SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SAVONA c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 52977/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Savona c. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și ale dlui O La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Salvatore S'i'a (attenentul) a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile L'pei la 18 mai 1995, în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (atractul articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( La 26 noiembrie 1999, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 52977/99. Guvernul italian (adică, . ..) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. ÎN FAȚĂ la 22 septembrie 1984, societatea în comandită simplă A. solicită reclamantului să plătească 10 143 La 6 octombrie 1984, reclamantul s-a opus acestui ordin în fața tribunalului din Trapani. Prima audiere a fost stabilită la 18 decembrie 1984; cu toate acestea, a fost inițial trimisă din oficiu la 8 ianuarie 1985, apoi la 5 martie 1985 ca urmare a absenței părților și apoi la 12 martie 1985, din oficiu. În ziua următoare, în instanță a fost retrimisă la cererea reclamantului. La 16 iulie 1985, Consiliul reclamantului a renunțat la mandatul său. Cele patru ședințe care au avut loc între 3 decembrie 1985 și 24 iunie 1986 au fost amânate la cererea pârâtei, așteptând ca reclamantul să numească un nou consiliu. noiembrie 1986, noul consiliu al reclamantului s-a constituit în fața judecătorului. Din cele paisprezece audieri stabilite între 7 aprilie 1987 și 8 octombrie 1991, cinci au fost amânate din oficiu, trei au fost amânate la cererea părților și două la cererea pârâtei, trei au fost revocate la audierea martorilor și o revocare a mandatului avocatului reclamantului. 1992, părțile și-au prezentat concluziile, iar tribunalul a respins opoziția reclamantului la 10 noiembrie 1994. La 18 mai 1995, reclamantul a luat o decizie în fața instanței judecătorești din Palermo. La 21 septembrie 1995 a fost numit un nou judecător, iar la 25 octombrie 1995 a fost numit un nou judecător. La 21 februarie 1995 a fost numit un nou judecător. a fost stabilită la 28 februarie 1996; cu toate acestea, la acea dată, reclamantul a depus memorii și încuviințarea a fost amânată la 15 mai 1996. Încuviințarea pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 23 mai 1997. Prin Hotărârea din 30 mai 1997, al cărei text a fost depus la gref la 2 iunie 1997, Curtea a respins recursul. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 octombrie 1984 și s-a încheiat la 2 iunie 1997; prin urmare, a durat 12 ani și opt luni pentru două instanțe. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 6 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 40 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 11 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 11 337 380 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. DE CES, CURȚA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 11 000 EUR (11 mii EUR) pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la expirarea acestuia la plata respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE SAVONA c. ITALIE (n° 2)
(Requête n° 52977/99)
ARRÊT
12 février 2002
12/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Savona c. Italie (n° 2),
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Ferrari Bravo
,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et de M. O’
Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Salvatore Savona («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 mai 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52977/99. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.
3.
Le 22 septembre 1984, la société en commandite simple A. enjoignit au requérant de payer 10
143
000 lires italiennes. Le 6 octobre 1984, le requérant fit opposition à cette injonction devant le tribunal de Trapani.
4.
La première audience fut fixée au 18 décembre 1984
; toutefois, elle fut renvoyée d’abord d’office au 8 janvier 1985, ensuite au 5
mars 1985 en raison de l’absence des parties, puis au 12 mars 1985 d’office. Le jour venu, l’audience fut renvoyée à la demande du requérant. Le 16 juillet 1985, le conseil du requérant renonça à son mandat. Les quatre audiences qui eurent lieu entre le 3 décembre 1985 et le 24 juin 1986 furent reportées à la demande de la défenderesse en attendant que le requérant nommât un nouveau conseil. Le 25
novembre 1986, le nouveau conseil du requérant se constitua devant le juge. Des quatorze audiences fixées entre le 7
avril
1987 et le 8 octobre 1991, cinq furent reportées d’office, trois le furent à la demande des parties et deux à la demande de la défenderesse, trois concernèrent l’audition de témoins et une la révocation du mandat de l’avocat du requérant. Le 7
avril
1992, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 10 novembre 1994. Par un jugement du 1
er
décembre
1994, dont le texte fut déposé au greffe le 30 décembre 1994, le tribunal rejeta l’opposition du requérant.
5.
Le 18 mai 1995, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Palerme. La mise en état de l'affaire commença le 21 septembre 1995, date à laquelle le juge décida de s’abstenir car il était partie dans une procédure engagée par le requérant. Le 25
septembre
1995, un nouveau juge fut nommé et l’audience suivante fut fixée au 25
octobre
février
1996, l’audience de présentation des conclusions fut fixée au 28
février
1996
; toutefois, à cette date le requérant déposa des mémoires et l’audience fut reportée au 15 mai 1996. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 23 mai 1997. Par un arrêt du 30
mai 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 2 juin 1997, la cour rejeta l’appel.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 6 octobre 1984 et s’est terminée le 2 juin 1997.
9.
Elle a donc duré douze ans et huit mois pour deux instances.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 6 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 40 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
14.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 11 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
15.
Le requérant demande également 11 337 380 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 11 000 EUR (onze mille euros) pour dommage moral ;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael O’
Boyle
Sir Nicolas B
ratza
Greffier
Président