AFFAIRE GUNAL c. TURQUIE (n° 2)

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

20.06.2002

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Non-lieu à examiner l'art. 6-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE GUNAL c. TURQUIE (n° 2) (CtEDO, 2002)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GÜNAL c. TURCIA (nr. 2) (Recuperarea nr. 20142/92) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 iunie 2002 DEFINITIVF 20/09/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Günal c. Turcia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. Ress președintele Caflisch Kūris Hedigan mei Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve judecători F. Gölcüklü judecător ad hoc, și a domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 28 martie 2000 și 30 mai 2002, Renunță hotărârea adoptată la această ultimă dată procedural La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 20142/92) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Kaz Kazom Berzeg, avocat în Baroul Ankara. Guvernul turc (atmosfera) este reprezentat de agentul său, Tugay Uluçevik. Cererea are ca obiect obținerea unei decizii privind dacă faptele cauzei dezvăluie o încălcare a cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie. 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la Convenție [art. 2 din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 28 martie 2000, camera l-a desemnat pe domnul Feyyaz Gölcüklü ca judecător ad hoc (articolele 2 din Convenție și 1 din Regulamentul de procedură). Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fond (art. 1 din Regulamentul de procedură). Reprezentantul reclamantului a solicitat Curții să unească diferitele cereri depuse de același solicitant. Curtea, având în vedere că fiecare cerere ridică probleme juridice de natură diferită, a respins această cerere. În noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ], ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR ESPÈCE 10. Reclamantul, resortisant turc, avea reședința, la momentul faptelor, în satul Düzce (la Vezirköprü, Samsun). În mai 1987, Administrația Națională a Apelor (Devlet Su Indemnizațiile de expropriere stabilite de o comisie de experți din cadrul SDS au fost plătite reclamantului la data exproprierii. 13. Reclamantul, în dezacord cu sumele plătite de DS a introdus, încă din mai 1987, acțiuni în creștere a indemnizației de expropriere la Tribunalul de Mare Instanță din Vezirköprü. 14. Tribunalul a dispus două expertize la fața locului pentru a evalua exactitatea sumelor stabilite de administrația expropriantă. 15. Tribunalul a acordat reclamantului indemnizații suplimentare de expropriere care erau însoțite de dobânzi moratoriu simple la rata legală de 30 % pe an care urma să fie calculată începând cu data cedării terenurilor către DS Administrația s-a asigurat că se pronunță împotriva hotărârilor Tribunalului de Mare Instanță care au stabilit suplimentele de indemnizație. Reclamantul a solicitat Curții de Casație să aprobe aceste hotărâri și să aprobe sumele stabilite de instanța de mari instanțe. 17. Curtea de Casație a confirmat hotărârile în decembrie 1989 și, respectiv, noiembrie 1991. 18. DIS a plătit reclamantului aceste indemnizații suplimentare de expropriere plus 30 % din dobânzi moratoriu simple calculate până la momentul plății sumei respective, în timp ce inflația din Turcia la acel moment atingea 67% pe an. 19. Detaliile sunt prezentate în tabelul de mai jos Suma plătită reclamantului de către administrație înainte de a lua în posesie terenul (în LT) Data sesizării instanțelor interne Valoarea despăgubirii suplimentare acordate de instanțele interne (în LT) Data plății despăgubirii suplimentare Valoarea despăgubirii suplimentare plătite reclamantului de către administrație plus 30 % dobândă moratorie (în LT) Valoarea reală a indemnizației suplimentare la momentul plății majorate în funcție de rata inflației de 67% (în LT) Rata compensației în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate 3 262 632 8 581 600 3 511 700 27/05/1987 27/05/1987 27/05/1987 1 293 632 10 845 121 5 057 598 15/11/1992 24/04/1990 3 428 124 20 225 121 9 337 598 22 431 578 49 887 2476 76% 48 % 62% II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ CONTINENTE Constituția 20. În partea sa relevantă, art. 46 din Constituție, referitor la exproprieri, prevede: [...] Indemnizația de expropriere va fi plătită la vedere și în numerar. (...) În cazul în care legea permite plăți la termen (...), fracțiunea care nu a fost plătită la vedere va fi însoțită de dobânzi moratoriu la rata maximă prevăzută pentru datoriile statului (...) Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984 21. Conform Legii nr. 3095, rata dobânzii moratorii datorate pentru întârzierea decontării datoriilor statului era de 30% pe an la momentul faptelor. 22. În aceeași perioadă, rata dobânzii moratorii aplicabilă creanțelor statului era de 7 % pe lună, adică 84% pe an (art. 51 din Legea nr. 6183 privind recuperarea creanțelor statului și hotărârea nr. 89/14915 a Consiliului de Miniștri). În cazul în care prejudiciile suferite de creditor depășesc dobânda de întârziere a zilelor de întârziere și debitorul nu poate demonstra că creditorul a comis o greșeală, despăgubirea prejudiciului este suportată de debitor. Dacă prejudiciul suplimentar poate fi estimat imediat, judecătorul poate stabili suma în momentul în care ia o decizie pe fond. Jurisprudența Curții de Casație 24. La 3 iunie 1991, a cincea cameră civilă a Curții de Casație, competentă în materie de indemnizații de expropriere, s-a pronunțat în următoarele cuvinte: Întrucât calea de executare forțată permite creditorului să solicite ce i se datorează, plus dobânda, acesta din urmă nu are dreptul de a solicita o altă compensație cu titlu de despăgubire; prin urmare, decizia care face obiectul cererii creditorului, pe motiv că rata inflației era ridicată, se dovedește a fi nefondată (...) La 23 februarie 1994 (hotărârea E: 1993/5-600, K: 1994/80), Adunarea Plenară a Curții de Casație a hotărât astfel: Legea nr. 3095 a fost aprobată și a intrat în vigoare în timp ce inflația în țară era mare, cu o rată care depășea cu mult 30%. Cu toate acestea, legiuitorul a dorit ca rata dobânzii moratorii să fie de 30%. Din acest motiv, în cauza examinată, nu este în conformitate cu dreptul, invocând dobânzile aferente depozitelor bancare, de a depăși dobânda compusă din 30% printr-o cale decolită. 26. La 19 iunie 1996, Adunarea Plenară a Curții de Casație, ascutând problema aplicabilității articolului 105 din Codul obligațiunilor, s-a pronunțat în acest sens. [...] rata dobânzii prevăzută de Legea nr. 3095 (...) este o indemnizație forfetară care acoperă daunele fără a fi necesară demonstrarea acestora (...). Având în vedere că rata dobânzii moratorii (prejudiciul cauzat de întârzierea efectuării plății) este stabilită prin lege, luând în considerare problemele economice (inflația, scăderea valorii monetare (...)) în care se află țara, nu este posibil să se prezinte aceleași elemente (inflația, scăderea valorii monetare (...)) ca dovezi evidente ale prejudiciului suplimentar menționat la art. 105 din Codul obligațiunilor, nici să se afirme că dezavantajele rezultate constituie prejudiciul real suferit. În caz contrar, constatarea legiuitorului că contrapartida acestor dezavantaje ar fi de 30% nu ar mai avea niciun sens. Atunci când legiuitorul, luând în considerare toate problemele economice, a stabilit, în temeiul puterii legislative pe care i-a conferit-o Constituția, rata despăgubirii prejudiciului cauzat de aceste probleme, nu se poate accepta că prejudiciul care trebuie remediat nu se ridică la 30%, ci la 60 sau 70%, pe motiv implicit că această apreciere [a legiuitorului] s-ar dovedi nefondată. Este evident că inflația care se face simțită în mod substanțial în condițiile economice actuale ale țării noastre, depășește [rata de] 30% prevăzută de (...) legea nr. 3095 și că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a unei soluții întârziate rămâne neacoperit. Cu toate acestea, acest prejudiciu depășește rata de 30 % stabilit de legiuitor nu este cel menționat la art. 105 din Codul obligațiunilor (...). În cazul în care legiuitorul, în conformitate cu puterea sa legislativă, a considerat că prejudiciul menționat se va ridica la 30%, creșterea acestuia la rate mai ridicate printr-o hotărâre judecătorească, pe motiv că inflația depășește 30%, ar constitui o depășire a competenței (...) Date economice 27. În aprilie 1990, iunie 1990 și noiembrie 1992, cursul mediu al dolarului american (USD) a fost de 2 499 LT, 2 626 LT și respectiv 8 241 LT. 28. Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicate de Institutul de Statistică al Statului. Pe baza listei relevante, luând în considerare cifra 100 ca indice de bază pentru luna mai 1987 (perioada în care titlul de proprietate asupra terenurilor expropriate a fost transferat administrației - punctul 19 de mai sus), indicele inflației în aprilie 1990 atinge cifra 424, în iunie 1990 cel de 443 și în noiembrie 1992 cel de 1546 (perioada luată în considerare pentru plata despăgubirii suplimentare, punctul 19 de mai sus). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 29. Reclamantul se plânge de o pierdere de valoare a suplimentului de indemnizații obținut după doi și patru ani de proceduri judiciare și cu o întârziere de plată datorată administrației, în special din cauza insuficienței dobânzilor moratorii în raport cu rata inflației foarte ridicată în Turcia. El susține că a suferit o pierdere datorată deprecierii monetare puternice în aceste perioade. În cele din urmă, deplânge absența în dreptul turc a dispozițiilor care permit executarea forțată a datoriilor statului față de particulari. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 30. Guvernul își exprimă dezacordul. Acesta reamintește că statul și-a plătit despăgubirile reclamantului înainte de a lua în posesie terenul, precum și indemnizațiile suplimentare majorate cu 30% de dobânzi, după deciziile Curții de Casație (punctul 19 de mai sus). Presupunând chiar că aceste sume nu țin cont de inflație, ele se bazează pe jurisprudența Curții: dacă indemnizațiile sunt în mod rezonabil proporționale cu valoarea proprietăților confiscate, condițiile enunțate în art. 1 din Protocolul nr. Acest lucru este valabil în special atunci când este vorba despre proiecte de mare anvergură care aduc beneficii pentru mii de persoane; recunoașterea unei obligații de despăgubire integrală în sarcina statului l-ar împiedica pe acesta în realizarea unor astfel de proiecte. În plus, reclamantul nu poate pretinde, în acest caz, că a suportat o sarcină specială și exorbitantă În cele din urmă, guvernul are o mare marjă de apreciere în stabilirea și aplicarea ratelor dobânzii care ar face parte integrantă din politica sa privind crearea și buna gestionare a serviciilor publice. Cu toate acestea, rata ridicată a dobânzii percepută asupra creanțelor statului este menită să asigure că funcționarea serviciilor publice nu este întreruptă și constituie, de asemenea, un fel de impozitare indirectă, stabilită în mod deliberat de legiuitor în exercitarea competențelor sale. 32. Reclamantul susține că nu contestă actul de expropriere, ca atare, ci se opune modalităților de plată a indemnizațiilor de expropriere. Acesta subliniază că obiecțiunile sale se referă nu numai la întârzierea administrației de a plăti indemnizațiile suplimentare stabilite de instanța de judecată de mare instanță, ci și, în principal, la prejudiciile suferite în perioada cuprinsă între sesizările Curții și primirea sumelor în cauză. Reamintind faptul că plățile au avut loc la mai mult de trei și cinci ani de la exproprierea terenurilor sale, reclamantul susține că consecințele acestei întârzieri, combinate cu puternica depreciere monetară din țară, au generat un dezechilibru nejustificat între interesele sale personale și interesul public care a motivat măsurile de expropriere în cauză. 33. Curtea constată că reclamantului, expropriat de terenurile sale, i s-au recunoscut indemnizațiile care i-au fost plătite la data exproprierii (punctul 19 de mai sus), și că Tribunalul de Mare Instanță i-a acordat apoi indemnizații suplimentare cu dobânzi moratoriu la rata de 30 % pe an începând cu această dată (punctul 19 de mai sus). Cu toate acestea, SDS a plătit compensații suplimentare numai în aprilie 1990, iunie 1990 și, respectiv, noiembrie 1992, la mai mult de trei și cinci ani după sesizările instanțelor judecătorești și la aproximativ patru și 14 luni după deciziile Curții de Casație. 34. Curtea ia notă mai întâi de faptul că litigiul se referă exclusiv la rata de despăgubire care nu era suficientă din cauza insuficienței dobânzilor moratorii aplicate indemnizațiilor suplimentare pentru perioade de trei și cinci ani, care variază de la sesizarea instanței de mari instanțe la plata efectivă a sumelor stabilite de aceasta (a se vedea, pentru rata de despăgubire) punctul 19 de mai sus). 35. În această privință, Curtea a considerat deja că caracterul adecvat al unei despăgubiri ar scădea în cazul în care plata acestuia ar ignora elemente susceptibile de a reduce valoarea acestora, cum ar fi scurgerea unui interval de timp care nu poate fi considerat rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia din 9 aprilie 2001). În decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). O întârziere anormal de lungă în plata unei indemnizații în domeniul exproprierii are drept consecință agravarea pierderii financiare a persoanei expropriate și plasarea acesteia într-o situație de incertitudine, mai ales dacă se ține seama de deprecierea monetară a anumitor state (a se vedea Hotărârea Akkuș c. Turcia din 9 iulie 1997, Cu privire la cauza în ansamblu, Curtea constată că situația de care se plânge reclamantul ține de respectul pentru bunurile sale 2680 și următoarele), aceasta trebuie să analizeze dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului; prin urmare, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația națională și modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului (hotărârea Lithgow și alte c. Regatul Unit din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50 alin. 120). 37. În cazul de față, Curtea constată că sumele indemnizațiilor suplimentare cu un interes moratoriu simplu de 30% pe an au fost plătite persoanei interesate în aprilie 1990, iunie 1990 și noiembrie 1992, adică la mai mult de trei și cinci ani de la sesizările instanțelor judecătorești și la aproximativ patru și 14 luni de la deciziile Curții de Casație, în timp ce inflația din Turcia în acea perioadă atingea în medie 67% pe an. 38. Este de necontestat că întârzierea legată de plata indemnizației suplimentare acordate de instanțele interne se datorează numai deficiențelor administrației expropriante, care i-a cauzat proprietarului un prejudiciu distinct care se adaugă la exproprierea bunurilor sale. Această întârziere, dublată de durata efectivă totală a procedurilor în cauză, determină Curtea să considere că recurentul a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect dintre, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 39. În concluzie, a avut loc o încălcare a articolului 1 Protocolul nr. 1. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 40. Reclamantul se plânge, de asemenea, că durata procedurilor în fața acestei instanțe a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție. 41. Având în vedere concluzia formulată la punctele 32-34 de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze această chestiune separat din perspectiva acestei dispoziții. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 42. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul material și moral 43. Reclamantul susține că trebuie să fie despăgubit atât pentru pierderea pecuniară suferită ca urmare a plății întârziate a indemnizațiilor suplimentare de expropriere, cât și pentru prejudiciile rezultate din întârzierea stabilirii acestora în fața instanțelor naționale. De asemenea, solicită repararea prejudiciului moral suferit. 44. Guvernul nu se pronunță. 45. Conform metodei adoptate deja în Hotărârea Aka (a se vedea Hotărârea Aka citată anterior, p. 2683 alineatul 55), Curtea consideră că, pentru a evalua prejudiciile materiale suferite de solicitant, trebuie să se ia în considerare diferența dintre sumele efectiv plătite reclamantului în aprilie 1990, iunie 1990 și, respectiv, noiembrie 1992, pe care le-ar fi primit în cazul în care indemnizațiile suplimentare ar fi fost ajustate pentru a ține seama de eroziunea monetară de la data sesizării Tribunalului de Mare Instanță (punctul 34-36 de mai sus). 46. Curtea decide să acorde reclamantului o indemnizație de 22 500 EUR (EUR), care să fie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului. 47. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea arată că reclamantul a fost deja despăgubit pentru prejudiciile morale cauzate de exproprierile Alt 49. Guvernul nu se pronunță. 50. În lumina criteriilor stabilite de jurisprudență, Curtea judecă în echitate că trebuie acordată reclamantului o sumă de 300 EUR. Interese moratorii 51. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era de 4,26% pe an. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, spune că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; afirmă că nu este necesar să se examineze motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție; afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, sumele următoare, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxe, taxe de timbru și taxe fiscale exigibile în momentul plății, care urmează să fie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului: i. 22 500 EUR (21 mii cinci sute de euro) în despăgubiri pentru prejudiciul material; ii. 300 EUR (trei sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 4,26% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 iunie 2002 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele