Decizia nr. 13 din 08.06.2015

Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 2 februarie 2015, în Dosarul nr. 8.235/117/2013, sesizarea, din oficiu, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: – modul de interpretare/aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prin stabilirea dacă este admisibilă constatarea pe cale judiciară a prestării muncii în condiţii speciale în cazul în care la nivelul angajatorului s-a efectuat procedura prealabilă conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însă aceasta nu a vizat meseria/funcţia exercitată de reclamant.

Expunerea succintă a procesului La data de 11 iunie 2013, reclamantul Iova Gheorghe, în contradictoriu cu pârâta Societatea Comercială MECHEL – S.A. prin RVA INSOLVENCY SPECIALISTS – S.R.L. PHOENICIA BUSINESS CENTER, a solicitat obligarea acesteia să recunoască activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă în perioada 22 ianuarie 1991-1 februarie 1996 ca fiind încadrată în condiţii deosebite de muncă în procent de 100%, obligarea pârâtei să recunoască activitatea desfăşurată în grupa I de muncă în perioada 1 februarie 1996-1 aprilie 2001 ca fiind încadrată în condiţii speciale de muncă în procent de 100%, obligarea pârâtei să recunoască activitatea desfăşurată în perioada 1 aprilie 2001-11 februarie 2013 ca fiind încadrată în condiţii speciale de muncă în procent de 100% din timp, precum şi obligarea pârâtei să îi elibereze o adeverinţă din care să rezulte perioadele menţionate anterior şi încadrarea în condiţii speciale şi deosebite de muncă. Prin Sentinţa civilă nr. 3.098/2014 din 4 aprilie 2014, Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunea introductivă, reţinând următoarele: În perioada 22 ianuarie 1991-1 februarie 1996, reclamantul a fost încadrat în funcţia de inginer coordonant mecanic, în cadrul Secţiei TOS, beneficiind de grupa a II-a de muncă, conform pct. 3 şi 10 din anexa nr. 2 din Ordinul Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi al Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării (Ordinul nr. 50/1990) cu grad de participare 100%, în perioada 1 februarie 1996-1 aprilie 2001, reclamantul a fost încadrat în funcţia de inginer coordonant mecanic în cadrul Secţiei OE1 şi a beneficiat de grupa I de muncă, cu grad de participare 100%, iar, în perioada 1 aprilie 2001-11 februarie 2013, reclamantul a fost încadrat în funcţia de inginer IRME, şef de secţie adjunct, în cadrul Secţiei OE1 şi laminor, fără să i se acorde grupă de muncă. Acordarea grupei a II-a şi, apoi, a grupei I de muncă s-a făcut în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 50/1990. Dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi ale art. 18 şi 29 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, care se referă la încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite ca fiind locuri de muncă unde gradul de expunere la factorii de risc profesional sau la condiţiile specifice unor categorii de servicii publice, pe toată durata timpului normal de muncă, pot conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la comportamente riscante în activitate cu consecinţe asupra securităţii şi sănătăţii în muncă a asiguraţilor, nu pot fi aplicabile în speţă, întrucât Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dispune numai pentru viitor de la data intrării sale în vigoare şi nu are putere retroactivă. Pentru respectiva perioadă au fost aplicabile prevederile Ordinului nr. 50/1990. Societatea pârâtă este prevăzută în anexa nr. 3 pct. 36 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, ca unitate care a obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare. În anexa nr. 2 din acelaşi act normativ, la pct. 19, 23, 24, 25 şi 26 sunt enumerate activităţile care se încadrează în grupe speciale, printre care se află şi activitatea desfăşurată de personalul din oţelării din turnătorii, din activitatea de laminare la cald şi de forjare continuă la cald. După data de 1 ianuarie 2011, când a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, reclamantul avea funcţia de conducere de şef de secţie adjunct în cadrul Secţiei OE1 şi laminor pentru care a primit indemnizaţie de conducere. Simpla enumerare a acestor activităţi nu poate duce la încadrarea de către instanţă a reclamantului în condiţii speciale de muncă în perioada în care acesta a avut funcţie de conducere. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, locurile de muncă în care se desfăşoară activităţile prevăzute în anexa nr. 1 din actul normativ anterior menţionat sunt încadrate în condiţii speciale. La art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege se prevede că locurile de muncă prevăzute la alin. (1) sunt cele din unităţile prevăzute în anexa nr. 2 care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare. La pct. 23 din anexa nr. 1 sunt prevăzute activităţile desfăşurate de personalul de oţelării care constau în încărcarea cuptoarelor, elaborarea oţelului în cuptoare, în convertizoare, în cuptoare electrice, în instalaţii de retopire sub zgură şi tratament tehnic în vid care au capacitatea de cel puţin 5 tone pe şarjă, în turnarea oţelului prin procedeul continuu şi în lingouri la uzinele siderurgice, în pregătirea gropii de turnare, în tunarea şi evacuarea oţelului şi în activităţile la cazanele recuperatoare de la oţelăriile cu convertizoare. Funcţia deţinută de către reclamant în această perioadă nu presupune efectuarea niciuneia dintre aceste activităţi. Prima instanţă a reţinut că este nevoie de respectarea etapelor în ordine cronologică în ce priveşte încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi de încadrarea în acestea a secţiei, a atelierului, a locului de muncă, a activităţii desfăşurate, a categoriilor profesionale şi a numărului de angajaţi. Este evident că, la funcţia deţinută de către reclamant, acesta nu putea fi nominalizat în categoriile profesionale în care se încadrează grupele speciale de muncă. Prevederile art. 158 teza II din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la asimilarea grupei I de muncă anterioară datei de 1 aprilie 2001 cu condiţii speciale de muncă dacă asiguratul dovedeşte că a fost încadrat în această grupă conform metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare. Asimilarea grupei I de muncă cu grupa de muncă în condiţii speciale poate face obiectul unui litigiu de asigurări sociale, şi nu a unui litigiu de muncă. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii. Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, în cadrul soluţionării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept deduse judecăţii, dispunând, totodată, suspendarea cauzei până la pronunţarea soluţiei cu privire la dezlegarea în drept a problemelor sesizate, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile Normele a căror interpretare se solicită sunt cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare: „Art. 1. – În sensul prezentei hotărâri, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: a) locuri de muncă în condiţii speciale reprezintă acele locuri de muncă unde există factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă şi a condiţiilor de realizare a acesteia, conduc în timp la reducerea prematură a capacităţii de muncă, îmbolnăviri profesionale şi la comportamente riscante în activitate cu urmări grave asupra securităţii şi sănătăţii angajaţilor şi/sau a altor persoane; b) persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale sunt angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe parcursul programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la lit. a); c) expertiza tehnică a locurilor de muncă în vederea încadrării acestora în condiţii speciale reprezintă identificarea factorilor de risc existenţi la locul de muncă, care nu pot fi înlăturaţi; d) expertiza medicală în vederea încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale reprezintă procesul de evaluare, în baza datelor medicale, a efectelor riscurilor care nu pot fi înlăturate, asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate a angajaţilor. Art. 2. – (1) Criteriile pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiţii speciale sunt următoarele: a) încadrarea locurilor de muncă în grupa I de muncă, anterior datei de 1 aprilie 2001; b) desfăşurarea activităţii în condiţii speciale pe durata programului normal de lucru din luna respectivă numai în locurile de muncă definite la art. 1 lit. a); c) existenţa la locurile de muncă în condiţii speciale a unor factori de risc care nu pot fi înlăturaţi, în condiţiile în care s-au luat măsurile tehnice şi organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea acestora, în conformitate cu legislaţia de protecţie a muncii în vigoare; d) efecte asupra persoanelor din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, datorate în exclusivitate unor cauze profesionale şi înregistrate pe perioada ultimilor 15 ani; e) efecte asupra capacităţii de muncă şi stării de sănătate, evaluate în baza datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, de structurile medicale de medicina muncii sau la comisiile de expertizare a capacităţii de muncă, pe perioada ultimilor 15 ani. (2) Încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale se va realiza în condiţiile îndeplinirii tuturor criteriilor menţionate la alin. (1). Art. 3. – (1) Metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale include următoarele etape, în ordinea cronologică indicată: a) nominalizarea locurilor de muncă care se solicită a fi încadrate în condiţii speciale, efectuată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii; b) solicitarea de verificare a activităţilor cuprinse în lista locurilor de muncă în condiţii speciale, iniţiată de angajator împreună cu sindicatele reprezentative, potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, adresată inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia se află locul de muncă respectiv sau Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare. Lista locurilor de muncă în care se desfăşoară activităţi ce pot fi încadrate în condiţii speciale, cu respectarea prevederilor prezentei hotărâri, este prevăzută în anexa nr. 1; c) verificarea de către inspectoratele teritoriale de muncă sau Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare a locurilor de muncă nominalizate la lit. a), din punct de vedere al îndeplinirii măsurilor tehnico-organizatorice pentru eliminarea sau diminuarea riscurilor profesionale prevăzute de legislaţia privind protecţia muncii ori în normele fundamentale de securitate radiologică, după caz, confirmată prin procesul-verbal întocmit conform anexei nr. 2.1, respectiv anexei nr. 2.2; d) efectuarea expertizei tehnice, la solicitarea angajatorului împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, în vederea identificării factorilor de risc care nu pot fi înlăturaţi, conform criteriului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. c), precum şi a efectelor asupra persoanelor, definite conform criteriului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. d); e) efectuarea expertizei medicale, la solicitarea angajatorului, împreună cu sindicatele reprezentative, potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, în vederea identificării şi interpretării datelor medicale înregistrate la nivelul cabinetelor medicale de întreprindere, al structurilor medicale de medicina muncii şi al comisiilor de expertizare a capacităţii de muncă, pentru confirmarea criteriului stabilit la art. 2 alin. (1) lit. e). (2) Etapele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) sunt condiţionate de rezultatul verificării menţionate la alin. (1) lit. c). (3) În cazul în care angajatorul nu declanşează procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii pot sesiza inspectoratele teritoriale de muncă, care vor dispune verificarea locurilor de muncă conform alin. (1) lit. c). Art. 4. – Solicitarea angajatorului de verificare a locurilor de muncă în condiţii speciale, menţionată la art. 3 alin. (1) lit. b), va cuprinde obligatoriu următoarele date: unitatea, secţia, atelierul, locul de muncă, descrierea activităţii de bază desfăşurate, precum şi categoriile profesionale şi numărul de angajaţi. Art. 5. – (1) În vederea încadrării locurilor de muncă în condiţii speciale se constituie, prin ordin comun al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi al ministrului sănătăţii, Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale, compusă din reprezentanţi ai celor două ministere. După caz, la solicitarea Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale, prin Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, aceasta se completează cu un reprezentant al Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare. (2) Secretariatul Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale se constituie la Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. (3) Angajatorul va depune la secretariatul Comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale un dosar cuprinzând următoarele documente: a) lista semnată de angajator şi de sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, şi de reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori de responsabilul cu protecţia muncii, care cuprinde categoriile profesionale şi numărul de angajaţi, în raport cu fiecare categorie, ce urmează să fie încadraţi în condiţii speciale, inclusiv confirmarea respectării criteriului menţionat la art. 2 alin. (1) lit. b); b) dovada încadrării locului de muncă în grupa I de muncă, conform reglementărilor existente până la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, semnată de angajator; c) procesul-verbal întocmit de inspectoratul teritorial de muncă sau de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, după caz, cu specificaţia în clar că au fost luate sau nu au fost luate măsurile tehnice şi organizatorice pentru eliminarea şi/sau diminuarea riscurilor, prevăzute în legislaţia de protecţie a muncii sau în normele fundamentale de securitate radiologică, după caz; d) rezultatul expertizei tehnice prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. d), prin care se confirmă existenţa unor factori de risc care nu pot fi înlăturaţi, în condiţiile respectării măsurilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c); e) procesul-verbal încheiat de instituţia care a efectuat expertiza medicală, cu specificaţia în clar a îndeplinirii criteriului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. e), în conformitate cu rezultatul expertizei medicale, după modelul prezentat în anexa nr. 3. Art. 6. – (1) În urma analizării dosarului de către Comisia pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale, constituită în cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, se acordă avizul sau se respinge motivat solicitarea de emitere a acestuia. (2) Formularul de acordare a avizului prevăzut la alin. (1) se întocmeşte în conformitate cu modelul prezentat în anexa nr.

