YILDIZ et TAȘ contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA Cerere nr. 3847/02 prezentată de Mehmet Emin YILDIZ și Erdal TAȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Lângă (secțiunea a treia), care are loc la 13 martie 2003 într-o cameră compusă din dnii Cabral Barreto președinte Caflisch Türmen Zupančič mes Tsatsa-Nikolovska H.S. Greve Traja, judecători și grefier de secțiune, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată la 12 decembrie 2001 după ce a luat o decizie în acest sens, a făcut următoarea decizie, făcând apel la reclamanti, la domnii Mehmet Y În 2000, Yeni Gündem are o nouă ordine de zi, având sediul la Istanbul. Acestea sunt reprezentate de M. Ö. K În articolele în cauză, Osman Öcalan, unul dintre liderii PKK, a îndemnat guvernul turc să-și modifice politica în estul țării. El a declarat că numai o schimbare de comportament a autorităților turce ar putea pune capăt războiului. La 31 ianuarie 2001, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de jumătățire (inclusiv curtea de securitate a statului de origine) i-a acuzat pe exportatori că au publicat declarații ale organizațiilor teroriste, reprimate prin art. 6 alineatul (2) și art. 4 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 8 mai 2001, Curtea de Securitate din Lai, compusă din trei magistrați civili, a respins motivul întemeiat pe principiul libertății de exprimare și de informare și i-a condamnat pe reclamanți la amenzi de 1 632 375 000 de lire turcești (TRL) și respectiv 816 187 500 TRL. În așteptările sale, având în vedere că este vorba despre publicarea unei declarații a unui conducător al unei organizații teroriste și că astfel de publicații nu ar putea beneficia de libertatea de informare, astfel cum este prevăzută la art. 10 din convenție, Curtea de Securitate a statului concluzionează că elementele constitutive ale dreptului de proprietate reprimată prin art. 6 alineatele (2) și (4) din Legea nr. 3713 erau completate. În plus, considerând că publicarea declarației în litigiu constituia - în sine - o tulburare de ordine publică, aceasta a impus interdicția de pronunțare a zilei de zi cu zi pentru o perioadă de trei zile, în conformitate cu art. 2 alin. (1) adițional la Legea privind presa nr. 5680. La 9 iulie 2001, având în vedere avizul procurorului general, care nu a fost notificat reclamanților, Curtea de Casație a confirmat hotărârea în primă instanță. Dreptul intern relevant la art. 6 alineatul (2) și la art. 4 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului dispune de Se pedepsește cu o pedeapsă de cinci până la zece milioane de lire turcești, oricine tipărește sau publică declarații sau tracte de organizații teroriste. (...) Când faptele menționate la paragrafele de mai sus sunt comise prin intermediul revistelor menționate la art. 3 din Legea nr. 5680 pe presă, editorul este, de asemenea, condamnat la o amendă egală cu 90 la sută din valoarea medie a vânzărilor din luna precedentă, dacă intervalul de decontare a revistei este mai mic de o lună, sau vânzări realizate anterior de ultimul număr al revistei, dacă acesta este lunar sau apare mai puțin frecvent, sau vânzări anuale ale lunii precedente a zilei de zi cu mai mult sil sil este imprimat fără calitatea de periodice sau în cazul în care revista a fost lansată. Cu toate acestea, nu poate fi mai mică de 50 de milioane de lire turcești. Scriitorul-șef al revistei este condamnat la jumătate din pedeapsa pe care i-a comis-o editorului. La art. 2 alineatul (1) suplimentar la Legea nr. 5680 se prevede că ziarul care a publicat un articol reprimat prin această lege poate fi interzis pentru o perioadă de trei zile până la o lună. Reclamanții susțin în primul rând că condamnarea lor pentru publicarea articolelor de presă constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, în sensul articolelor 9 și 10 din convenție. (2) În continuare, aceștia susțin că interdicția de a se pronunța împotriva ziarului pe o perioadă de trei zile aduce atingere dreptului la respectarea proprietăților lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Pe de altă parte, aceștia susțin că condamnarea lor contravine principiului previzibilității pedepselor, în măsura în care, în temeiul dreptului național prevăzut în Legea privind presa, în timp ce numai autorul articolelor în litigiu ar fi trebuit să fie judecat în justiție, au fost urmăriți în calitate de proprietar și, respectiv, redactor-șef al unui cotidian. În această privință, aceștia invocă art. 7 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. Reclamanții susțin că dreptul lor la un proces echitabil a fost încălcat deoarece nu au avut niciodată posibilitatea de a răspunde la avizul scris pe care procurorul general l-a prezentat Curții de Casație pe fondul recursului lor. În acest sens, aceștia invocă art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție. Invocând art. 14 din Convenția combinată cu articolele 6 și 10, reclamanții susțin că au făcut obiectul unui tratament discriminatoriu în măsura în care, potrivit Legii privind presa, ar fi trebuit să fie judecați de o instanță judecătorească sau de o instanță judecătorească corecțională și nu de o instanță judecătorească excepțională, cum ar fi Curtea de Securitate a statului. Pe baza acelorași fapte, reclamanții susțin, în sfârșit, încălcarea articolelor 1, 13, 17 și 18 din convenție. ÎN DREPT, reclamanții susțin în primul rând că condamnarea lor pentru publicarea articolelor de presă constituie o încălcare a articolului 10 din convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng, pe de altă parte, de lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. Curtea ia notă că reclamanții se plâng și la art. 9 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. (1) Prin formularea lor, obiecțiile lor vizează în realitate o presupusă atingere a libertății lor de exprimare și a efectelor secundare ale condamnării lor. Curtea constată, prin urmare, că aceste obiecții vor constitui un element care trebuie examinat din perspectiva articolului 10 (a se vedea, de exemplu, Ceylan c. Turcia, Hotărârea din 8 iulie 1999, Rec., 1999-IV, p. 64, § 23 și Öztürk c. Turcia [GC], 22479/93, § 76, CEDH 1999-VI). În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. Pe de altă parte, invocând art. 14 din Convenție coroborat cu articolele 6 și 10, ei susțin că au făcut obiectul unui tratament discriminatoriu, în măsura în care, conform legii privind presa, ar fi trebuit să fie judecați de o instanță de judecată sau de o instanță corecțională și nu de o instanță de excepție, cum ar fi Curtea de Securitate a statului. Ei susțin, de asemenea, că condamnarea lor nu a avut un temei legal și, în această privință, menționează art. 7 din convenție. În cele din urmă, pe baza acelorași fapte, acestea au invocat o încălcare a articolelor 1, 13, 17 și 18 din convenție. În ceea ce privește declaraia cu privire la lipsa de independenă și de in t e n a Cu r ii de securitate a statului, Curtea arată că in t e n iii, care au fost judeca i de o instană compusă din trei judecători civili, nu și-au prezentat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77432/01, nepublicată și, mutatis mutandis 3713, intră în competența Curților de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește litigiul întemeiat pe nerespectarea principiului legalității infracțiunilor și a pedepselor, Curtea arată că al doilea și al patrulea paragraf ale articolului 6 din Legea nr. 3713 definesc persoanele susceptibile de a fi considerate responsabile de publicarea declarațiilor sau a tractelor de organizații teroriste. publică astfel de scrieri, cum ar fi editorii revistelor în care par a fi responsabile în mod penal. Acesta este cazul în speță. În cele din urmă, Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamanților, astfel cum au fost prezentate în cererea lor. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților privind o încălcare a libertății lor de exprimare și neechivocitatea procedurii în fața Curții de Casație Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Premier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

