AFFAIRE DEMIRTEPE CONTRE LA FRANCE

Rezoluția ResDH(2002)39 privind hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 decembrie 1999 în cauza Demirtepe împotriva Franței (adoptată de Comitetul de Miniștri la 30 aprilie 2002, cu ocazia reuniunii 792 a delegaților miniștrilor) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 11 (denumită în continuare "Convenția") Având în vedere hotărârea definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 21 decembrie 1999 în cauza Demirtepe și transmisă la aceeași dată Comitetului miniștrilor în temeiul articolului 46 din Convenție, Reamintind faptul că la originea acestei cauze se află o cerere (nr. 34821/97) îndreptată împotriva Franței, introdusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 22 ianuarie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenție, de către domnul. Bédirhan Demirtepe, resortisant turc, și că Comisia a declarat admisibilă hotărârea potrivit căreia deschiderea de către autoritățile penitenciare a diverselor scrisori adresate acesteia constituia o încălcare a dreptului său la respectarea corespondenței sale; reamintind că cauza a fost adusă în fața Curții de către guvernul statului pârât la 9 aprilie 1999; întrucât, în hotărârea sa din 21 decembrie 1999, Curtea, în unanimitate: - a respins excepția preliminară a guvernului; - a declarat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție; - a spus că guvernul statului pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 5 000 de franci francezi pentru prejudicii morale și 12 060 de franci francezi pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată și că aceste sume ar trebui să majoreze cu 3,47% un interes simplu de la expirarea termenului respectiv și până la plata plății; - a respins pretențiile reclamantului privind satisfacția echitabilă pentru surplus; având în vedere normele adoptate de Comitetul de Miniștri privind aplicarea art. 46 alin. (2) din Convenție; După ce a invitat guvernul din statul membru pârât să ia măsurile luate ca urmare a hotărârii din 21 decembrie 1999, având în vedere obligația pe care o are Franța de a se conforma în conformitate cu art. 46 alin. (1) din Convenție; Având în vedere că, la examinarea acestei cauze, guvernul statului pârât a indicat că a fost publicat în Buletinul de informare al Curții de Casație din 15 mai 2001 un extras foarte larg din hotărârea Curții, în special cu privire la neobosirea căilor de atac interne, și a fost transmis autorităților direct în cauză; Luând act de faptul că, la 29 martie 2000, după expirarea termenului acordat, guvernul statului pârât a plătit reclamantului sumele prevăzute în hotărârea din 21 decembrie 1999 și că dobânzile de întârziere datorate, respectiv 24,32 franci francezi, fuseseră plătite la 22 decembrie 2000, Declar că, după ce a luat cunoștință de informațiile furnizate de guvernul Franței, acesta și-a îndeplinit atribuțiile în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în prezenta cauză.

Résolution ResDH(2002)39

relative à l’arrêt de la Cour européenne des Droits de l’Homme

du 21 décembre 1999

dans l’affaire Demirtepe contre la France

(adoptée par le Comité des Ministres le 30 avril 2002,

lors de la 792

e

réunion des Délégués des Ministres)

Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales telle qu’amendée par le Protocole n° 11 (ci-après dénommée «la Convention»),

Vu l’arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l’Homme rendu le 21 décembre 1999 dans l’affaire Demirtepe et transmis à la même date au Comité des Ministres en vertu de l’article 46 de la Convention ;

Rappelant qu’à l’origine de cette affaire se trouve une requête (n° 34821/97) dirigée contre la France, introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention, par M. Bédirhan Demirtepe, ressortissant turc, et que la Commission a déclaré recevable le grief selon lequel l’ouverture, par les autorités pénitentiaires, de divers courriers qui lui était adressés constituait une violation de son droit au respect de sa correspondance ;

Rappelant que l’affaire a été portée devant la Cour par le gouvernement de l’Etat défendeur le 9 avril 1999 ;

Considérant que dans son arrêt du 21 décembre 1999 la Cour, à l’unanimité :

- a rejeté l’exception préliminaire du Gouvernement ;

- a dit qu’il y avait eu violation de l’article 8 de la Convention ;

- a dit que le gouvernement de l’Etat défendeur devait verser au requérant, dans les trois mois, 5 000 francs français pour préjudice moral et 12 060 francs français au titre des frais et dépens et que ces montants seraient à majorer d’un intérêt simple de 3,47% l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ;

- a rejeté les prétentions du requérant en matière de satisfaction équitable pour le surplus ;

Vu les Règles adoptées par le Comité des Ministres relatives à l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention ;

Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises à la suite de l’arrêt du 21 décembre 1999, eu égard à l’obligation qu’a la France de s’y conformer selon l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ;

Considérant que lors de l’examen de cette affaire, le gouvernement de l’Etat défendeur a indiqué qu’un très large extrait de l’arrêt de la Cour, notamment sur le non-épuisement des voies de recours internes, avait été publié dans le

Bulletin d’information de la Cour de Cassation

du 15 mai 2001 et transmis aux autorités directement concernées ;

Ayant noté que le 29 mars 2000, après l’expiration du délai imparti, le gouvernement de l’Etat défendeur avait versé au requérant les sommes prévues dans l’arrêt du 21 décembre 1999, et que les intérêts de retard dus, soit 24,32 francs français, avaient été versés le 22 décembre 2000,

Déclare, après avoir pris connaissance des informations fournies par le Gouvernement de la France, qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire.