions internes ainsi que la même date du paiement effectif). Montants payés au requérant par l'Administration avant de prendre possession des terrains (en LT) Dates de la saisine des juridictions internes Montants des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes (en LT) Dates de paiement des indemnités complémentaires Montants des indemnités complémentaires versées au requérant par l'Administration majorées de 30 % d'intérêts moratoires (en LT) Valeurs réelles des indemnités complémentaires au moment de paiement majorées en fonction du taux d'inflation de 67 % (en LT) Niveaux d'indemnisation par rapport aux valeur réelles des terrains expropriés 1 410 213 748 000 2 742 000 8 178 710 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 324 627 967 120 3 558 455 10 476 752 14/07/1993 30/06/1990 30/04/1990 15/06/1991 925 186 1 861 706 6 672 103 23 310 773 7 828 087 4 755 812 16 019 096 86 037 182 83.41 65.49 66.75 58.63 II.

Dans sa partie pertinente, l’article 46 de la Constitution, relatif aux expropriations, dispose: « (...) L’indemnité d’expropriation sera versée au comptant et en espèces. (...) Au cas où la loi autoriserait des paiements à terme (...) la fraction n’ayant pas été payée au comptant sera assortie d’intérêts moratoires au taux maximum prévu pour les dettes de l’Etat (...) » B. La loi n° 3095 du 4 décembre 1984

En vertu de la loi n° 3095, le taux des intérêts moratoires dus pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits.

A la même période, le taux des intérêts moratoires applicable aux créances de l’Etat était de 7 % par mois, soit 84 % par an (article 51 de la loi n° 6183 portant recouvrement des créances de l’Etat et arrêté n° 89/14915 du Conseil des ministres). C. Le code des obligations

L'article 105 du code des obligations prévoit : « Quand les préjudices subis par le créancier dépassent les intérêts moratoires des jours de retard et que le débiteur ne peut pas démontrer que le créancier a commis une faute, la réparation du préjudice est à la charge du débiteur. Si le préjudice supplémentaire peut être estimé de façon immédiate, le juge peut en fixer le montant au moment de rendre sa décision sur le fond. » D. La jurisprudence de la Cour de cassation

Le 3 juin 1991, la cinquième chambre civile de la Cour de cassation, compétente en matière d'indemnité d'expropriation, s'est prononcée en ces termes : « Ce qui compense le retard dans le règlement des créances, ce sont les intérêts moratoires. Etant donné que la voie d'exécution forcée permet au créancier de demander ce qui lui est dû, majoré des intérêts, ce dernier n'est pas en droit d'exiger une autre compensation à titre indemnitaire; partant, la décision faisant droit à la demande du créancier, au motif que le taux de l'inflation était élevé, s'avère mal fondée (...) »

Le 23 février 1994 (arrêt E: 1993/5-600, K: 1994/80), l'assemblée plénière de la Cour de cassation a statué ainsi : « La loi n° 3095 a été approuvée et est entrée en vigueur alors que l'inflation dans le pays était forte, avec un taux qui dépassait largement 30%. Malgré cela, le législateur a voulu que le taux des intérêts moratoires soit de 30%. Pour ce motif, dans l'affaire examinée, il n'est pas conforme au droit, en invoquant les intérêts attachés aux dépôts bancaires, de dépasser l'intérêt composé de 30% par une voie détournée.

Le 19 juin 1996, l’assemblée plénière de la Cour de cassation tranchant la question de l’applicabilité de l’article 105 du Code des obligations s’est prononcée en ces termes : « (…) le taux d’intérêt prévu par la loi n° 3095 (…) est une indemnité forfaitaire couvrant les dommages sans qu’il y ait besoin de les démontrer (…). Dès lors que le taux des intérêts moratoires (le préjudice dû au retard dans le paiement) est fixé par la loi, en tenant compte des problèmes économiques (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) dans lesquels le pays se trouve, il est impossible de faire valoir les mêmes éléments (inflation, baisse de la valeur monétaire (…)) en tant que preuves évidentes du préjudice excédentaire évoqué à l’article 105 du code des obligations, ni d’affirmer que les désavantages qui en résultent constituent le préjudice réel subi. Sinon, le constat du législateur que la contrepartie desdits désavantages serait de 30 %, n’aurait plus aucun sens. Lorsque le législateur, en considérant l’ensemble des problèmes économiques, a fixé, en vertu du pouvoir législatif que lui confère la Constitution, le taux de la réparation du dommage issu desdits problèmes, on ne saurait accepter que le dommage à réparer ne s’élève pas à 30 %, mais à 60 ou 70 %, au motif implicite que ladite appréciation [du législateur] s’avérerait mal fondée. (…) Il est évident que l’inflation qui se fait considérablement sentir dans la conjoncture économique actuelle de notre pays, excède [le taux de] 30 % prévu par (…) la loi n° 3095, et que [par conséquent] le préjudice subi par le créancier du fait d’un règlement tardif demeure non couvert. Toutefois, ce préjudice excédant le taux de 30 % fixé par le législateur n’est pas celui dont il est question à l’article 105 du code des obligations (…). Lorsque le législateur, en vertu de son pouvoir législatif, a considéré que ledit dommage s’élèverait à 30 %, l’augmentation de celui-ci à des taux plus élevés par une décision judiciaire, au motif que l’inflation dépasse les 30 %, constituerait un empiétement de compétence (…) » E. Données économiques

En avril-juin 1990, juin 1991 et juillet 1993, le cours moyen du dollar américain (USD) était, selon les taux de change appliqués par la Banque centrale de Turquie, de 2 521 LT, 2 654 LT, 4 330 LT, et 11 531 LT respectivement.

