Decizia nr. 35 din 23 noiembrie 2015

Art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 16 din acelaşi act normativ şi la principiul de drept accesorium sequitur principale trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, odată cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde debitul principal, se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi?

Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia poate fi atât expresă, cât şi tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia?

Faptul că nici prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare realizate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 şi Legea nr. 230/2011 şi nici prin hotărârile de guvern emise în executarea acestei ordonanţe de urgenţă (Hotărârea Guvernului nr. 422/2010, Hotărârea Guvernului nr. 257/2012, Hotărârea Guvernului nr. 598/2012, Hotărârea Guvernului nr. 954/2012, Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2012, Hotărârea Guvernului nr. 149/2013, Hotărârea Guvernului nr. 355/2013, Hotărârea Guvernului nr. 697/2013, Hotărârea Guvernului nr. 977/2013, Hotărârea Guvernului nr. 248/2014, Hotărârea Guvernului nr. 551/2014 etc.) statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul creditorilor la încasarea daunelor moratorii, poate fi prezumat ca o recunoaştere tacită a dreptului la acţiune pentru dobânzi moratorii? În cazul în care răspunsul este afirmativ, recunoaşterea tacită a dreptului la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus menţionate poate fi valorizată de instanţă ca renunţare tacită a debitorilor la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune?

Art. 1838 şi 1839 Cod civil din 1864 trebuie interpretate şi aplicate în sensul că renunţarea, fie ea expresă sau tacită, la prescripţia extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau facultăţii de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune?

Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 17 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ trebuie interpretat şi aplicat în sensul că noua prescripţie, care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii, este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă recunoaşterea datoriei este făcută în cursul termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită?

Dispoziţiile art. 1079 alin. 2 pct. 3 Cod civil 1864 şi/sau ale art. 1.523 alin. (2) lit. a Cod civil 2009 îşi găsesc aplicabilitate şi în materia drepturilor salariale, în sensul că angajatorul este de drept în întârziere de la momentul scadenţei dreptului de creanţă care constă în dreptul salarial neacordat?

