SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SCARFONE c. ITALIA (solicitarea nr. 44389/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Scarfone c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Angela Scarfone a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 26 noiembrie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Lacului și Libertăților Fundamentale ( G. Musolino și D. Condello, avocați în Reggio Calabria. Guvernul italian ( La 4 septembrie 1990, reclamanta a depus o acțiune în fața instanței judecătorești a lui Reggio Calabria, funcționând ca judecător al muncii, împotriva Institutului Național de Protecție Socială, în vederea obținerii unei pensii de inversare. La 11 septembrie 1990, judecătorul a stabilit prima audiere la 21 martie 1991. Audierile din 11 iunie 1992 și 19 noiembrie 1992 au fost amânate la cererea părților. După două audieri dedicate depunerii la grefa de documente, la 9 iunie 1994 judecătorul judecător l-a numit un expert. Ședințele din 24 noiembrie 1994 și 9 februarie 1995 au fost amânate din nou la cererea părților. La 26 octombrie 1995, judecătorul a constatat că expertul numit renunțase la mandatul său și în numele altuia, care a depus jurământul în aceeași zi. La 18 aprilie Părțile și-au prezentat concluziile la 25 iunie 1998 și interdicția a fost stabilită la 23 februarie 1999; printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 17 mai 1999, judecătorul a respins cererea reclamantei. La 8 februarie 2000, reclamanta a răspuns la recurs la Tribunalul din Reggio Calabria. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă la 8 august 2001, procedura era încă în curs de desfășurare. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 20 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se dea recurentei suma solicitată, și anume 20 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Taxa și cheltuielile de judecată 18. Recurenta solicită, de asemenea, 7 203 400 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululr Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE SCARFONE c. ITALIE
(Requête n°
44389/98)
ARRÊT
25 octobre 2001
25/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Scarfone c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B. Baka
G.
Bonello
,
M.
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
,
juges
,
M
me
M.
Del Tufo,
juge
ad hoc,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Angela Scarfone (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13
novembre 1998 sous le numéro de dossier 44389/98. La requérante est représentée par M
es
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.
3.
Le 4 septembre 1990, la requérante déposa un recours devant le juge d’instance de Reggio Calabria, faisant fonction de juge du travail, à l’encontre de l’Institut national de prévoyance sociale, afin d’obtenir une pension de réversion.
4.
Le 11 septembre 1990, le juge fixa la première audience au 21 mars 1991. La mise en état de l’affaire commença le 27 février 1992. Les audiences des 11 juin 1992 et 19 novembre 1992 furent reportées à la demande des parties. Après deux audiences consacrées au dépôt au greffe de documents, le 9 juin 1994 le juge d’instance nomma un expert. Les audiences des 24 novembre 1994 et 9 février 1995 furent de nouveau reportées à la demande des parties. Le 26 octobre 1995, le juge d’instance constata que l’expert nommé avait renoncé à son mandat et en nomma un autre, qui prêta serment le jour même. Le 18
avril 1996, l’audience fut renvoyée car le rapport d’expertise n’avait pas été déposé au greffe. Le 7
novembre 1996, l’audience fut ajournée d’office au 11 juin 1998.
5.
Les parties présentèrent leurs conclusions le 25 juin 1998 et l’audience de mise en délibéré fut fixée au 23 février 1999.
6.
Par un jugement du même jour, dont la texte fut déposé au greffe le 17 mai 1999, le juge rejeta la demande de la requérante.
7.
Le 8 février 2000, la requérante interjeta appel devant le tribunal de Reggio Calabria.
8.
Selon les informations fournies par la requérante le 8 août 2001, la procédure était à cette date encore pendante.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 4 septembre 1990 et la procédure était encore pendante au 8 août 2001.
12.
Elle avait à cette date duré plus de dix ans et onze mois pour deux instances.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
La requérante réclame 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
17.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante la somme demandé à savoir 20
000
000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
18.
La requérante demande également 7 203 400 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
19.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral
et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président