Les effets de l'inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l'institut des statistiques de l'Etat. D'après la liste pertinente, en prenant le chiffre «100» comme indice de base pour le mois de mai 1987 (période où le titre de propriété des terrains expropriés fut transféré à l'administration – paragraphe 17 ci-dessus), l'indice de l'inflation au mois d'avril 1990 atteint le chiffre «424», au mois de juin 1990 le chiffe «443,6», au mois de juin 1991 le chiffre«731,4» et celui du mois de juillet 1993 le chiffre «2126,9» respectivement (période prise en considération pour le versement des indemnités complémentaires – paragraphe 17 ci-dessus). EN DROIT I.

Le requérant fait observer que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire de 30 % l'an lui furent versés au bout de trois ou quatre ans de procédures judiciaires et avec un retard de paiement dû à l'Administration. Il soutient avoir subi une perte due à la forte dépréciation monétaire pendant ces périodes. Enfin, il déplore l'absence en droit turc de dispositions permettant l'exécution forcée pour des dettes de l'Etat envers des particuliers.

Le Gouvernement marque son désaccord. Il rappelle que l'Etat a versé au requérant ses indemnités avant de prendre possession des terrains, ainsi que ses indemnités complémentaires majorées de 30 % d'intérêts, après les décisions de la Cour de cassation (paragraphe 17 ci-dessus). A supposer même que ces montants ne tiennent pas compte de l’inflation, ils se fondent sur la jurisprudence de la Cour : si les indemnités sont raisonnablement proportionnelles à la valeur des propriétés saisies, les conditions énoncées à l’article 1 du Protocole n° 1 se trouvent remplies. Il en est particulièrement ainsi lorsqu’il s’agit de projets de grande envergure profitant à des milliers de personnes; reconnaître à la charge de l’Etat une obligation d’indemnisation intégrale gênerait celui-ci dans la réalisation de tels projets. De plus, le requérant ne saurait prétendre, en l’espèce, qu’il a supporté une « charge spéciale et exorbitante » car il n’a pas, à ses risques et périls, usé de la possibilité que lui offrait l’article 105 du code des obligations.

Enfin, le Gouvernement se prévaut de sa grande marge d’appréciation dans la fixation et l’application des taux d’intérêt qui ferait partie intégrante de sa politique en matière de création et de bonne gestion des services publics. Or le taux d’intérêt élevé perçu sur les créances de l’Etat vise à assurer que le fonctionnement des services publics ne soit pas interrompu et constitue aussi une sorte d’imposition indirecte, fixée délibérément par le législateur dans l’exercice de ses compétences.

Le requérant fait valoir qu'il ne conteste pas l'acte d'expropriation, en tant que tel, mais qu'il s'oppose aux modalités de paiement des indemnités d'expropriation. Il souligne que ses griefs portent non seulement sur le retard de l'Administration à verser les indemnités complémentaires fixées par le tribunal de grande instance mais aussi et principalement, sur les préjudices qu'il a subis pendant la période se situant entre les saisines dudit tribunal et les réceptions des sommes en question. Rappelant que les paiements sont intervenus plus de trois ou six ans après l'expropriation de ses terrains, le requérant soutient que les conséquences de ces retards, conjuguées avec la forte dépréciation monétaire dans le pays, ont engendré un déséquilibre injustifié entre ses intérêts personnels et l'intérêt public ayant motivé les mesures d'expropriation en cause.

La Cour observe que le requérant, exproprié de ses terrains, s'est vu reconnaître des indemnités qui lui furent versées à la date de l'expropriation (paragraphe 17 ci-dessus), et que le tribunal de grande instance lui accorda ensuite des indemnités complémentaires assorties d'intérêts moratoires au taux de 30 % l'an à compter de cette date (paragraphe 17 ci-dessus). Toutefois, la DSİ n'a payé les compléments d'indemnité que les 30 avril 1990, 30 juin 1990, 15 juin 1991 et 14 juillet 1993 respectivement, soit plus de trois ou bien six ans après les saisines des juridictions et trois ou bien vingt-deux mois environ après les décisions de la Cour de cassation.

La Cour note tout d'abord que le litige porte exclusivement sur le niveau d'indemnisation qui n'était pas suffisant du fait de l'insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux indemnités complémentaires pendant des périodes de trois ou bien six ans environ, lesquelles périodes vont de la saisine du tribunal de grande instance au paiement effectif des montants fixés par ce dernier (voir, pour le niveau d'indemnisation, paragraphe 17 ci-dessus).

