CtEDO 03.10.2002 Auto

ZIGARELLA contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
03.10.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ZIGARELLA contre l'ITALIE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48154/99 prezentate de Generoso ZIGARELLA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 8 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, ia următoarea decizie în cunoștință de cauză. Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1945 și rezident în Mercogliano (Avellino). Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prima procedură 10221/93) Printr-un act din 14 martie 1994, notificat la 27 octombrie 1994, reclamantul a fost citat să apară la 2 ianuarie 1995 în fața instanței judecătorești din Davellino pentru a răspunde la infracțiunile cu privire la trei legi referitoare la Din cauza unei greve a avocaților, această audiere a fost trimisă la 10 aprilie 1996. În timpul acestei audieri, unul dintre cei doi martori acuzați a fost ascultat și procurorul a renunțat la audierea celui de-al doilea martor. La această ultimă dată, instanța de judecată a constatat că reclamantul a solicitat primăriei să își regleze poziția și a obținut autorizația administrativă pentru restructurarea în litigiu. Prin urmare, instanța statu-que que que que que que que quelíy nu mai trebuia să continue urmărirea penală pentru cauză de stingere a infracțiunilor. Această hotărâre a devenit definitivă la 11 ianuarie 1997. 590/94) Între timp, la 17 iunie 1996, tribunalul din Avellino l-a citat pe reclamant, în fața instanței judecătorești din 26 iunie 1997, pentru patru infracțiuni la patru legi privind □urbanismul. În aprilie 1997, reclamantul a primit citatul în cauză și s-a indicat că reclamantul a fost acuzat în calitate de director al lucrărilor. În ceea ce-i privește pe aceștia din urmă, două au făcut obiectul primei proceduri, în timp ce alte două erau noi. La data de 26 iunie 1997 nu a avut loc. Judecătorul de primă instanță din Avellino a reieșit la tribunal la data de 19 februarie 1998, unul dintre inculpați fiind bolnav. La 19 februarie 1998, același judecător a reieșit că la data de 30 aprilie 1998 din cauza absenței martorilor. La această audiere, reclamantul a informat judecătorul că acesta fusese deja judecat pentru aceleași fapte. La aceeași dată, pe baza concluziilor conforme ale Parchetului și ale apărării, instanța de primă instanță din Davellino a stat că acțiunea publică împotriva reclamantului nu putea continua, deoarece a existat deja o hotărâre anterioară (hotărârea a devenit definitivă la 11 ianuarie 1997). Hotărârea din 30 aprilie 1998 a devenit definitivă la 4 iunie 1998. Intern relevant la art. 649 din Codul de procedură penală este astfel formulat în scris la L. .. acuzat, achitat sau condamnat printr-o hotărâre sau ordonanță penală devenită definitivă, nu poate fi supus din nou unei urmăriri penale pentru același fapt, chiar dacă acesta este considerat diferit pentru titlul, gradul sau circumstanțele (...). În cazul în care, cu toate acestea, sunt deschise noi proceduri, judecătorul, în orice moment și grad al procesului, pronunță o hotărâre pronunată sau de nejudiciare, indicând cauza în dispozitiv. În conformitate cu art. 121 din Codul de procedură penală În orice moment al urmăririi penale, părțile și apărătorii pot prezenta judecătorului memorii sau cereri scrise depunându-le la grefă. Cu privire la aceste cereri, formulate în conformitate cu normele, judecătorul hotărăște fără întârziere și în orice caz, cu excepția cazului în care se specifică legea, în termen de 15 zile. GRIFS Invocă art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata a două proceduri penale. Reclamantul invocă, de asemenea, încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7, deoarece a fost acuzat de două ori pentru aceleași infracțiuni. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată. Reclamantul reduce durata excesivă a procedurii, care a durat trei ani și șase luni, deoarece ambele proceduri ar constitui, în scopul acestei plângeri, un ansamblu care ar trebui luat în considerare ca o singură procedură. Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), n 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), n 34969/97, CEDO 2001 XII) că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, indiferent de data la care se depune cererea în fața Curții. Nu denotă nicio împrejurare care determină luarea unei decizii în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Reclamantul invocă ulterior încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7, astfel de formulare Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Dispozițiile alineatului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedurile penale din statul membru în cauză, în cazul în care fapte noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Nu se permite nicio derogare în temeiul prezentului articol în temeiul articolului 15 din convenție. Reclamantul se plânge că a doua procedură (de la 29 aprilie 1997 la 30 aprilie 1998) a fost deschisă împotriva sa pentru aceleași infracțiuni ca cele pentru care a fost acuzat la 27 octombrie 1994 și achitat