SECȚIUNEA 4 DEL BONO ȘI ALTELE c. ITALIA (Cercetarea nr. 52968/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINIF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Del Bono și altele, Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäs Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, Maria Elisa Del Bono, Carmelo Stracuzzi și Simona Stracuzzi ( La 15 ianuarie 1998, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Vicari, avocat la Militello (Messina). Guvernul italian ( guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. La 15 septembrie 1978, reclamanții l-au numit pe domnul C. în fața Tribunalului din Patti pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a decesului domnului S., soțul și, respectiv, tatăl reclamanților, care au avut loc într-un accident de vânătoare. La 8 martie 1979, aceasta s-a constituit în procedură și a solicitat reunirea acestei proceduri cu o altă pendinte între aceleași părți. Printr-o ordonanță din 23 martie 1979, al cărei text a fost depus la grefă la 29 martie 1979, judecătorul de punere în funcțiune a respins cererea de reunire și a amânat cazul la 24 mai 1979. În ziua următoare, domnul a solicitat o trimitere pentru examinarea documentelor. Cele patru audieri care au avut loc între 11 octombrie 1979 și 24 aprilie 1980 s-au referit la punerea în discuție a societății de asigurări F. și la constituirea acesteia în procedură. Din cele nouăsprezece audieri stabilite între 10 iulie 1980 și 26 mai 1986, două au fost exmatriculate din cauza unui impediment al avocatului dlui. C., una a fost din cauza unui impediment al avocatului reclamanților, trei au fost trimise înapoi la cererea părților, șapte au fost amânate pentru a permite părților să verse la dosar actele și pentru a le examina, patru au vizat punerea în discuție a societății de asigurări G., care, între timp, înlocuise compania F., și constituția sa în procedură, una a fost amânată din oficiu, iar ultima a fost amânată pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut la 20 noiembrie 1986. Ședința de pledoarii a fost stabilită la 15 iunie 1987. Din cele patru ședințe stabilite între 22 iulie 1987 și 18 decembrie 1989, două au fost trimise din oficiu și două la cererea părților. 1992, Tribunalul a declarat întreruperea procedurii deoarece unul dintre avocații părților murise. La 17 iunie 1993, reclamanții au reînceput procedura. Printr-o ordonanță din 18 mai 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 22 mai 1995, după ce a recuperat dosarul care fusese pierdut, președintele Tribunalului a fixat ședința de pledoarii la 2 octombrie 1995 și le-a acordat reclamanților până la 17 iulie 1995 pentru a notifica părților pârâte reluarea procedurii. octombrie 1995, noul avocat constituit pentru reclamanți a solicitat o trimitere pentru a putea notifica această reluare deoarece nu fusese informat cu privire la ordonanța instanței. După o trimitere din oficiu, la 26 ianuarie 1998 a avut loc ședința pledoariilor în fața camerei competente. printr-o hotărâre din 9 februarie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 18 februarie 1998, instanța a declarat încetarea procesului, deoarece reclamanții nu respectaseră termenul acordat pentru notificarea reluării procedurii. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamanții solicită în general 600 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 400 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 28 000 EUR (EUR) pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 17. Reclamanții solicită, de asemenea, 66 601 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 400 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă fiecărui reclamant 800 EUR. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 28 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 800 EUR (88 de cenți EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE DEL BONO ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n° 52968/99)
ARRÊT
12 février 2002
12/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Del Bono et autres c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Ferrari Bravo
,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et de M. O’
Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M
me
Maria
Elisa
Del
Bono, M. Carmelo Stracuzzi et M
me
Simona Stracuzzi («
les requérants
»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52968/99. Les requérants sont représentés par M
e
A.
Vicari, avocat à Militello (Messine). Le gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.
3.
Le 15 septembre 1978, les requérants assignèrent M. C. devant le tribunal de Patti afin d'obtenir réparation des dommages subis suite au décès de M. S., respectivement mari et père des requérants, survenu lors d'un accident de chasse.
4.
La mise en état de l'affaire commença le 23 novembre 1978, date à laquelle le juge autorisa la mise en cause de la compagnie d’assurances E. Le 8 mars 1979, celle-ci se constitua dans la procédure et demanda la jonction de cette procédure avec une autre pendante entre les même parties. Par une ordonnance du 23 mars 1979, dont le texte fut déposé au greffe le 29 mars 1979, le juge de la mise en état rejeta la demande de jonction et ajourna l'affaire au 24 mai 1979. Le jour venu, M. C. demanda un renvoi pour examiner des documents. Les quatre audiences qui se tinrent entre le 11 octobre 1979 et le 24 avril 1980 concernèrent la mise en cause de la compagnie d'assurances F. et sa constitution dans la procédure.
5.
Des dix-neuf audiences fixées entre le 10 juillet 1980 et le 26
mai
1986, deux furent renvoyées en raison d'un empêchement de l'avocat de M.
C., une le fut à cause d'un empêchement de l'avocat des requérants, trois furent renvoyées à la demande des parties, sept furent ajournées pour permettre aux parties de verser au dossier des actes et pour les examiner, quatre concernèrent la mise en cause de la compagnie d'assurances G., qui entre-temps avait remplacé la compagnie
F.,
et sa constitution dans la procédure, une fut reportée d'office, et la dernière le fut pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu'elles firent le 20
novembre 1986. L'audience de plaidoiries fut fixée au 15 juin 1987. Des quatre audiences fixées entre le 22 juillet 1987 et le 18 décembre 1989, deux furent renvoyées d'office et deux à la demande des parties. Le 21
décembre
1992, le tribunal déclara l'interruption de la procédure car un des avocats des parties était décédé.
6.
Les 17 juin 1993, les requérants reprirent la procédure. Par une ordonnance du 18
mai
1995, dont le texte fut déposé au greffe le 22
mai
1995, après avoir retrouvé le dossier qui avait été perdu, le président du tribunal fixa l'audience de plaidoiries au 2
octobre 1995 et accorda aux requérants jusqu'au 17 juillet 1995 pour notifier aux parties défenderesses la reprise de la procédure. Lors de l'audience du 2
octobre 1995, le nouvel avocat constitué pour les requérants demanda un renvoi pour pouvoir notifier ladite reprise car il n'avait pas été informé de l'ordonnance du tribunal. Après un renvoi d'office, le 26 janvier 1998 eut lieu l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente.
7.
Par un jugement du 9 février 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 18
février
1998, le tribunal déclara l'extinction du procès car les requérants n'avait pas respecté le délai accordé pour notifier la reprise de la procédure.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La période à considérer a débuté le 15 septembre 1978 et s’est terminée le 18 février 1998.
11.
Elle a donc duré plus de dix-neuf ans et cinq mois pour une instance.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
15.
Les requérants réclament globalement 600 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 400 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
16.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 28
000
euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
17.
Les requérants demandent également 66 601 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 400 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et donc accorde à chaque requérant 800 EUR.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 28 000 EUR (vingt-huit mille euros) pour dommage moral et 800 EUR (huit cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael O’
Boyle
Sir Nicolas B
ratza
Greffier
Président