Art. 8 din Decretul nr. 167/1958, republicat, poate fi interpretat şi/sau aplicat în sensul că în cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează fără discontinuitate în timp), dreptul material la acţiune începe să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite, chiar dacă păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea de la momentul iniţial al săvârşirii faptei ilicite?” După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că încheierile pronunţate în dosarele nr. 4.714/110/2013, nr. 1.335/103/2014 şi 1.537/103/2014 prin care a fost sesizată de către Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, înregistrate pe rolul acestei instanţe sub nr. 3.235/1/2015, 3.236/1/2015 şi 3.238/1/2015, au acelaşi obiect, a dispus conexarea dosarelor nr. 3.236/1/2015 şi 3.238/1/2015 la dosarul nr. 3.235/1/2015. 2. Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 4 mai 2015, în Dosarul nr. 4.714/110/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: „1. Art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 523 Cod civil din 1864 şi art. 525 Cod civil din 1864, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, în cazul dobânzilor moratorii, termenul de prescripţie de 3 ani se calculează în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de 3 ani, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile? 2. Art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 16 din acelaşi act normativ şi la principiul de drept accesorium sequitur principale trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, odată cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde debitul principal, se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi? 3. Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia poate fi atât expresă, cât şi tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia? 4. Faptul că nici prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare realizate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 şi Legea nr. 230/2011 şi nici prin hotărârile de guvern emise în executarea acestei ordonanţe de urgenţă (Hotărârea Guvernului nr. 422/2010, Hotărârea Guvernului nr. 257/2012, Hotărârea Guvernului nr. 598/2012, Hotărârea Guvernului nr. 954/2012, Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2012, Hotărârea Guvernului nr. 149/2013, Hotărârea Guvernului nr. 355/2013, Hotărârea Guvernului nr. 697/2013, Hotărârea Guvernului nr. 977/2013, Hotărârea Guvernului nr. 248/2014, Hotărârea Guvernului nr. 551/2014 etc.) statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul creditorilor la încasarea daunelor moratorii, poate fi prezumat ca o recunoaştere tacită a dreptului la acţiune pentru dobânzi moratorii? În cazul în care răspunsul este afirmativ, recunoaşterea tacită a dreptului la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus menţionate poate fi valorizată de instanţă ca renunţare tacită a debitorilor la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune? 5. Art. 1838 şi 1839 Cod civil din 1864 trebuie interpretate şi aplicate în sensul că renunţarea, fie ea expresă sau tacită, la prescripţia extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau facultăţii de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune ? 6. Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 17 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ trebuie interpretat şi aplicat în sensul că noua prescripţie, care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii, este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă recunoaşterea datoriei este făcută în cursul termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită? 7. Dispoziţiile art. 1079 alin. 2 pct. 3 Cod civil 1864 şi/sau ale art. 1.523 alin. 2 lit. a Cod civil 2009 îşi găsesc aplicabilitate şi în materia drepturilor salariale, în sensul că angajatorul este de drept în întârziere de la momentul scadenţei dreptului de creanţă care constă în dreptul salarial neacordat? 8. Art. 8 din Decretul nr. 167/1958, republicat, poate fi interpretat şi/sau aplicat în sensul că în cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează fără discontinuitate în timp), dreptul material la acţiune începe să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite, chiar dacă păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea de la momentul iniţial al săvârşirii faptei ilicite?” II. Temeiul juridic al sesizării 3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. III. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 4. Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a fost învestită, în dosarul nr. 4.714/110/2013, cu soluţionarea apelului civil declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu reclamantele Ene Mariana, Ciobănuc Nicoleta Veronica, Vasiluţă Clara Anca, Tudorachi (Moisă) Elena, Bogatu Carmen Lica, Dinu Albu lonuţ, Roca Oana Alina, Pralea Georgiana, Tătărăscu Maria, Fodor (Coardă) Cristina Alina, Constantinoiu Elena, Lovin Emilia, Teacă Maria, Zgheran Mihaela, Lepădatu (lacob) Cristina Alina, Bogdan Vasilica Anca, Popescu Carmen, Agapie Crezantema, Roşu Ana, Strătilă Ionela, Mardare Simona, Petriceanu Luminiţa, Bîrsan (Dîrlău) Corina, Benchea Viorica, Şaran Virginica, Sachelaru Mariana, Secită Elena, Olteanu Tatiana, Pătrăţanu Veronica Mihaela, Nechitescu (Trofin) Lăcrămioara, Andrieş (Bordaş) Anuela Maria, Isvoran Elena, Mihalcea (Raţă) Silvia, Ghercă Margareta, Scârlat (Buraga) Laura Elena, Grosu (Savin) Nicoleta, Vasiluţă Lucia Roxana, Hanu (Fasolă) Violeta Aurelia, Cotîrlici Milica, Andrei (Tâmpescu) Alina şi intimaţii Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bacău împotriva Sentinţei civile nr. 1.120 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia I civilă, prin care s-au respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a statului român şi s-a respins capătul de cerere formulat împotriva acestuia ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă şi s-a admis în parte acţiunea promovată de către reclamante, astfel cum a fost modificată, fiind obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bacău la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlul de drepturi salariale prin Sentinţa civilă nr. 106/D din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 05 iunie 2007, precum şi prin Sentinţa civilă nr. 472/D din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 19 septembrie 2007. 5. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele: Dreptul dedus judecăţii este prescriptibil într-un termen de 3 ani, conform art. 3 raportat la art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat. Totuşi, conform art. 16 alin. 1 lit. a) din acelaşi act normativ, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (în cazul de faţă pârâţilor). În virtutea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări de Legea nr. 230/2011, pârâţii au efectuat plăţi parţiale ale sumelor evidenţiate în titlurile executorii enunţate anterior, astfel cum au precizat reclamanţii, aspecte necontestate de părţile adverse. Aceste plăţi parţiale, echivalând cu o recunoaştere neechivocă a întregii datorii, au întrerupt cursul prescripţiei şi în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune cu privire la dobânda legală, ca accesoriu al debitelor principale. 6. Punctul de vedere al pârâtului, potrivit căruia recunoaşterea trebuie să se refere la pretenţiile afirmate, în cazul de faţă – dobânda legală, nu este riguros exact şi nu poate fi validat juridic. Instanţa aminteşte faptul că unul dintre principiile prescripţiei extinctive rezidă, conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, în regula că, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Şi art. 2.503 alin. (2) din Codul civil consacră, în cazul prestaţiilor succesive, o prescripţie deosebită în cazul executării obligaţiilor băneşti. Art. 1.053 din Codul civil, invocat de reclamanţi în acţiune, se referă la retractarea revocării, situaţie ce nu este incidentă în cauza de faţă. 7. Totodată, potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, republicat, prescripţia se întrerupe printr-un act începător de executare şi actul începător de executare a fost reprezentat de plăţile succesive efectuate în baza art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări de Legea nr. 230/2011. Potrivit art. 2.537 din Codul civil, prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere. 8. În virtutea principiului invocat mai sus, dreptul la acţiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal, chiar dacă termenul pentru dreptul accesoriu, privit în mod separat, nu s-ar fi îndeplinit (de exemplu, situaţia în care momentul de început al termenului nu coincide pentru principal şi accesoriu).