Requête n

o

3847/02

présentées par Mehmet Emin YILDIZ et Erdal TAȘ

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 mars 2003 en une chambre composée de

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

mes

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja,

juges

,

et de M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 décembre 2001

;

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Mehmet Yıldız et Erdal Taș, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1951 et 1974. Ils sont domiciliés à Wiesbaden (Allemagne) et Frauenfeld (Suisse). A l’époque des faits, ils étaient respectivement propriétaire et rédacteur en chef du quotidien

2000’de

Yeni Gündem

(«

En 2000, un nouvel ordre du jour

»), ayant son siège à Istanbul. Ils sont représentés par M

es

Ö. Kılıç et A. Üstün, avocats à Istanbul.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit

:

Le 30 janvier 2001, le quotidien

2000’de Yeni Gündem

publia deux articles intitulés respectivement «

Diyarbakır Barıș Mesajı verdi

» («

Diyarbakır a envoyé un message de paix

») et «

Halk Barıș dedi

» («

Le peuple demande la paix

»). Dans les articles en question, Osman Öcalan, l’un des dirigeants du PKK, exhortait le gouvernement turc à modifier sa politique dans l’est du pays. Il déclarait que seul un changement de comportement des autorités turques pourrait mettre fin à la guerre.

Le 31 janvier 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’état d’Istanbul («

la cour de sûreté de l’Etat

») accusa les requérants d’avoir publié des déclarations d’organisations terroristes, infraction réprimée par l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Le 8 mai 2001, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois magistrats civils, rejeta le moyen tiré du principe de la liberté d’expression et

d’information et condamna les requérants respectivement à des amendes de 1

632

375

000 livres turques (TRL) et 816 187 500 TRL.

Dans ses attendus, considérant qu’il s’agissait de la publication d’une déclaration d’un dirigeant d’une organisation terroriste et que de telles publications ne pouvait bénéficier de la liberté d’information, telle que prévue par l’article 10 de la Convention, la cour de sûreté de l’Etat conclut que les éléments constitutifs de l’infraction réprimée par l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n

o

3713 étaient remplis. En outre, estimant que la publication de la déclaration litigieuse constituait - en soi - un trouble à l’ordre public, elle ordonna l’interdiction d’édition du quotidien pour une durée de trois jours, en application de l’article 2 § 1 additionnel à la loi sur le presse n

o

5680.

