AFFAIRE ABATE ET FERDINANDI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ABATE ȘI FERDINANDI c. ITALIA (solicitarea nr. 56226/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINIF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Abate și Ferdinandi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte L. Férari Bravo Loucaides Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Tribunalul a adoptat hotărârea pe această temă, La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și resortisanți italieni, Erminio Abate și Giovanni Ferdinami ( Cererea a fost înregistrată la data de 3 aprilie 2000 sub numărul de dosar 56226/00. Reclamanții sunt reprezentați de domnul G. Romano, avocat în Benevent. Guvernul italian (atmosfera este reprezentată de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 11 aprilie 2001. Reclamanții au fost angajați de o companie feroviară aflată în lichidare ( aglomerare Commissariale Governativa delle Ferrovie Benevento-Napoli)). Această companie a fost reunită cu o altă companie de management al serviciilor de management al traficului aerian Governativa delle Ferrivia e Benevento - Napoli După regrupare, angajații și-au dat seama că, în funcții egale, tratamentul lor era diferit în funcție de compania lor de origine. La 22 decembrie 1993, reclamanții au depus, fiecare separat, o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Campania, în vederea obținerii, pe de o parte, a faptului că instanța a declarat că nu a făcut nicio declarație de respingere a serviciilor administrative ale întreprinderii de transport public și, pe de altă parte, a recunoașterii dreptului la plata diferențelor de tratament, precum și a indemnizațiilor datorate pentru acoperirea socială. În aceeași zi, reclamanții au prezentat, fiecare separat, o cerere de stabilire a datei la care a avut loc încuviințarea. La 21 decembrie 1994, reclamanții au depus o cerere prin care solicitau ca data la care a avut loc încuviințarea să fie stabilită în regim de urgență. La 12 decembrie 2000, a avut loc ședința pledoariilor. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 31 decembrie 2000, În ianuarie 2001, Tribunalul Administrativ Regional a declarat conjunctura recursurilor și le-a respins. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții au susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 decembrie 1993 și s-a încheiat la 31 ianuarie 2001. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de șapte ani și o lună pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Fiecare reclamant solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 8 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Prestatorii solicită, de asemenea, 16 089 480 ITL, în general, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și, prin urmare, acordă 750 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE ABATE ET FERDINANDI c. ITALIE

(Requête n° 56226/00)

ARRÊT

STRASBOURG

19 février 2002

DÉFINITIF

19/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Abate et Ferdinandi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L. F

errari Bravo

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M. Erminio Abate et M. Giovanni Ferdinandi («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 3

avril 2000 sous le numéro de dossier 56226/00. Les requérants sont représentés par M

e

G. Romano, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001.

EN FAIT

3.

Les requérants étaient employés par une compagnie ferroviaire mise en liquidation («

Gestione Commissariale Governativa delle Ferrovie Benevento-Napoli

»). Cette compagnie fut regroupée avec une autre («

Gestione Commissariale Governativa delle Ferrovie Alifana e Benevento - Napoli

»). Après le regroupement, les employées se rendirent compte qu’à fonctions égales leur traitement était différent selon leur compagnie d’origine.

4.

Le 22 décembre 1993, les requérants déposèrent, chacun séparément, un recours devant le tribunal administratif régional de Campanie tendant à obtenir, d’une part, que le tribunal déclarât l’illégalité du silence valant rejet des services administratifs de l’entreprise de transport publique et, d’autre part, la reconnaissance du droit au paiement des différences de traitement ainsi que les indemnités dues au titre de la couverture sociale. Le même jour, les requérants présentèrent, chacun séparément, une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée. Le 21 décembre 1994, les requérants déposèrent une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée en urgence. Le 12 décembre 2000, l’audience de plaidoiries se tint.

5.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 31

janvier 2001, le tribunal administratif régional déclara la jonction des recours et les rejeta.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 22 décembre 1993 et s’est terminée le 31 janvier 2001.

9.

Elle a donc duré plus de sept ans et un mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Les requérants réclament chacun 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 8

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Les requérants demandent également 16 089 480 ITL, globalement, pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et accorde donc 750 EUR à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 750 EUR (sept cent cinquante euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président