Pe baza unui raţionament analogic regulii evocate, este firesc şi logic, dar şi deopotrivă echitabil ca orice întrerupere ori suspendare a cursului prescripţiei relative la dreptul principal să se aplice şi dreptului accesoriu, în speţa analizată – dobânzilor solicitate prin acţiune, introducerea acţiunilor privind drepturile principale operând ca o punere în întârziere. IV. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Actele normative incidente în cauză sunt următoarele: I. Decretul nr. 167/1958, republicat: „Art. 1. – Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.” „Art. 8. – Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.” „Art. 12. – În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.” „Art. 16. – Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; în raporturile dintre organizaţiile socialiste, recunoaşterea nu întrerupe curgerea prescripţiei; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea. Art. 17. – Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie. În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare. II. Codul civil din 1864 ” Art. 523. – Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile.” „Art. 525. – Fructele civile se socotesc dobândite zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în proporţiune cu durata uzufructului său. Această regulă se aplică la arenzi şi la chiriile caselor şi la alte fructe civile.” Art. 1079 alin. 2 pct. 3 „Debitorul este de drept în întârziere (…) 3. când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă.” „Art. 1838. – Nu se poate renunţa la prescripţiune decât după împlinirea ei.” „Art. 1839. – Renunţarea la prescripţiune este sau expresă sau tacită. Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat.” III. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 1523 alin. (2) lit. a): „(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;”. V. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 octombrie 2013, pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 4.714/110/2013, reclamantele Ene Mariana, Ciobănuc Nicoleta Veronica, Vasiluţă Clara Anca, Tudorachi (Moisă) Elena, Bogatu Carmen Lica, Dinu Albu Ionuţ, Roca Oana Alina, Pralea Georgiana, Tătărăscu Maria, Fodor (Coardă) Cristina Alina, Constantinoiu Elena, Lovin Emilia, Teacă Maria, Zgheran Mihaela, Lepădatu (Iacob) Cristina Alina, Bogdan Vasilica Anca, Popescu Carmen, Agapie Crezantema, Roşu Ana, Strătilă Ionela, Mardare Simona, Petriceanu Luminiţa, Bîrsan (Dîrlău) Corina, Benchea Viorica, Şaran Virginica, Sachelaru Mariana, Secită Elena, Olteanu Tatiana, Pătrăţanu Veronica Mihaela, Nechitescu (Trofin) Lăcrămioara, Andrieş (Bordaş) Anuela Maria, Isvoran Elena, Mihalcea (Raţă) Silvia, Ghercă Margareta, Scârlat (Buraga) Laura Elena, Grosu (Savin) Nicoleta, Vasiluţă Lucia Roxana, Hanu (Fasolă) Violeta Aurelia, Cotîrlici Milica, Andrei (Tâmpescu) Alina au chemat în judecată pe pârâţii Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bacău, solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlu de drepturi salariale restante prin sentinţele civile nr. 472/D din 13 iunie 2008 şi 106/D din 18 februarie 2008 pronunţate de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3.909/110/2007, respectiv Dosarul nr. 5.227/110/2007, calculate în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, respectiv Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, începând cu ultimii trei ani anterior introducerii acţiunii şi, în continuare, până la data plăţii efective a drepturilor salariale restante.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că cele două hotărâri judecătoreşti sunt irevocabile şi au fost executate doar în parte, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 1088 din Codul civil din 1864 şi respectiv art. 1.053 din Codul civil, li se cuvine dobânda legală, calculată potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011. În susţinerea posibilităţii cumulării dobânzii legale cu actualizarea creanţei s-a invocat Decizia nr. 722 din 23.02.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în susţinerea principiului securităţii juridice, reclamantele au mai invocat şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României.

La data de 21 mai 2014, reclamantele şi-au modificat petitul acţiunii, în sensul că au solicitat acordarea dobânzilor legale de la data la care au fost formulate cererile de chemare în judecată în dosarele nr. 3.909/110/2007 şi nr. 5.227/110/2007 înregistrate pe rolul Tribunalului Bacău, şi anume de la 5 iunie 2007, respectiv de la 19 septembrie 2007, prin care au solicitat plata debitului principal. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1.522 alin. (1) din Codul civil. Reclamantele au arătat, totodată, că dreptul material la acţiune nu este prescris, deoarece a operat întreruperea cursului prescripţiei extinctive, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, ca urmare a plăţilor parţiale făcute de pârâţi în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Pârâtul Statul român a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, chemat în judecată prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, invocând dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 12 iunie 2013 a formulat întâmpinare pârâtul Ministerul Justiţiei, care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că, în condiţiile în care operează actualizarea în funcţie de rata inflaţiei, nu se mai justifică şi dobânda legală, căci s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului şi la îmbogăţire fără just temei. În opinia acestui pârât, creanţele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadenţă, în condiţiile în care prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 s-a instituit o procedură specială de executare a titlurilor executorii de tipul celor invocate, eşalonându-se plata sumelor şi suspendându-se de drept orice cerere de executare silită. În subsidiar, acest pârât a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, sumele fiind prescrise. A susţinut că, în speţă, nu a avut loc întreruperea prescripţiei, întrucât recunoaşterea de care se prevalează reclamanţii trebuie să fie neîndoielnică, să rezulte din împrejurări neechivoce şi să se refere la pretenţiile afirmate, în cazul de faţă, dobânda legală.

La data de 12 iunie 2013 a formulat întâmpinare Curtea de Apel Bacău prin care a invocat autoritatea de lucru judecat, întrucât, prin cele două sentinţe judecătoreşti, a fost respins capătul de cerere accesoriu având ca obiect plata dobânzii legale pentru viitor. De asemenea a invocat şi excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, susţinând că, în cazul dobânzii legale care reprezintă daune interese moratorii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data scadenţei dreptului principal, or, drepturile salariale obţinute de reclamanţi prin cele două titluri executorii erau deja scadente la momentul formulării acţiunilor ce au avut ca obiect plata drepturilor principale. S-a invocat art. 1.535 alin. (1) din Codul civil şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat. În opinia pârâtei, nu a operat întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune în sens material, aşa cum susţin reclamantele, deoarece efectuarea plăţilor parţiale şi eşalonate a drepturilor principale în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, de către ordonatorii de credite a produs efecte juridice doar în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Or, prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu se confundă cu prescripţia dreptului la acţiune. Prima este o prescripţie de drept procesual civil, iar cea de a doua este o prescripţie de drept substanţial. Totodată, s-a susţinut că Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este aplicabilă în cauză, deoarece aceasta nu înlătură de la aplicare dispoziţiile legale care reglementează autoritatea de lucru judecat şi/sau prescripţia dreptului la acţiune în sens material.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.120 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.714/110/2013 s-au respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, s-a admis în parte acţiunea promovată de către reclamante, astfel cum a fost modificată şi au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bacău la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlul de drepturi salariale prin Sentinţa civilă nr. 106/D din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 5 iunie 2007, precum şi prin Sentinţa civilă nr. 472/D din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 19 septembrie 2007.