A cet égard, la Cour a déjà jugé que le caractère adéquat d'un dédommagement diminuerait si le paiement de celui-ci faisait abstraction d'éléments susceptibles d'en réduire la valeur, tel l'écoulement d'un laps de temps que l'on ne saurait qualifier de raisonnable (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce du 9 décembre 1994, série A n° 301-B, p. 90, § 82). Un retard anormalement long dans le paiement d'une indemnité dans le domaine de l'expropriation a pour conséquence d'aggraver la perte financière de la personne expropriée et de la placer dans une situation d'incertitude, surtout si l'on tient compte de la dépréciation monétaire de certains Etats (voir, arrêt Akkuș c. Turquie du 9 juillet 1997, Recueil 1997-IV, pp. 1309-1310, par. 29).

Considérant la cause dans son ensemble, la Cour observe que la situation dont se plaint le requérant relève de son «droit au respect de ses biens», eu égard à sa jurisprudence déjà établie en la matière (voir notamment l'arrêt Akkuș précité, pp. 1303 et suiv., et également l'arrêt Aka c. Turquie du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, pp. 2680 et suiv.), elle doit chercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs des droits fondamentaux de l'individu. A ce titre, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation nationale et la manière dont elles ont été appliquées dans le cas du requérant (arrêt Lithgow et autres c. Royaume-Uni du 8 juillet 1986, série A n° 102, p. 50, § 120).

En l'espèce, la Cour constate que les montants des indemnités complémentaires assortis d'un intérêt moratoire simple de 30 % l'an ont été versés à l'intéressé les 30 avril et 30 juin 1990, 15 juin 1991 et 14 juillet 1993 respectivement, soit trois et six ans après la saisine des juridictions et trois et vingt-deux mois environ après les décisions de la Cour de cassation, alors que l'inflation en Turquie à cette époque atteignait en moyenne 67 % l'an.

Il est indéniable que le retard pris dans le paiement des indemnités complémentaires accordées par les juridictions internes, est imputable aux seuls manquements de l'administration expropriante, qui a fait subir au propriétaire un préjudice distinct s'ajoutant à l'expropriation de ses biens. C'est ce retard, doublé de la durée effective totale des procédures en question, qui amène la Cour à considérer que la requérante a eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d'une part, les exigences de l'intérêt général et, d'autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.

En conclusion, il y a eu violation de l'article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention. II.

Eu égard à la conclusion formulée aux paragraphes 32-34 ci-dessus, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question séparément sous l'angle de cette disposition. III.

Le requérant affirme devoir être dédommagé, à la fois pour la perte pécuniaire subie en raison du paiement tardif des indemnités complémentaires et pour les préjudices découlant du retard dans la détermination de ces dernières devant les juridictions nationales. Il demande à la Cour de lui octroyer un préjudice matériel calculé en dollars. Il réclame également la réparation du dommage moral subi.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Selon la méthode déjà adoptée dans l'arrêt Aka (voir, l'arrêt Aka précité, p. 2683, §§ 55-56) la Cour considère que, pour apprécier les préjudices matériels subis par le requérant, il faut prendre en considération la différence entre les montants effectivement versés au requérant en 1990, 1991 et 1993 respectivement, et ceux qu'il aurait reçus si les indemnités complémentaires avaient été ajustées pour tenir compte de l'érosion monétaire à partir de la date de la saisine du tribunal de grande instance (paragraphe 32-34 ci-dessus).

Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 25 ci-dessus), la Cour convient d'octroyer au requérant une indemnité de 19 881 USD, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement.

La Cour, comme elle s'est déjà prononcée dans les arrêts Akkuș et Aka (arrêts déjà précités), considère que le requérant a subi un préjudice moral en raison d'avoir été privé de ses terrains, lesquels étaient son seul moyen de subsistance et de refuge. Statuant en équité, elle lui accorde en conséquence 1 000 USD au titre de dommage moral, quel que soit le nombre de procédures nationales concernant ses biens expropriés dans le cadre de la construction du barrage d'Altınkaya. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite 8 000 USD à titre de frais et dépens relatifs aux procédures nationales et à celles de la Convention. Cependant cette demande n'a pas été appuyée par des justificatifs.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu de ce que toutes les requêtes concernant les expropriations d’Altınkaya ont été présentées par le même avocat, la Cour juge en équité qu’il y a lieu d’accorder au requérant une somme de 300 USD. C. Intérêts moratoires

La Cour estime approprié de fixer à 6 % le taux annuel des intérêts moratoires sur les sommes octroyées en dollars américains. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , qu’il y a eu violation de l’article 1 er du Protocole n° 1 à la Convention ; 2. Dit , qu’il n'y a pas lieu d'examiner le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de taxes, droits de timbres et charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement : i. 19 881 (dix-neuf mille huit cent quatre-vingt-un) dollars américains en réparation du préjudice matériel ; ii. 1 000 (mille) dollars américains pour dommage moral ; iii. 300 (trois cents) dollars américains pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juillet 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente