SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 39332/98 prezentate de Osman DO 368/RUER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 9 iulie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Palm Türmen Strážnická domnii Fischbach Casadevall Maruste judecători M. O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 26 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: De fapt, reclamantul, dl Osman Doruer, este un cetățean turc, născut în 1963. Este reprezentat în fața Curții de către dl CáarsankakIstanbul. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. În 1985, reclamantul și-a început cariera militară în armata terestră. Printr-un decret din 26 mai 1997, Consiliul Superior Militar (Yüksek Askeri Șura) a decis să rezilieze reclamantul armatei, subofițer, pentru acte de inculciplină, în conformitate cu art. 50 litera (c) din Legea privind personalul militar și cu art. 99 litera (e) din Regulamentul privind ratingul ofițerilor. Acest decret a fost notificat reclamantului la 29 mai 1997. Guvernul explică procedura disciplinară urmată de autoritățile militare care conduc la revocarea reclamantului după cum urmează: în primul rând, este vorba despre o examinare atentă de către o comisie formată din nouă militari, din toate rapoartele de rating și din alte rapoarte desfășurate în timpul funcției persoanei vizate. Apoi, după examinarea sa, comisia întocmește un raport și îl prezintă Consiliului Superior Militar, care decide să revoce sau nu armata în cauză în temeiul articolului 94 litera (b) din Legea privind personalul militar. Pe baza rapoartelor prezentate comisiei în cauză, guvernul indică faptul că reclamantul care a fost membru al unei mișcări fundamentaliste revoluționare, a adoptat ideologia fundamentalistă și sai a fost conformat pentru a organiza modul său de viață. El făcea propagandă în favoarea mișcărilor fundamentaliste prin discursuri, difuzarea de casete video și distribuirea de publicații fundamentaliste. Pe durata funcțiilor sale, recurentul a făcut obiectul unor mustrări, condamnări și al unei condamnări pentru acțiuni judecătorești. Dreptul intern relevant la art. 125 din Constituție Calea de atac este deschisă împotriva tuturor actelor și deciziilor administrației. Actele președintelui Republicii care intră sub incidența propriei sale competențe și deciziile Curții Consiliul Superior Militar scapă de controlul judiciar. La art. 129 alineatul (2), 3 și 4 din Constituția turcă prevede că o sancțiune disciplinară nu poate fi aplicată funcționarilor, alții decât militarii, decât cu condiția respectării principiului respectării dreptului la apărare; de asemenea, prevede că sancțiunile disciplinare, altele decât avertismentele și mustrările, sunt supuse controlului judiciar; dispozițiile privind militarii sunt rezervate. La art. 94 litera (b) din Legea nr. 926 privind personalul militar (b) Revocare pentru acte de inciciplină și conduită imorală care nu se aplică în cadrul serviciului, subofițerii a căror menținere în forțele armate este considerată nepotrivită ca urmare a unor indisciplinare și de conduită imorală fac obiectul Legii privind fondul de pensii turcesc. Autoritățile competente să inițieze procedura, să examineze dosarele de rating, să le monitorizeze, să tragă concluzii din acestea și să efectueze orice alte acte, precum și orice formalitate a acestei proceduri sunt stabilite prin Regulamentul privind ratingul subofițerilor. Subofițerii ale căror cazuri sunt supuse, de către statul major, în fața Consiliului Superior Militar, sunt expulzați din armată printr-o decizie a Consiliului Superior Militar. În conformitate cu art. 53 litera (e) din Regulamentul privind ratingul subofițerilor , procedura de retragere va fi aplicată tuturor subofițerilor ale căror comportamente și responsabilități au adoptat opinii politice ilegale, subversive, separatiste, fundamentaliste și ideologice sau au participat la răspândirea unor astfel de opinii. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a intentat nici o acțiune efectivă pentru a ataca decizia luată de Consiliul Superior Militar în fața instanțelor interne. În acest sens, el precizează că art. 125 din Constituția turcă prevede că deciziile Consiliului Superior Militar nu sunt supuse controlului judiciar. Reclamantul susține, de asemenea, că decizia de revocare luată împotriva sa, fără ca aceasta să fi făcut obiectul unei sancțiuni administrative sau penale, contrar dispozițiilor relevante, constituie o încălcare a articolului 7 din convenție. În cele din urmă, reclamantul invocă o încălcare a articolului 9 din Convenție și expune în această privință că a fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase și a portului eșarfei de către soția sa. În acest sens, reclamantul invocă o încălcare a articolului 9 din Convenție și declară că a fost revocat din armată din cauza convingerilor sale religioase și a portului de eșarfă de către soția sa. ; aceasta ar avea ca scop îndepărtarea de armata a persoanelor care și-au manifestat lipsa de loialitate față de fundamentul națiunii turce, laicitatea și care au adus atingere integrității indivizibile a teritoriului său și națiunii sale, ale căror forțe armate ar fi garantate. El susține că activitățile și acțiunile care contravin acestor principii pot duce la riscul distrugerii ordinii conduse în armată și că este normal ca acestea să fie considerate incompatibile cu disciplina militară. Reclamantul respinge argumentele guvernului și susține că acesta nu are nicio dovadă convingătoare care să ateste apartenența sa la o organizație ilegală sau la o mișcare care să răstoarne fundamentul națiunii turce și sistemul laic sau distrugerea ordinii conduce în armată. El susține că retragerea sa anticipată prin decizia Consiliului Superior Militar, datorită faptului că soția sa poartă eșarfă și datorită convingerilor sale religioase, ar constitui o ingerință în dreptul său la libertatea de gândire, de conștiință și de religie El subliniază că principiul laicității este garanția libertății religioase și de conștiință. Cu toate acestea, Curtea amintește că, în hotărârea sa Kalasc Turcia (hotărârea din 1 iulie 1997, Curtea amintește că, în cazul în care autoritatea executivă este exercitată în secret, este clar că, în hotărârea sa din 1 iulie 1997, Curtea amintește că, în hotărârea sa Kalacç Turcia (hotărârea din 1 iulie 1997, Rec., 1997-IV), Comisia a examinat deja un motiv similar cu cel al reclamantului (a se vedea, de asemenea, printre altele, Tepeli și alții c. Turcia ((dec.), 12 iunie și 11 septembrie 2001). În ceea ce privește jurisprudența relevantă, Curtea face trimitere în acest sens la hotărârea și la decizia menționate anterior. Curtea arată că nu se contestă faptul că militarii (ofițerii sau subofițerii armatei) își pot îndeplini obligațiile religioase în limitele impuse de cerințele vieții militare. Din elementele dosarului reiese că o comisie de nouă militari a examinat dosarul de rating al reclamantului care enumeră actele de indiciplină și care menționează participarea sa la activități de integrare și a constatat că nu prezintă profilul unui ofițer militar. Această comisie a concluzionat că reclamantul a încălcat disciplina militară și că trebuie să se retragă anticipat în temeiul articolului 94 litera (b) din Legea privind personalul militar. Curtea remarcă, de asemenea, faptul că mai ales Consiliul Superior Militar nu se bazează pe convingerile religioase ale reclamantului sau pe portul eșarfei islamice de către soția sa, ci pe comportamentul și acțiunile sale care aduc atingere disciplinei militare și principiului laicității. Prin urmare, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin art. 9 din Convenție. Prin urmare, este evident că acest at, astfel cum a fost invocat, este întemeiat în mod greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Cu privire la presupusa încălcare a articolelor 6, 7 și 13 din Convenție Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 din Convenția privind existența unei acuzații în materie penală Curtea constată că, în speță, reclamantul a fost revocat din oficiu de către un organism militar pentru acte de indisciplină în temeiul articolului 94 (b) din Legea privind personalul militar. În acest sens, Comisia reamintește că a trebuit deja să se pronunțe asupra unei probleme similare în două cauze referitoare la disciplina militară (a se vedea Hotărârea Engel și altele c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22) și la menținerea ordinii în contextul penitenciarelor (hotărârea Campbell și Fell c. Regatul Unit din 28 iunie 1976 Iunie 1984, seria A nr. 80. Deși recunoaște statelor dreptul de a distinge între dreptul penal și dreptul disciplinar, Curtea este rezervată competenței de a se asigura că granița astfel trasată nu aduce atingere obiectului și scopului articolului (6) În speță, Comisia va utiliza criteriile referitoare la acest punct al jurisprudenței sale constante (a se vedea, printre altele, hotărârile Engel și alte hotărâri citate anterior, pp. 34-35, § 81-82, și Öztürk c. Germania din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 18, § 50) : În primul rând, este important să se stabilească dacă textul care definește încălcarea în cauză reieșea sau nu din dreptul penal, conform tehnicii juridice a statului pârât ; este necesar să se examineze apoi, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, în sensul obișnuit al termenilor săi și al dreptului statelor contractante, natura lacului, precum și natura și gradul de gravitate a sancțiunii pe care ar putea să o suporte persoana în cauză. În acest caz, conform legislației turce, actele de indulgență și conduita imorală a reclamantului cad fără îndoială sub incidența unor texte care aparțin dreptului disciplinar. În ceea ce privește natura sancțiunii, Curtea reamintește că - sancțiunile disciplinari au, în general, scopul de a asigura respectarea