Considerentele instanţei au fost, în esenţă, următoarele: Este adevărat că dreptul dedus judecăţii este prescriptibil într-un termen de 3 ani, conform art. 3 raportat la art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat. Totuşi, conform art. 16 alin. 1 lit. a) din acelaşi act normativ, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (în cazul de faţă pârâţilor). Se reţine că, în virtutea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, pârâţii au efectuat plăţi parţiale ale sumelor evidenţiate în titlurile executorii enunţate anterior, astfel cum au precizat reclamanţii, aspecte necontestate de părţile adverse. Aceste plăţi parţiale, echivalând cu o recunoaştere neechivocă a întregii datorii, au întrerupt cursul prescripţiei şi în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune cu privire la dobânda legală, ca accesoriu al debitelor principale. Punctul de vedere al pârâtului, potrivit căruia recunoaşterea trebuie să se refere la pretenţiile afirmate, în cazul de faţă – dobânda legală, nu este riguros exact şi nu poate fi validat juridic. Instanţa aminteşte faptul că unul din principiile prescripţiei extinctive rezidă, conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, în regula că, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Totodată, art. 2.503 alin. (2) din Codul civil consacră în cazul prestaţiilor succesive o prescripţie deosebită în cazul executării obligaţiilor băneşti, iar art. 1.053 din acelaşi act normativ, invocat de reclamanţi în acţiune, se referă la retractarea revocării, situaţie ce nu este incidentă în cauza de faţă. Potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, republicat, prescripţia se întrerupe printr-un act începător de executare şi actul începător de executare a fost reprezentat de plăţile succesive efectuate în baza art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. Potrivit art. 2.537 din Codul civil, prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere. În virtutea principiului invocat mai sus, dreptul la acţiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal, chiar dacă termenul pentru dreptul accesoriu, privit în mod separat, nu s-ar fi îndeplinit (de exemplu, situaţia în care momentul de început al termenului nu coincide pentru principal şi accesoriu). Pe baza unui raţionament analogic regulii evocate, este firesc şi logic, dar şi deopotrivă echitabil, ca orice întrerupere ori suspendare a cursului prescripţiei relative la dreptul principal să se aplice şi dreptului accesoriu, în speţa analizată – dobânzilor solicitate prin acţiune. Introducerea acţiunilor privind drepturile principale operează ca o punere în întârziere.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Justiţiei care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, în principal ca neîntemeiată şi, în subsidiar, ca prescrisă.

Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în cadrul soluţionării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii, dispunând, totodată, suspendarea cauzei până la pronunţarea soluţiei cu privire la dezlegarea în drept a problemelor sesizate, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. VI. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea din data de 4 mai 2015, în Dosarul nr. 4.717/110/2013, Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de următoarele: Cauza este în curs de judecată, în apel, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de la curtea de apel. Soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în apel depinde de lămurirea chestiunilor de drept, deoarece acestea au relevanţă asupra soluţionării excepţiei prescripţiei extinctive, excepţie de fond. Prin admiterea acesteia, instanţa este împiedicată să cerceteze, în fond, dreptul dedus judecăţii. Legea nu defineşte noţiunea de noutate şi nici criteriile în baza cărora poate fi determinată, dar, în doctrină, s-a apreciat că sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost anterior dedusă judecăţii, adică în privinţa căreia instanţa supremă nu a mai statuat printr-un recurs în interesul legii sau un recurs în casaţie. De asemenea, a fost exprimată opinia potrivit căreia noutatea se poate referi atât la o reglementare nou-intrată în vigoare, cât şi la o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost reglementată ca un mijloc alternativ (paralel) pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, alături de recurs în interesul legii, şi nu ca un mecanism distinct de recursul în interesul legii care are ca unic scop preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare (control a priori), aşa cum s-a reţinut uneori în considerentele unor decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, fiind menţionate, în acest sens, considerentele deciziilor nr. 3 din 14 aprilie 2014, nr. 4 din 14 aprilie 2014, nr. 6 din 23 iunie 2014, nr. 7 din 30 iunie 2014 şi nr. 10 din 20 octombrie 2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Această concluzie rezultă, fără echivoc, în primul rând, din faptul că incidentul procedural care constă în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost reglementat ca o secţiune a aceluiaşi capitol intitulat „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare”.

Chestiunea de drept dedusă judecăţii prezintă caracter de noutate având în vedere că a devenit actuală, în special după pronunţarea Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. VII. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin Încheierea din 4 mai 2015, Curtea de Apei Bacău – Secţia I civilă a exprimat următorul punct de vedere: Atât litigiile referitoare la drepturile salariale cuvenite personalului bugetar, cât şi cele având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru executarea cu întârziere a titlurilor executorii privind asemenea drepturi, sunt litigii de muncă.

Aşa fiind, în aceste litigii sunt incidente prevederile art. 171 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), care prevăd că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutare în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar termenul de prescripţie este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale derivând din plata salariului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. De asemenea, prin art. 278 alin. (1) din Codul muncii se prevede că dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.

Prin urmare, termenelor de prescripţie reglementate de art. 171 şi 268 din Codul muncii le sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, republicat, respectiv ale art. 2.500 şi următoarele din Codul civil privind începutul, suspendarea sau întreruperea curgerii lor.

Prin raportare doar la data formulării prezentei acţiuni, fără a avea în vedere şi celelalte instituţii juridice care guvernează prescripţia extinctivă (întreruperea prescripţiei şi renunţarea la prescripţie), se poate spune, desigur, că acţiunea formulată de reclamante este, cel puţin în parte, prescrisă, deoarece, pe de o parte, în cazul dobânzii legale care reprezintă daune-interese moratorii termenul de prescripţie începe să curgă de la data scadenţei dreptului principal, or, drepturile salariale obţinute de reclamanţi prin cele două titluri executorii erau deja scadente la momentul formulării acţiunilor ce au avut ca obiect plata drepturilor principale, iar, pe de altă parte, efectuarea plăţilor parţiale şi eşalonate a drepturilor principale în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, de către ordonatorii de credite a produs efecte juridice doar în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Or, prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu se confundă cu prescripţia dreptului la acţiune. Prima este o prescripţie de drept procesual civil, iar cea de a doua o prescripţie de drept substanţial.

O astfel de concluzie este vădit greşită motivat de faptul că, pe de o parte, termenul de prescripţie a fost întrerupt de mai multe ori şi în diverse modalităţi în perioada iunie 2007-11 decembrie 2014 [data când expiră termenul general de prescripţie liberatorie de 3 ani calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 230/2011, care a fost ultimul act normativ care a întrerupt cursul prescripţiei prin recunoaşterea, cel puţin implicită, atât a creanţelor principale, cât şi a celor accesorii (dobânzile)], iar, pe de altă parte, prin renunţarea implicită (tacită) la prescripţie pârâţii au pierdut pentru totdeauna dreptul sau facultatea de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune, după cum vom argumenta în continuare.

Precizări în ceea ce priveşte cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în sens material (mai exact a acelei componente a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea creditorului de a obţine condamnarea debitorului la executarea obligaţiei corelative dreptului de creanţă) pentru pretenţiile solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată: Aplicarea în timp a normelor prescripţiei extinctive

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantele au solicitat plata de dobânzii moratorii începând cu 5 iunie 2007, respectiv 19 septembrie 2007 şi până la data plăţii efective a drepturilor salariale principale.

Art. 6 alin. (4) din Codul civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că „prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil (adică 01 octombrie 2011) sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit (adică Decretului nr. 167/1958, republicat, şi Codului civil din 1864)”.

Soluţia reglementată de Codul civil este in actu nu numai simplă, presupunând aplicarea unei singure legi, ci şi una sigură, dând satisfacţie principiului securităţii juridice şi principiului preeminenţei dreptului, şi, deopotrivă, echitabilă, deoarece menţine echilibrul dintre părţi în aşa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să invoce în beneficiul său prevederile legii noi.

În concluzie, în opinia instanţei de sesizare, în cauza pendinte, sunt aplicabile, în principiu, atât dispoziţiile din vechea reglementare (Decretul nr. 167/1958, republicat, şi Codul civil din 1864), pentru dobânzile aferente perioadei 5 iunie 2007- 1 octombrie 2011, cât şi dispoziţiile din noua reglementare (Codul civil), pentru dobânzile aferente perioadei ulterioare datei de 1 octombrie 2011.

Problema delimitării câmpului de aplicaţie a Decretului nr. 167/1958, republicat, şi a Codului civil din 1864 în materie de prescripţie extinctivă Prevederile Codului civil din 1864 referitoare la prescripţia extinctivă, neabrogate expres prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958, republicat, rămân în fiinţă numai în măsura în care nu contravin dispoziţiilor acestuia din urmă sau, după caz, nu sunt incompatibile cu ele.

Prin urmare, în cazul în care unele dispoziţii din Codul civil din 1864 nu au şi nici nu-şi găsesc vreun corespondent în Decretul nr. 167/1958, republicat, nefiind incompatibile cu principiile care au stat la baza noii reglementări, ele au rămas în vigoare, fiind deopotrivă aplicabile şi prescripţiei extinctive.

În concluzie, intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, republicat, nu a însemnat abrogarea tuturor dispoziţiilor Codului civil din 1864 referitoare la prescripţie, deoarece au fost menţinute expres sau implicit numeroase dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă. Astfel, au rămas intacte şi, deci, aplicabile în continuare dispoziţiile art. 1838-1840 din Codul civil din 1864, care reglementează renunţarea la prescripţia extinctivă împlinită (câştigată).

Termenul de prescripţie extinctivă (liberatorie) Daunele moratorii solicitate prin acţiune fiind drepturi de creanţă, acţiunile personale prin care ele se valorifică sunt supuse termenului general de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 171 şi 268 din Codul muncii, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi art. 2.517 din Codul civil.

Când începe să curgă acest termen de prescripţie extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor? Nici în Decretul nr. 167/1958, republicat, şi nici în Codul civil din 1864 sau în Codul civil nu există o prevedere expresă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor moratorii. În opinia instanţei de sesizare, în cazul obligaţiilor băneşti, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru plata dobânzilor moratorii, care constituie pretenţii accesorii, nu este legat de începutul prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţia principală, ci de data la care acestea (dobânzile) devin exigibile, adică de la data dobândirii lor, deoarece dreptul la dobânzi nu se naşte odată cu dreptul la creanţa principală, ci el se dobândeşte, „zi cu zi” (pro rata temporis), cum prevede art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, art. 525 din Codul civil din 1864 raportat la art. 523 din acelaşi act normativ şi art. 711 din Codul civil raportat la art. 2.526 din actul normativ anterior menţionat.

În consecinţă, în cazul dobânzilor, dreptul la acţiune pentru plata lor ia naştere după expirarea fiecărei zile de întârziere şi se prescrie după trecerea unui termen de trei ani. Dobânda se acumulează şi devine exigibilă, „zi cu zi”, pe măsura trecerii timpului în care creanţa principală trebuia să fie plătită.

Termenul de trei ani se calculează însă în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de trei ani. Aşadar, data dobândirii dobânzilor este sfârşitul fiecărei zile, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile. Deşi dobânda legală este calculată în procente pe an, daunele moratorii (dobânzile de întârziere) se calculează practic tot „pe zile”, întrucât, aşa cum s-a arătat, dobândirea lor are loc „zi cu zi”.

Principiile efectului prescripţiei extinctive Conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, aplicabil în cauză pentru perioada de timp cuprinsă între 5 iunie 2007 şi 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv, potrivit art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”. Acest principiu reprezintă o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale. Aşadar, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept de creanţă principal se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii personale etc.

Întreruperea prescripţiei extinctive atât în ceea ce priveşte drepturile principale de creanţă, cât şi drepturile accesorii de creanţă în cauza de faţă Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive incidente în cauza de faţă sunt: – introducerea unei cereri de chemare în judecată, conform art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi art. 2.537 pct. 2 din Codul civil; şi – efectuarea unui act voluntar de recunoaştere sau de executare a dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi art. 2.537 pct. 1 din Codul civil.

În practica judiciară, ţinând seama de regula mai sus amintită, accesorium sequitur principale, şi de fundamentul întreruperii prescripţiei extinctive care constă în lipsa de convingere a titularului dreptului în privinţa temeiniciei pretenţiei sale deduse din starea sa de pasivitate şi prezumarea situaţiei de fapt a celui în folosul căruia curge prescripţia extinctivă ca fiind conformă cu starea de drept, bazată pe împotrivirea acestuia, s-a stabilit că, de principiu, odată cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde debitul principal se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi.

Or, prescripţia dreptului la acţiune în ceea ce priveşte dreptul principal de creanţă (reprezentat de drepturile salariale restante pe care reclamantele le-au solicitat prin acţiunile formulate în cele două dosare în anul 2007) s-a întrerupt (nu împlinit), în mod definitiv, la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au admis aceste acţiuni, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, republicat. De la acest moment (al rămânerii definitive ) a început să curgă o nouă prescripţie, cu un alt obiect, şi anume dreptul de a cere executarea silită, aceasta fiind o prescripţie de drept procesual civil, termenul de prescripţie pentru acest nou tip de prescripţie fiind, conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi art. 705 din Codul de procedură civilă, tot de trei ani.

Rezultă că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată în cauza pendinte, dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte drepturile principale de creanţă solicitate de reclamante prin acţiunile pe care le-au formulat în anul 2007 nu era prescris, astfel că nu-şi găseşte aplicabilitate în cauză principiul prevăzut de art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, pentru perioada de timp cuprinsă între octombrie 2004 şi 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod Civil, respectiv de art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii […]”.

Efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, asupra obliga