SECȚIUNEA A PATRA CAUZA BERNARDINI c. ITALIA (Recuperarea nr. 56091/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINIF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Bernardini c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Sir Sir. Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo, Fischbach Casadevall, Pavlovschi judecători și domnului O Bernardini a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 20 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 29 martie 2000 sub numărul de dosar 56091/00. Curtea a declarat că cererea este admisibilă la 10 aprilie 2001. La 20 decembrie 1982, reclamantul a atribuit băncii C., fostul său angajator, în fața judecătorului de judecată din Rieti, care era judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o calificare superioară și la diferențele de retribuție la care se considera că are dreptul. Din cele zece audieri care au avut loc între 30 martie 1983 și 17 octombrie 1984, patru au fost dedicate depunerii documentelor, două au fost amânate la cererea părților, una s-a referit la audierea martorilor, una a fost amânată din cauza unui impediment al unuia dintre avocați, iar două au fost trimise înapoi pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut în ianuarie 1985. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din martie 1985, judecătorul de instanță și-a exprimat parțial dreptul la cererea reclamantului și a condamnat banca C să repare daunele suferite de solicitant, a cărei sumă trebuia stabilită în cursul unei proceduri separate. La 28 martie 1986, reclamantul a interjetat în fața Tribunalului din Rieti. Ședința a avut loc la 29 octombrie 1986. Prin hotărârea din 3 decembrie 1986, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, Tribunalul a anulat judecata judecătorului de instanță din Rieti pentru încălcarea principiului respectării contradicției și a ordonat reclamantului să reia procedura în fața judecătorului menționat. La 4 iunie 1987, reclamantul a reînceput procedura în fața judecătorului de instanță din Rieti. Ședința a avut loc la 4 mai 1988. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din iulie 1988, judecătorul de instanță a acceptat cererea reclamantului. 10. La 3 februarie 1989, banca C. a interjet a făcut apel la Tribunalul din Rieti. Înștiințarea a început la 5 aprilie 1989. După o trimitere din oficiu, la iulie 1989 părțile au prezentat concluziile lor. Ședința de pledoarii a avut loc la 10 iulie 1989. 11. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din august 1989, tribunalul a primit parțial apelul și a condamnat banca C la repararea daunelor suferite de solicitant, a cărei sumă trebuia stabilită în cursul unei proceduri separate. 12. La 29 august 1990, reclamantul s-a ocupat de casare. Prin hotărârea din 27 februarie 1991, al cărei text a fost depus la grefă la 11 mai 1991, Curtea de Casație a clasat hotărârea Tribunalului din Rieti fără trimitere. 13. La 10 iulie 1991, reclamantul a reluat procedura în fața judecătorului de instanță din Rieti pentru a obține stabilirea valorii daunelor suferite 14. După patru trimiteri, dintre care unul din oficiu și trei în vederea unei soluționări amiabile a cauzei, la 18 martie 1992, judecătorul octoya reclamantului o sumă cu titlu provizoriu și a numit un expert. 21 aprilie 1992 și 3 martie 1993, două au fost dedicate jurământului expertului și raportului său și cinci au fost amânate în vederea unei soluționări amiabile a cazului. La 4 martie 1993, cazul a fost pus în deliberare. 15. printr-o hotărâre a aceleiași zile, al cărei text a fost depus la grefa din 4 martie 1993. Aprilie 1993, judecătorul de instanță nu a făcut decât parțial dreptul la cererile reclamantului, acordându-i o sumă mai mică decât cea la care considera că are dreptul. 16. La 26 mai 1993, reclamantul a solicitat în fața Tribunalului din Rieti. Punerea în funcțiune a cauzei a început la 13 octombrie 1993. Ședința pledoariilor a avut loc la 15 decembrie 1993. 17. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din decembrie 1993, tribunalul a respins apelul. 18. La 6 mai 1994, reclamantul s-a ocupat de casare. printr-o hotărâre din 4 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 17 martie 1998, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea și a trimis părțile la Tribunalul din Roma 19. La 10 martie 1999, reclamantul a reluat procedura în fața Tribunalului de la Roma. Punerea în funcțiune a cauzei a început la 28 ianuarie 2000 printr-o ordonanță din aceeași zi, Tribunalul a amânat cazul la 29 septembrie 2000, deoarece grefa Tribunalului nu a vărsat încă la dosar actele referitoare la instanțele anterioare 20. În urma unei ședințe, la 29 mai 2001, tribunalul a stabilit data de 8 noiembrie 2001 la care a avut loc pledoariile. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. 25. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 3484/97, § 22, CEDH 1999-V) la existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 26. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă de la . Reclamantul solicită 160 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 1 000 000 000 ITL pentru daune morale și biologice pe care le-ar fi suferit 29. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 30. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CESO, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale; că această sumă va fi mai mare d un interes simplu de 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE BERNARDINI c. ITALIE
(Requête n° 56091/00)
ARRÊT
12 février 2002
12/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Bernardini c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Ferrari
Bravo,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M.