de către membrii grupurilor de persoane fizice a normelor de comportament specifice acestora din urmă (a se vedea Hotărârea Weber c. Elveția din 22 mai 1990, seria A n Având în vedere considerațiile sale cu privire la examinarea articolului 9 din Convenție, Curtea arată că, în speță, sancțiunea de revocare impusă reclamantului se situează în domeniul disciplinei impuse în cadrul forțelor armate și nu se adresează decât unui grup determinat cu un statut special. Prin urmare, Curtea concluzionează că decizia de revocare nu poate fi considerată drept o sancțiune penală impusă ca urmare a unei condamnări pentru o persoană care face obiectul unei infracțiuni în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea, printre altele, Batur c. Turcia (dec.), nr. 38604/97, 4.7.2000). Cu privire la existența unor drepturi civile referitoare la Curtea în această privință Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999 ([GC], nr. 28541/95, CEDO 1999-VIII) prin care a înregistrat Prin urmare, Curtea decide că sunt singurele care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din Convenție litigiile cu privire la agenții publici ale căror locuri de muncă sunt caracteristice activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a autorităii publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor autorități publice. Un exemplu evident al acestor activități este reprezentat de forțele armate și de poliție. Prin urmare, art. 6 alin. Curtea ia notă de faptul că această dispoziție consacră principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și interzice, de asemenea, retroactivitatea legii penale (a se vedea Hotărârea Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260, p. 22, § 52). Având în vedere considerațiile sale de mai sus cu privire la aplicabilitatea articolului 6, Curtea consideră că: art. 7 nu este aplicabil în speță. În consecință, această parte a cererii este, de asemenea, incompatibilă rațională cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. În ceea ce privește Convenția (a se vedea, printre altele, Hotărârea Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31). 6 din Convenție, Curtea consideră că afirmațiile reclamantului cu privire la acest punct nu pot fi considerate ca un motiv care poate fi apărat în raport cu Convenția; prin urmare, aceasta nu indică nicio încălcare a articolului 13 din Convenție în această privință. Prin urmare, această parte a cererii este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.
de la requête n° 39332/98
présentée par Osman DOĞRUER
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 9 juillet 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
M
me
E.
Palm
,
M.
R.
Türmen
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
juges
,
et
de
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 novembre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Osman Doğruer, est un ressortissant turc, né en 1963. Il est représenté devant la Cour par M
e
İ.Ș. Çarsancaklı, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1985, le requérant débuta sa carrière militaire dans l’armée de terre.
Par un arrêté du 26 mai 1997, le Conseil supérieur militaire (
Yüksek Askeri Șura
) décida de révoquer le requérant de l’armée, sous-officier, pour actes d’indiscipline, en application des articles 50 c) de la loi sur le personnel militaire et 99 e) du règlement sur la notation des officiers. Cet arrêté fut notifié au requérant le 29 mai 1997.
Le gouvernement explique la procédure disciplinaire suivie par les autorités militaires débouchant sur la révocation du requérant comme suit
: d’abord, il s’agit d’un examen minutieux par une commission, composée de neuf militaires, de tous les rapports de notation et des autres rapports tenus durant la fonction de la personne concernée. Puis, après son examen, cette commission établit à son tour un rapport et le soumet au Conseil supérieur militaire. Ce dernier décide alors de révoquer ou non le militaire en question de l’armée en application de l’article
94 b) de la loi sur le personnel militaire.
Se basant sur les rapports soumis à l’examen de la commission en question, le Gouvernement indique que le requérant qui était membre d’un mouvement intégriste révolutionnaire, avait adopté l’idéologie intégriste et s’y été conformé pour organiser sa manière de vivre. Il faisait de la propagande en faveur de mouvements intégristes par des discours, diffusion de cassettes vidéos et distribution de publications fondamentalistes. Sa fiche de notation indiquait «
il privilégie ses obligations religieuses au détriment de ses fonctions, il faut le suivre et le contrôler
». Pendant la durée de ses fonctions, le requérant avait fait l’objet de réprimandes, de blâmes et d’une mise aux arrêts pour actes d’indiscipline.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 125 de la Constitution
«
La voie de recours est ouverte contre tous les actes et décisions de l’administration.
Les actes du président de la République relevant de sa seule compétence et les décisions du
Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
»
L’article 129 §§ 2, 3 et 4 de la Constitution turque
prévoit qu’une sanction disciplinaire ne peut être infligée aux fonctionnaires, autres que les militaires, qu’à la condition que soit respecté le principe du respect des droits de la défense. Il dispose en outre que les sanctions disciplinaires, autres que les avertissements et les réprimandes, sont soumises au contrôle judiciaire. Les dispositions concernant les militaires sont réservées.
L’article 94 b) de la loi n° 926 sur le personnel militaire
«
b) Révocation pour actes d’indiscipline et conduite immorale
Nonobstant l’ancienneté dans le service, les sous-officiers dont le maintien dans les forces armées est jugé inapproprié à la suite d’indiscipline et de conduite immorale sont soumis à la loi sur la caisse de retraite turque.
Les autorités compétentes pour engager la procédure, examiner les dossiers de notation, faire leur suivi, en tirer des conclusions et accomplir tout autre acte ainsi que toute formalité de cette procédure sont établies par le règlement sur la notation des sous-officiers. Les sous-officiers dont les cas sont soumis, par l’état major, à l’examen du Conseil supérieur militaire, sont écartés de l’armée par une décision du Conseil supérieur militaire.
»
Selon l’article 53 e) du règlement sur la notation des sous-officiers
, la procédure de mise à la retraite sera appliquée à tous les sous-officiers dont les comportements et agissements révèlent qu’ils ont adopté des opinions politiques illégales, subversives, séparatistes, intégristes et idéologiques ou qu’ils ont participé à la propagation de telles opinions.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire devant les juridictions internes. Il expose à cet égard que l’article 125 de la Constitution turque prévoit que les décisions du Conseil supérieur militaire échappent au contrôle judiciaire.
Le requérant soutient en outre que la décision de révocation prise à son encontre, sans qu’il ait fait l’objet d’une sanction administrative ou pénale, contrairement aux dispositions en la matière, constitue une violation de l’article
7 de la Convention.
Le requérant allègue enfin une violation de l’article 9 de la Convention et expose à cet égard qu’il a été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses et du port du foulard par sa femme.
A.
Sur la violation alléguée de l’article 9 de la Convention
Le requérant allègue une violation de l’article 9 de la Convention et expose à cet égard qu’il a été révoqué de l’armée en raison de ses convictions religieuses et du port de foulard par sa femme.
D’après le Gouvernement, la mesure de mise à la retraite anticipée ne s’analyserait pas en une ingérence dans les droits du requérant garantis par la Convention
; elle viserait à éloigner de l’armée des personnes ayant manifesté leur manque de loyauté envers le fondement de la nation turque, la laïcité et ayant porté atteinte à l’intégrité indivisible de l’Etat avec son territoire et sa nation, dont les forces armées seraient garantes. Il soutient que les activités et agissements contraires à ces principes peuvent engendrer le risque de destruction de l’ordre régnant dans l’armée et qu’il est normal qu’ils soient considérés comme incompatibles avec la discipline militaire.
Le requérant réfute les arguments du Gouvernement et affirme que celui-ci n’a aucune preuve convaincante établissant son appartenance à une organisation illégale ni à un mouvement tendant à bouleverser le fondement de la nation turque et le système laïque ou la destruction de l’ordre régnant dans l’armée. Il fait valoir que sa mise à la retraite anticipée par la décision du Conseil supérieur militaire, en raison du port de foulard par sa femme et du fait de ses croyances religieuses, constituerait
une ingérence à son
droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion
.
Il souligne que le principe de la laïcité est la garantie de la liberté de religion et de conscience. Mettant en exergue qu’il n’avait disposé d’aucun recours effectif pour attaquer la décision prise par le Conseil supérieur militaire, organe administratif militaire, devant les juridictions internes, il fait valoir que là où le pouvoir exécutif est exercé de manière secrète, le danger d’arbitraire apparaît clairement
.
La Cour rappelle que, dans son arrêt Kalaç c. Turquie (arrêt du 1
er
juillet 1997,
Recueil
1997-IV), elle a déjà examiné un grief similaire à ceux du requérant (voir également, entre plusieurs autres,
Tepeli et autres c. Turquie
((déc.), 12 juin et 11 septembre 2001). En ce qui concerne la jurisprudence pertinente, la Cour se réfère à cet égard à l’arrêt et à la décision précités.
La Cour relève qu’il n’est pas contesté que les militaires (officiers ou sous-officiers de l’armée) puissent s’acquitter de leurs obligations religieuses dans les limites apportées par les exigences de la vie militaire. Il ressort des éléments du dossier qu’une commission de neuf militaires a examiné le dossier de notation du requérant énumérant les actes d’indiscipline et faisant état de sa participation à des activités intégristes et elle a constaté qu’il ne présentait pas le profil d’un officier de l’armée. Cette commission a conclu que le requérant avait violé la discipline militaire et devait être mis à la retraite anticipée en application de l’article
94 b) de la loi sur le personnel militaire.
