SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PRESEL c. ITALIA (solicitarea nr. 56219/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINITIVF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Presel c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președintele L. F everari Bravo Loucages Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Renunțarea la hotărâre, care a fost adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și printre care și un resortisant italian, domnul Sergio Presel (dl Sergio Presel) La 9 ianuarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 11 aprilie 2001. ÎN FAVOAREA reclamantului, medic pe lângă Unitatea Sanitară Locală din Trieste (U.S.L.), a depus la 1 aprilie 1993 o acțiune la Tribunalul Administrativ Regional din Friuli-Venezia Julienne care intenționează să obțină, pe de o parte, recunoașterea dreptului său la plata tuturor orelor suplimentare efectuate în cursul anului 1992 și, pe de altă parte, suspendarea execuției și anularea ordonanței luate de consiliul de administrație al U.S.L. la 7 septembrie 1992 de refuzare a plății solicitate și de autorizare a serviciilor autorizate să recupereze sumele plătite printr-un sistem de reținere pentru salarii. În aprilie 1993, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a fost stabilită data la care a fost încununat în instanță să fie data la care a fost depusă la grefa din aceeași zi. La 25 iunie 1993 reclamantul a prezentat o cerere pentru ca data la care a fost pronunțată în instanță să fie stabilită în regim de urgență. Prin hotărârea din 22 ianuarie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 18 februarie 1998, Tribunalul a respins recursul reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind dreptul său de a se pronunța asupra acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 aprilie 1993 și s-a încheiat la 18 februarie 1998 și, prin urmare, a durat mai mult de patru ani și zece luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % pe an. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 4 000 EUR (patru mii de euro) pentru daune morale; că această sumă va fi mai mare cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE PRESEL c. ITALIE
(Requête n° 56219/00)
ARRÊT
19 février 2002
19/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Presel c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
errari Bravo
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Sergio Presel («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 3 avril 2000 sous le numéro de dossier 56219/00. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001.
3.
Le requérant, médecin auprès de l’Unité Sanitaire Locale de Trieste (
U.S.L
.), déposa le 1
er
avril 1993 un recours devant le tribunal administratif régional du Frioul-Vénétie Julienne tendant à obtenir, d’une part, la reconnaissance de son droit au paiement de toutes les heures supplémentaires effectuées au courant de l’année 1992 et, d’autre part, le sursis à exécution et l’annulation de l’ordonnance prise par le conseil d’administration de l’
le 7 septembre 1992
,
refusant le paiement sollicité et autorisant les services habilités à récupérer les sommes versées par un système de retenues sur les salaires.
4.
Le 1
er
avril 1993, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée. Par une ordonnance du 16 avril 1993, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le tribunal administratif rejeta la demande de sursis à exécution de l’ordonnance dudit conseil. Le 25
juin
1993 le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée en urgence.
5.
Par un jugement du 22 janvier 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 18
février
1998, le tribunal rejeta le recours du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 1
er
avril 1993 et s’est terminée le 18
février 1998.
9.
Elle a donc duré plus de quatre ans et dix mois pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
14.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 4 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
15.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral ;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président