la 20 noiembrie 1996. Guvernul susține că nu a încălcat art. 4 din Protocolul 7 la Convenție. În primul rând, acesta indică faptul că art. 649 din Codul de procedură penală interzice un al doilea proces și că, în cazul în care, din întâmplare, sunt deschise noi urmăriri penale, judecătorul pronunță o hotărâre pronunată sau de nejudecare, indicând motivul în dispozitivul respectiv. În ceea ce privește această cerere, guvernul adaugă că la 17 iunie 1996 - data la care citația a fost adoptată în instanță la data de 26 iunie 1997 - prima hotărâre nu a devenit încă definitivă. În plus, a aparținut reclamantului de a informa tribunalul, în ședința din 26 iunie 1997, prin intermediul unei cereri în temeiul articolului 121 din Codul de procedură penală, al existenței unei hotărâri anterioare și de a obține imediat o declarație de nejudiciare. În schimb, reclamantul a preferat să lase timp și să aștepte până la sfârșitul zilei de 30 aprilie 1998 pentru a raporta această situație. Potrivit guvernului, este evident că sistemul juridic italian a remediat situația de îndată ce a fost informat cu privire la noile urmăriri penale și, prin urmare, reclamantul nu se poate preface victimă, dat fiind că sistemul național a îndreptat încălcarea. Recurentul respinge observațiile guvernului. El menționează că în reședința din 26 iunie 1997 nu a avut loc și că prima audiere în cursul căreia ar fi putut declara existența unei hotărâri anterioare a fost cea din 30 aprilie 1998, ședința de care a menționat că a avut cunoștință la 29 aprilie 1997. Curtea observă că alineatul (1) din art. 4 din Protocolul nr. 7 nu se referă numai la cazul unei duble condamnări, ci și la cazul dublei urmăriri penale. În caz contrar, nu ar fi fost necesar să se pună termenul "acuzat" alături de termenul "pedeapsă," deoarece acesta nu ar putea fi doar dublu. Textul se aplică chiar dacă persoana nu a făcut obiectul unor simple urmăriri care nu au dus la o condamnare. Într-adevăr, în materie penală, principiul non bis in idem este valabil indiferent dacă persoana respectivă a fost condamnată sau nu. Acest principiu este consacrat, de asemenea, în aceleași cuvinte, de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și de art. 14 alineatul (7) din Pactul internațional privind drepturile civile și politice al Organizației Națiunilor Unite. În speță, Curtea se confruntă cu o situație în care reclamantul a fost acuzat de două ori pentru aceeași infracțiune întemeiată pe același act. Or, Curtea constată că, potrivit informațiilor furnizate de guvernul pârât și necontestate de reclamant, instanțele italiene au inițiat a doua acțiune prin dispreț și le-au adoptat imediat ce au fost aduse la cunoștință. Confruntată cu această situație, Curtea trebuie să se întrebe acum dacă art. 4 din Protocolul nr. 7 vizează toate cele două urmăriri penale deschise pentru aceeași infracțiune, indiferent dacă sunt sau nu inițiate în cunoștință de cauză, sau numai cele două urmăriri în cunoștință de cauză. (7) Curtea consideră că nu ar trebui să țină seama de o interpretare literală a termenului în cauză, ci mai degrabă de o interpretare teleologică. Obiectul și scopul normei în cauză impun, în absența oricărui prejudiciu dovedit de solicitant, că numai noile urmăriri deschise intenționat nu respectă această dispoziție. Or, acest lucru nu este valabil în cauza de fațăei cauze. Curtea dorește să demonstreze că, de îndată ce a fost informată că a existat o necunoaștere a principiului non bis in idem , instanța italiană a închis imediat procedura. Pe de altă parte, presupunând că dispoziția în cauză s-ar aplica chiar și procedurilor deschise involuntar, este necesar să se constate că reclamantul nu ar putea pretinde că este victimă, deoarece instanțele naționale au recunoscut în esență și apoi au reparat încălcarea în cauză. 3 și 4 ale Convenției. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-02-28
0,95
AFFAIRE CIARMOLI c. ITALIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE CIARMOLI c. ITALIE (Requête n° 52801/99) ARRÊT STRASBOURG 28 février 2002 DÉFINITIF 28/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouc
CtEDO 2002-02-28
0,95
AFFAIRE GAGLIARDI c. ITALIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE GAGLIARDI c. ITALIE (Requête n° 51161/99) ARRÊT STRASBOURG 28 février 2002 DÉFINITIF 28/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retou
CtEDO 2003-11-18
0,95
COCCHIARELLA contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 64886/01 présentée par Giovanni COCCHIARELLA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 20 novembre 2003 en une chambre composée d
CtEDO 2002-02-28
0,95
AFFAIRE MAZZARELLI c. ITALIE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE MAZZARELLI c. ITALIE (Requête n° 52845/99) ARRÊT STRASBOURG 28 février 2002 DÉFINITIF 28/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des reto
CtEDO 2000-01-13
0,95
M.M. ET P.P. contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION [Note1] SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34910/97 présentée par M.M. et P.P. contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 13 janvier 2000 en une chambre composée de M
Sursă