La Cour remarque également que l’arrêté du Conseil supérieur militaire ne se fonde pas sur les convictions religieuses du requérant ou sur le port du foulard islamique par sa femme mais sur son comportement et ses agissements portant atteinte à la discipline militaire et au principe de laïcité.
Dès lors, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par l’article 9 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief, tel qu’il a été soulevé, est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
B.
Sur la violation alléguée des articles 6, 7 et 13 de la Convention
1.
Sur l’applicabilité de l’article 6 de la Convention
a)
Sur l’existence d’
«
accusation en matière pénale
»
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant a été révoqué d’office par un organe militaire pour actes d’indiscipline en application de l’article
94 b) de la loi sur le personnel militaire. Elle rappelle à cet égard qu’elle a déjà eu à se prononcer sur un problème analogue dans deux affaires relatives à la discipline militaire (voir l’arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8 juin 1976, série
A n° 22) et au maintien de l’ordre dans le contexte carcéral (arrêt Campbell et Fell c. Royaume-Uni du 28
juin 1984, série A n° 80). Tout en reconnaissant aux Etats le droit de distinguer entre droit pénal et droit disciplinaire, la Cour s’est réservé le pouvoir de s’assurer que la frontière ainsi tracée ne porte pas atteinte à l’objet et au but de l’article
6.Elle utilisera en l’espèce les critères qui se dégagent sur ce point de sa jurisprudence constante (voir, entre autres, les arrêts Engel et autres précité, pp.
34-35, §§ 81-82, et Öztürk c. Allemagne du 21 février 1984, série
A n°
73, p. 18, § 50)
: il importe d’abord de savoir si le texte définissant l’infraction en cause ressortit ou non au droit pénal d’après la technique juridique de l’Etat défendeur
; il y a lieu d’examiner ensuite, eu égard à l’objet et au but de l’article 6, au sens ordinaire de ses termes et au droit des Etats contractants, la nature de l’infraction ainsi que la nature et le degré de gravité de la sanction que risquait de subir l’intéressé.
En l’occurrence, d’après la législation turque, les actes d’indiscipline et la conduite immorale reprochés au requérant tombent sans nul doute sous le coup de textes appartenant au droit disciplinaire.
Quant à la nature de la sanction, la Cour rappelle que «
les sanctions
disciplinaires ont en général pour but d’assurer le respect, par les membres de groupes de particuliers, des règles de comportement propres à ces derniers
» (voir l’arrêt Weber c. Suisse du 22 mai 1990, série A n 177, p. 18, § 33).
Eu égard à ses considérations quant à l’examen de l’article 9 de la Convention, la Cour relève qu’en l’espèce la sanction de révocation infligée au requérant se situe dans le domaine de la discipline requise dans les forces armées et ne s’adresse qu’à un groupe déterminé doté d’un statut particulier. Dès lors, la Cour conclut que la décision de révocation ne saurait passer pour une sanction pénale imposée à la suite d’une condamnation pour une «
infraction
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres,
Batur c. Turquie
(déc.), n° 38604/97, 4.7.2000).
b)
Sur l’existence de «
contestations
» relatives à des droits «
de caractère civil
»
L
a Cour se réfère à cet égard à son arrêt
Pellegrin c. France
du 8
décembre 1999 ([GC], n°
28541/95, CEDH 1999-VIII) par laquelle elle a relevé
:
«
Par conséquent, la Cour décide que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Un exemple manifeste de telles activités est constitué par les forces armées et la police.
»
Partant, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer en l’espèce et il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
2.
Sur l’article 7 de la Convention
La Cour note que cette disposition consacre le principe de légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (voir l’arrêt Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260, p.
22, §
52).
Au vu de ses considérations ci-dessus quant à l’applicabilité de l’article
6, la Cour estime que l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article
35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
3.
Sur l’article 13 de la Convention
La Cour rappelle que l’article 13 exige un recours interne pour les seules plaintes que l’on peut estimer «
défendables
» au regard de la Convention (voir, entres autres, l’arrêt Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21
février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).
Eu égard à ses conclusions ci-dessus quant à la violation alléguée de l’article
6 de la Convention, la Cour estime que les allégations du requérant sur ce point ne sauraient être considérées comme un grief défendable au regard de la Convention. Dès lors, elle ne relève aucune apparence de violation de l’article 13 de la Convention à cet égard.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président