Le 9 juillet 2001, au vu de l’avis du procureur général, non notifié aux requérants, la Cour de Cassation confirma le jugement de première instance.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme dispose

:

«

Est puni d’une peine d’amende de cinq à dix millions de livres turques quiconque imprime ou publie des déclarations ou des tracts d’organisations terroristes.

(...)

Lorsque les faits visés aux paragraphes ci-dessus sont commis par la voie des périodiques visés à l’article 3 de la loi n

o

5680 sur la presse, l’éditeur est également condamné à une amende égale à quatre-vingt-dix pour cent du montant des ventes moyennes du mois précédent si l’intervalle de parution du périodique est de moins d’un mois, ou des ventes précédemment réalisées par le dernier numéro du périodique si celui-ci est mensuel ou paraît moins fréquemment, ou des ventes annuelles du mois précédent du quotidien à plus fort tirage s’il s’agit d’imprimés n’ayant pas la qualité de périodiques ou si le périodique vient d’être lancé. Toutefois, l’amende ne peut être inférieure à cinquante millions de livres turques. Le rédacteur en chef du périodique est condamné à la moitié de la peine infligée à l’éditeur.

»

L’article 2 § 1 additionnel à la loi n

o

5680 prévoit que le journal qui a publié un article réprimé par cette loi peut être interdit de publication pour une durée de trois jours à un mois.

GRIEFS

1.

Les requérants soutiennent en premier lieu que leur condamnation pour avoir publié des articles de presse constitue une atteinte à leur droit à la liberté d’expression, au sens des articles 9 et

10 de la Convention.

o

1 à la Convention.

4.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial.

5.

Les requérants soutiennent que leur droit à un procès équitable a été enfreint du fait qu’ils n’ont jamais eu la possibilité de répondre à l’avis écrit que le procureur général avait soumis à la Cour de cassation sur le fond de leur pourvoi. Ils invoquent à cet égard l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.

6.

Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec les articles

6 et 10, les requérants allèguent avoir fait l’objet d’un traitement discriminatoire dans la mesure où, d’après la loi sur la presse, ils auraient dû être jugés par une cour d’assises ou un tribunal correctionnel et non par une juridiction d’exception, telle la cour de sûreté de l’Etat.

7.

Se basant sur les mêmes faits, les requérants allèguent enfin la violation des articles 1, 13, 17 et 18 de la Convention.

EN DROIT

1.

Les requérants soutiennent en premier lieu que leur condamnation pour avoir publié des articles de presse constitue une violation de l’article 10 de la Convention.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent par ailleurs du défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.

La Cour note que les requérants invoquent également l’article 9 de la Convention et l’article 1 du Protocole n

o

Ceylan c. Turquie,

arrêt du 8 juillet 1999, Recueil 1999-IV, p 64, § 23, et

Öztürk c. Turquie

[GC], n

o

22479/93, § 76, CEDH 1999-VI).

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que leur cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Par ailleurs, invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec les articles 6 et 10, ils allèguent avoir fait l’objet d’un traitement discriminatoire dans la mesure où, d’après la loi sur la presse, ils auraient dû être jugés par une cour d’assises ou un tribunal correctionnel et non par une juridiction d’exception, telle la cour de sûreté de l’Etat. Ils soutiennent également que leur condamnation n’avait pas de base légale et invoquent à cet égard l’article 7 de la Convention.

Enfin, se basant sur les mêmes faits, ils allèguent une violation des articles

1, 13, 17 et 18 de la Convention.

En ce qui concerne l’allégation concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour relève que les requérants, qui ont été jugés par un tribunal composé de trois juges civils, n’ont pas étayé leur grief et que son examen, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 (voir

Kömürcü c. Turquie

(déc.), n

o

77432/01, non publiée, et,

mutatis mutandis

,

İmrek c. Turquie

(déc.), n

o

57175/00, non publiée).

Par ailleurs, quant au grief des requérants concernant une discrimination du fait qu’ils ont été jugés par une cour de sûreté de l’Etat, la Cour constate que, d’après la législation pertinente, toute infraction, telle que la propagande séparatiste prévue par la loi n

o

3713, relève de la compétence des cours de sûreté de l’Etat et non des tribunaux répressifs de droit commun. Elle en déduit que la distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre types d’infractions.

En ce qui concerne le grief tiré du non - respect du principe de la légalité des délits et des peines, la Cour relève que les deuxième et quatrième alinéas de l’article 6 de la loi n

o

3713 définissent les personnes susceptibles d’être jugées comme responsables de la publication des déclarations ou tracts d’organisations terroristes. Il en résulte que tant les personnes qui «

impriment

» ou «

publient

» de tels écrits que les éditeurs des périodiques dans lesquels ils paraissent sont pénalement responsables. Tel est le cas en l’espèce.

Enfin, la Cour a examiné les autres griefs des requérants, tels qu’ils ont été présentés dans leur requête. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs des requérants concernant une atteinte à leur liberté d’expression et le défaut d’équité de la procédure devant la Cour de cassation

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Ireneu

Cabral Barreto

Greffier

Président