AFFAIRE RODOLFI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA RODOLFI c. ITALIA (solicitarea nr. 51664/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 februarie 2002 DEFINITIVF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Rodolfi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Ferrari Bravo Loucages Bîrsan Jungwiert Butkevych Municipaloni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, a pronunțat hotărârea, adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o cetățean italian, M Arianna Rodolfi ( La 2 august 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (pe data de 2 august 1996). Cererea a fost înregistrată la data de 6 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51664/99. Recurenta este reprezentată de dl Feverati, avocat la Bologna. Guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAVOAREA zilei de 17 octombrie 1985, părinții reclamantei, în perioada minoră, l-au numit pe dl B. și compania de asigurări S. în fața Tribunalului din Bologna pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident rutier. După două audieri, la 16 octombrie 1986 judecătorul de punere în funcțiune a ordonat reunirea cazului cu o altă persoană cu privire la același accident. La 9 decembrie 1986, judecătorul a numit un expert. În decembrie 1988, una a fost trimisă din oficiu, una a fost amânată la cererea părților, iar celelalte au fost amânate pentru că raportul de expertiză nu fusese depus la grefă. La 23 februarie 1989, judecătorul a numit un alt expert. Cele trei audieri care au avut loc între 24 octombrie 1989 și 20 februarie 1990 au avut loc în instanță. La 8 mai 1990, judecătorul a ordonat audierea inculpaților și a martorilor. Audierile din 6 decembrie 1990 și 28 mai 1991 au fost exmatriculate din cauza absenței anumitor martori. Audierea lor a avut loc la 17 decembrie 1991. Ședința din 5 mai 1992 a fost amânată până la 10 decembrie 1992 pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. Ședința de audiere a pledoariilor a avut loc la 13 decembrie 1994. Prin aceeași hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 20 aprilie 1995, Tribunalul a acordat suma de 16 961 000 de lire italiene plus interesele părinților recurentei, în calitate de reprezentanți legali ai acesteia. Potrivit informațiilor furnizate de avocatul reclamantei, această hotărâre a devenit definitivă la 5 mai 1996. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 octombrie 1985 și s-a încheiat la 5 mai 1996. 10. Prin urmare, a durat mai mult de zece ani și șase luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 62 620 000 de lire italiene (ITL) în legătură cu prejudiciul material și sa prezentat Curții pentru a stabili valoarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 12 000 În plus, reclamanta solicită 5 209 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și se înmânează Curții pentru a stabili cuantumul celor suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și acordă recurentei. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE RODOLFI c. ITALIE

(Requête n° 51664/99)

ARRÊT

STRASBOURG

19 février 2002

DÉFINITIF

19/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Rodolfi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Ferrari

Bravo

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Arianna

Rodolfi («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 août 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 6

octobre 1999 sous le numéro de dossier 51664/99. La requérante est représentée par M

e

M. Feverati, avocat à Bologne. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 17 octobre 1985, les parents de la requérante, à l'époque mineure, assignèrent M.

B. ainsi que la compagnie d'assurances S. devant le tribunal de Bologne afin d'obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la route.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 16 février 1986. Après deux audiences, le 16

octobre 1986 le juge de la mise en état ordonna la jonction de la présente affaire avec une autre concernant le même accident. Le 9

décembre 1986, le juge nomma un expert. Des six audiences prévues entre le 14 avril 1987 et le 1

er

décembre 1988, une fut renvoyée d'office, une fut reportée à la demande des parties et les autres furent reportées car le rapport d'expertise n'avait pas été déposé au greffe. Le 23

février 1989, le juge nomma un autre expert. Les trois audiences qui eurent lieu entre le 24

octobre 1989 et le 20

février

1990 concernèrent l’expertise.

5.

Le 8 mai 1990, le juge de la mise en état ordonna l'audition des défendeurs et de témoins. Les audiences des 6 décembre 1990 et 28

mai

1991 furent renvoyées en raison de l'absence de certains témoins. Leur audition eut lieu le 17 décembre 1991. L'audience du 5

mai

1992 fut reportée au 10 décembre 1992 pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. L'audience de plaidoiries se tint 13 décembre 1994.

6.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 20 avril 1995, le tribunal accorda la somme de 16 961 000 lires italiennes plus les intérêts aux parents de la requérante, en tant que représentants légaux de celle-ci. Selon les informations fournies par l’avocat de la requérante, ce jugement devint définitif le 5 mai 1996.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 17 octobre 1985 et s’est terminée le 5 mai 1996.

10.

Elle a donc duré plus de dix ans et six mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

La requérante réclame 62 620 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant du préjudice moral qu’elle aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

La requérante demande également 5 209 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et s’en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant de ceux encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 000 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président