CASE OF CRETU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamanții invocă îndeosebi că refuzul Curții Supreme de Justiție din data de 23 februarie 1996 de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa o acțiune în revendicare este contrar art. 6 din Convenție. Reclamanții se plâng de asemenea că această decizie a Curții Supreme a avut drept efect atingerea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, recunoscute de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cererea a fost repartizată secției întâi a Curții (art. 52 alin. 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera desemnată să examineze cauza (art. 27 alin. 1 din Convenție) a fost consultată în conformitate cu art. 26 alin. 1 din regulament.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise asupra admisibilității și fondului cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament).

La data de 2 octombrie 2000, prevalându-se de prevederile art. 29 alin. 3 din Convenție, Curtea a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiilor sale (art. 25 alin. 1 din regulamentul Curții). Prezenta cerere a fost repartizată secției a doua remaniată astfel (art. 52 alin. 1).

În anul 1975 reclamanții au construit o casă pe un teren din București ce le-a fost dat de părinții reclamantei.

În anul 1969 statul a intrat în posesia proprietății reclamanților în temeiul decretului nr. 223/1974. Nici motivele, nici baza legală a acestei privări de proprietate nu au fost notificate vreodată reclamanților.

În anul 1993, reclamanții au revendicat printr-o acțiune civilă introdusă la Judecătoria sectorului 1 București bunul susmenționat, invocând nulitatea hotărârii de confiscare.

Prin sentința din data de 3 noiembrie 1993 Judecătoria sectorului 1 București le-a admis cererea și le-a validat dreptul de proprietate, ordonându-i statului să nu-i mai împiedice

Apelul Primăriei a fost respins de Tribunalul București la data de 9 noiembrie 1994. Instanța a subliniat că instanțelor de judecată le revenea sarcina de a aplica legea și că instanțele erau competente să constate nulitatea unui act juridic atât pe fond cât și complementar. Această hotărâre a devenit definitivă.

Primăria București a dispus la data de 22 martie 1995 retrocedarea casei. Reclamanții au intrat în posesia casei la data de 28 aprilie 1995, așa cum reiese din procesul-verbal întocmit cu aceste prilej.

La o dată neprecizată, procurorul general al României a promovat un recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele examinând legalitatea aplicării decretului de confiscare.

Termenul la Curtea Supremă a fost fixat la data de 23 februarie 1996.

În memoriul lor, reclamanții au solicitat respingerea recursului în anulare. Aceștia au menționat pe de o parte că decretul nr. 223/1974 era contrar art. 41 din Constituția din 1965, în vigoare în acel moment, principiului potrivit căruia orice expropriere trebuia făcută în scop de utilitate publică și după plata unei despăgubiri și susținea că instanțele de judecată erau competente să verifiice legalitatea aplicării unui asemenea decret. În final, reclamanții s-au prevalat de art. 21 din Constituția română din 1991, care asigura accesul liber la justiție fără nicio restricție.

Prin decizia din data de 23 februarie 1996, Cutea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat sentința definitivă din data de 3 noiembrie 1993 și pe fond a respins acțiunea în revendicare a reclamanților. Aceasta a constatat că statul a intrat în posesia bunului în discuție în baza decretului de confiscare nr. 223/1974 și a considerat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de instanțe. În consecință, Judecătoria sectorului 1 București nu a putut pronunța sentința constatând că reclamanții erau adevărații proprietari ai bunului, că încălcând atribuțiile puterii legislative, Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că, în orice caz, reclamanții puteau obține reparația confiscării în aplicarea legii nr. 112/1995.

La o dată neprecizată, reclamanții au depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare denumită

La data de 26 iulie 1996, reclamanții au notificat chiriașilor imobilului să nu cumpere casa deoarece în temeiul legii nr. 112/1995 aceștia au cerut retrocedarea acesteia.

În luna octombrie 1996 statul a vândut casa chiriașilor.

La data de 12 martie 1997, reclamanții au înaintat la Judecătoria București o acțiune în revendicare a imobilului și în anulare a contractelor de vânzare încheiate de stat în favoarea chiriașilor. Aceștia au menționat că chiriașii cumpăraseră casa în timp ce reclamanții depuseseră deja o cerere de retrocedare în fața comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/1995 (în continuare denumită

Prin sentința din data de 21 septembrie 1999, Judecătoria sectorului 1 București a decis să trimită cauza la Tribunalul București din motive legate de competența materială. Acesta din urmă a decis să trimită cauza la Judecătoria București spre a fi judecată deoarece această instanță era competentă din punct de vedere material (potrivit valorii imobilului).

Prin sentința din data de 28 noiembrie 2000 Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată. Instanța a considerat că locuința reclamanților fusese naționalizată pe bună dreptate și că reclamanții nu dovediseră că imobilul fusese naționalizat fără un titlu valabil și prin urmare, cererea în anulare a contractelor de vânzare încheiate de stat în favoarea chiriașilor nu se aplica.

La data de 18 ianuarie 2001 reclamanții au înaintat apel împotriva acestei hotărâri judecătorești.

Potrivit afirmațiilor reclamanților, la o dată neprecizată, procedura a fost suspendată la cererea consiliului local al municipiului București.

La data de 25 mai 2001 Ministerul Justiției a depus o cerere de evaluare a imobilului în cauză la Tribunalul București.

Prin procesul-verbal de ședință din data de 16 august 2001 Tribunalul a hotărât omologarea raportului de expertiză.

Unele din prevederile legale pertinente sunt descrise în Hotărâriea

Dispozițiile pertinente ale art. 41 din Constituție prevăd următoarele

Proprietatea privată este ocrotită în mod egal prin lege, indiferent de titular (...).

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. »

Articolele 480 și 481 din codul civil prevăd următoarele

Dispozițiile pertinente ale acestui decret prevăd următoarele

Asupra excepției privind neepuizarea căilor de atac interne

În opinia Guvernului căile de atac interne nu au fost epuizate, reclamanții putând înainta o altă acțiune în revendicare a bunului. Acesta subliniază că în urma adoptării legii nr. 10 din data de 3 februarie 2001 reclamanții au posibilitatea de a introduce o nouă acțiune în revendicare. El adaugă că reclamanții au înaintat în anul 1997 o acțiune în revendicare și că procedura internă a fost suspendată. Guvernul consideră că statul a obținut proprietatea reclamanților cu titlu legal.

Reclamanții invită Curtea să continue examinarea cauzei. Ei menționează că au fost privați de bunul lor și că în acest moment acesta încă nu le-a fost restituit. Ei subliniază de asemenea că nu au dorit niciodată să se despartă de bunul respectiv și că în orice caz nu au primit nicio despăgubire pentru contravaloarea proprietății lor. În plus, reclamanții informează Curtea că statul a vândut casa chiriașilor. Aceștia invocă existența unei a doua acțiuni în revendicare, ce, potrivit afirmațiilor lor, a fost suspendată la cererea Consiliului local București.

Curtea reamintește că în Hotărârea

Prin urmare, această excepție trebuie respinsă.

Asupra excepției de incompatibilitate ratione materiae a plângerilor reclamanților

Guvernul consideră că plângerea privind dreptul la o instanță independentă și imparțială nu este compatibil cu prevederile Convenției. Acesta menționează îndeosebi că obiectul acțiunii în fața Curții Supreme de Justiție era o procedură extraordinară și, prin urmare, art. 6 din Convenție nu se aplică nici în cazul în speță.

Curtea reamintește că pentru ca art. 6 alin. 1 să se aplice în partea sa «

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

În opinia reclamanților decizia din data de 23 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede

În memoriul lor, reclamanții menționează că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența dreptul de a soluționa o acțiune în revendicare este contrară dreptului la justiție garantat de art. 21 din Constituția română și de art. 3 din codul civil român, care reglementează denegarea. De asemenea, aceștia menționează că afirmația Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia reclamanții nu erau proprietarii bunului în litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de aceasta pentru a admite recursul în anulare, și anume lipsa oricărei competențe a instanțelor de a soluționa fondul litigiului.

Guvernul admite că reclamanții s-au confruntat cu un refuz de acces la justiție dar consideră că acest refuz a fost temporar și că, în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedură și principiul separării puterilor.

Curtea reamintește că în cauza

În lumina acestor considerații pertinente în cauza

În plus, excluderea de către Curtea Supremă a Justiției a acțiunii în revendicare a reclamanților din competența instanțelor este în sine contrară dreptului de acces la justiție garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție (

Prin urmare a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 asupra acestor două puncte.

Aceștia estimează că decizia Curții Supreme de Justiție, care a statuat că proprietatea lor aparținea statului și a anulat sentința definitivă din data de 3 noiembrie 1993, a constituit o privare de bunul lor, privare care nu urmărește acest scop de utilitate publică. În plus, aplicarea legii nr. 112 din 23 noiembrie 1995, statul a vândut unor terți casa în cauză. Or, reclamanților nu întotdeauna li s-a restituit bunul. Ei nu intenționează să solicite prejudicii în temeiul legii nr. 10/2001 deoarece nu consideră această lege drept un recurs eficient.

Guvernul este de părere că jurisprudența creată de cauza

Curtea reamintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului în litigiu a fost stabilit prin sentința definitivă din 3 noiembrie 1993 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamanții au putut beneficia de bunul lor, în calitate de proprietari legitimi, din 25 aprilie 1996 până la 23 februarie 1996.

Curtea subliniază apoi că decizia Curții Supreme de Justiție a anulat sentința definitivă din 3 noiembrie 1993 și a considerat că proprietarul legitim al bunului era statul. Aceasta consideră că această situație este dacă nu identică cel puțin similară cu cea a reclamantului în cauza

În aceste condiții, presupunând chiar că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că din data de 23 februarie 1996 până astăzi echilibrul just a fost întrerupt și că reclamanții au suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă.

Prin urmare, a avut loc și continuă să aibă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu titlu principal, reclamanții au solicitat restituirea bunului în litigiu. Ei intenționează să primească, în caz de nerestituire, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietății lor, și anume 260.000 dolari americani (USD), adică 283.994 euro. Pentru nebeneficiere intenționează să primească 12.000 USD pe an, adică 13.554 euro pe an prntru deprecierea bunurilor mobile cu ocazia evacuării din 1989 ei solicită 5.000 USR, adică 5.679 euro. Reclamanții s-au declarat de acord cu rezultatele expertizei omologate de Tribunalul București și prezentată de Guvern în fața Curții.

Guvernul susține în primul rând că acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu material ar fi nejustificată din moment ce reclamanții pot în continuare să revendice cu succes dreptul lor de proprietate în fața instanțelor interne. În orice caz, Guvernul consideră că suma maximă ce ar putea fi acordată este de 103.606 USD, adică 117.693 euro, potrivit raportului de expertiză pe care

Curtea consideră, în împrejurările speței, că restituirea bunului în litigiu, așa cum a dispus sentința definitivă a Judecătoriei sectorului 1 București din 3 noiembrie 1993, ar repune reclamanții pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților pentru prejudiciul material valoarea actuală a bunului.

În ceea ce privește stabilirea sumei acestei despăgubiri, Curtea subliniază că singura expertiză a bunului este cea prezentată de Guvern, cu rezultatele căreia reclamanții s-au declarat de acord. Din acest motiv, Curtea aplică concluziile raportului de expertiză prezentate Curții de Guvern, și anume 117.693 euro, adică 103.606 euro pentru valoarea actuală a bunului.

În ceea ce privește pretențiile în urma degradărilor efectelor mobiliare, Curtea constată că nu acordă decât prejudiciile rezultate din încălcarea constatată. Or, în cauză, s-a constatat că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție numai în ceea ce privește privarea de proprietate, chestiunea privind degradările bunurilor nefăcând obiectul cererii inițiale. Ținând cont de aceste circumstanțe, Curtea decide să nu aloce reclamanților nicio sumă cu acest titlu.

Reclamanții solicită de asemenea 25.000 USD, adică 28.399 euro, pentru prejudiciul moral suferit datorită suferinței sale «

Guvernul contestă această pretenție, considerând că nu se poate reține niciun prejudiciu moral. El consideră că suferințele fizice ale reclamanților, precum și legătura de cauzalitate dintre suferințele și încălcările constate nu au fost dovedite.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat ingerințe grave în drepturile reclamanților la respectarea bunurilor lor, la justiție, la un proces echitabil, pentru care suma de 17.000 euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Reclamanții solicită rambursarea sumei de 4.000 EUD, adică 4.549 euro, pe care o împarte după cum urmează, neprezentând niciun decont detaliat, motivând această omisiune prin imposibilitatea de a obține acte doveditoare.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate dacă vor prezenta acte doveditoare.

În conformitate cu jurisprudența Curții, aceasta va descoperi dacă costurile și cheltuielile a căror rambursare s-a cerut au fost în mod real și necesar suportate pentru a preveni sau a redresa situația considerată ulterioară unei încălcări a Convenției și dacă cuantumul lor este rezonabil (a se vedea, de exemplu, Hotărârea

Ținând cont de faptul că reclamanții nu și-au justificat costutile și cheltuielile cerute, Curtea hotărăște să nu aloce reclamanților nici o sumă cu acest titlu.

Respinge excepțiile Guvernului

Declară cererea admisibilă ;

Hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție datorită refuzului dreptului de acces la justiție

Hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ;

Hotărăște că statul pârât trebuie să restituie reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, casa în litigiu și terenul pe care este situată

Hotărăște că caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu

Hotărăște că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, 17.000 euro (șaptesprezece mii euro), pentru prejudiciul moral;

Hotărăște că sumele indicate la punctele 7 și 8 se vor majora cu o dobândă simplă de 7,25% pe an începând de la expirarea termenelor respective până la data plății

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.