Domenico
Bernardini («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 29 mars 2000 sous le numéro de dossier 56091/00. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 10 avril 2001.
3.
Le 20 décembre 1982, le requérant assigna la banque C., son ancien employeur, devant le juge d'instance de Rieti, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à une qualification supérieure ainsi qu'aux différences de rétribution auxquelles il estimait avoir droit.
4.
La mise en état de l'affaire commença le 9 mars 1983. Des dix audiences ayant eu lieu entre le 30 mars 1983 et le 17 octobre 1984, quatre furent consacrées au dépôt de documents, deux furent reportées à la demande des parties, une concerna l'audition de témoins, une fut reportée en raison d'un empêchement d'un des avocats, et deux furent renvoyées pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu'elles firent le
23
janvier 1985.
5.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le
29
mars 1985, le juge d'instance fit en partie droit à la demande du requérant et condamna la banque C. à réparer les dommages subis par le requérant, dont le montant devait être fixé au cours d'une procédure séparée.
6.
Le 28 mars 1986, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Rieti. L'audience eut lieu le 29 octobre 1986.
7.
Par un jugement du 3 décembre 1986, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le tribunal annula le jugement du juge d'instance de Rieti pour violation du principe du respect du contradictoire et ordonna au requérant de reprendre la procédure devant ledit juge.
8.
Le 4 juin 1987, le requérant reprit la procédure devant le juge d'instance de Rieti. L'audience eut lieu le 4 mai 1988.
9.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le
29
juillet 1988, le juge d'instance fit droit à la demande du requérant.
10.
Le 3 février 1989, la banque C. interjeta appel devant le tribunal de Rieti. L'instruction commença le 5 avril 1989. Après un renvoi d'office, le
5
juillet
1989 les parties présentèrent leurs conclusions. L'audience de plaidoiries eut lieu le 10 juillet 1989.
11.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le
30
août 1989, le tribunal accueillit en partie l'appel et condamna la banque C. à réparer les dommages subis par le requérant, dont le montant devait être fixé au cours d'une procédure séparée.
12.
Le 29 août 1990, le requérant se pourvut en cassation. Le 8
octobre 1990, la banque C. présenta un pourvoi incident. Par un arrêt du 27 février 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 11 mai 1991, la Cour de cassation cassa le jugement du tribunal de Rieti sans renvoi.
13.
Le 10 juillet 1991, le requérant reprit la procédure devant le juge d'instance de Rieti afin d'obtenir la fixation du montant des dommages subis.
14.
La mise en état de l'affaire commença le 28 octobre 1991. Après quatre renvois, dont un d'office et trois en vue d'un règlement à l'amiable de l'affaire, le 18
mars 1992, le juge octroya au requérant une somme à titre provisoire et nomma un expert. Des sept audiences qui eurent lieu entre le
21 avril 1992 et le 3 mars 1993, deux furent consacrées au serment de l'expert et à son rapport et cinq furent reportées en vue d'un règlement à l'amiable de l'affaire. Le 4 mars 1993, l'affaire fut mise en délibéré.
15.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le
16
avril 1993, le juge d'instance ne fit qu'en partie droit aux demandes du requérant en lui octroyant un montant inférieur à ce dont il estimait avoir droit.
16.
Le 26 mai 1993, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Rieti. La mise en état de l'affaire commença le 13 octobre 1993. L'audience de plaidoiries eut lieu le 15 décembre 1993.
17.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le
21
décembre 1993, le tribunal rejeta l'appel.
18.
Le 6 mai 1994, le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 4
avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 17 mars 1998, la Cour de cassation cassa le jugement et renvoya les parties devant le tribunal de Rome.
19.
Le 10 mars 1999, le requérant reprit la procédure devant le tribunal de Rome. La mise en état de l'affaire commença le 28 janvier 2000. Par une ordonnance du même jour, le tribunal ajourna l'affaire au 29
septembre
2000 car le greffe du tribunal n'avait pas encore versé au dossier les actes relatifs aux précédentes instances.
20.
Après une audience, le 29 mai 2001 le tribunal fixa l’audience de plaidoiries au 8 novembre 2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
21.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
22.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
23.
La période à considérer a débuté le 20 décembre 1982 et la procédure était encore pendante au 8 novembre 2001.
24.
Elle avait à cette date duré plus de dix-huit ans et dix mois pour neuf instances.
25.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
26.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
28.
Le requérant réclame 160 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 1 000 000 000 ITL au titre du préjudice moral et biologique qu’il aurait subi.
29.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
30.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral ;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Sir Nicolas
Bratza
Greffier
Président