Art. 7. – Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, în baza avizelor acordate de comisia prevăzută la art. 5 alin. (1), iniţiază procedura de elaborare a proiectului de lege privind completarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 8. – (1) Angajatorul este obligat să depună la casele teritoriale de pensii, la definitivarea contractului colectiv de muncă, lista categoriilor profesionale care au fost încadrate în aceste locuri de muncă în condiţii speciale. (2) Modificările intervenite la locurile de muncă încadrate în condiţii speciale, privind categoriile profesionale, vor fi comunicate caselor teritoriale de pensii de către angajator. (3) Angajatorul este obligat să depună lunar la casele teritoriale de pensii declaraţiile privind evidenţa nominală a asiguraţilor care în luna anterioară şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă în condiţii speciale. Art. 9. – Locurile de muncă încadrate în condiţii speciale potrivit legii se consideră în aceste condiţii şi pe perioada încadrată în grupa I de muncă conform legislaţiei anterioare, cu excepţia activităţii prevăzute la art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în care şi perioada încadrată în grupa II de muncă se consideră în aceste condiţii. Art. 10. – (1) Perioadele de timp în care un asigurat care îşi desfăşoară activitatea în condiţii speciale de muncă se afla în concediu pentru incapacitate temporară de muncă şi/sau în concediu de odihnă sunt asimilate stagiului de cotizare realizat în condiţii speciale de muncă. (2) Perioadele de timp corespunzătoare programului normal de lucru, anterioare datei de 1 aprilie 2001, în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea cel puţin 50%, respectiv 70% din timpul normal de lucru în locurile de muncă prevăzute în grupa I, respectiv grupa II de muncă, conform legislaţiei anterioare şi care sunt încadrate ca locuri de muncă în condiţii speciale potrivit prezentei hotărâri, sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale. Art. 11. – (1) Dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locuri de muncă în condiţii speciale, în vederea pensionării, se realizează pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei stabilite de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sau pe baza listelor nominale ale persoanelor care au desfăşurat activitatea în locuri de muncă în condiţii speciale ori prin orice alt mijloc de probă, potrivit legii. (2) În cazul distrugerii arhivelor, dovedită cu acte, se poate reconstitui potrivit legii, prin hotărâre judecătorească, perioada lucrată în condiţii speciale. Art. 12. – Angajatorii care au locuri de muncă încadrate în condiţii speciale sunt obligaţi să efectueze, pe propria cheltuială, controlul medical periodic, în conformitate cu reglementările Ministerului Sănătăţii, pentru toţi angajaţii care îşi desfăşoară activitatea în aceste condiţii. Art. 13. – (1) Angajatorii şi/sau sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă, care nu au primit aviz pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, pot formula plângere, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei care, împreună cu Ministerul Sănătăţii, o va soluţiona în termen de 30 de zile, prin decizie rămasă definitivă. (2) Dacă plângerea prevăzută la alin. (1) se referă la locurile de muncă din domeniul nuclear, la soluţionarea plângerii va participa şi Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare. (3) Decizia prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanţa judecătorească competentă, potrivit legii. Art. 14. – (1) Expertiza tehnică prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. d) se efectuează de către Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Muncii sau Institutul Naţional pentru Securitate Minieră şi Protecţie Antiexplozivă – INSEMEX, după caz, respectiv laboratoarele de igiena radiaţiilor din cadrul direcţiilor de sănătate publică, autorizate de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, în baza unei metodologii proprii, adaptată locurilor de muncă şi riscurilor specifice existente, avizată, după caz, de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sau de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare. (2) Expertiza medicală prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) se efectuează de către institutele de sănătate publică, direcţiile de sănătate publică, structurile medicale de medicina muncii şi centrele de medicină preventivă, în conformitate cu o metodologie proprie stabilită de Ministerul Sănătăţii pe baza riscurilor existente şi a efectului determinat de manifestarea acestora. Art. 15. – Toate costurile aferente procesului de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale reprezintă obligaţia angajatorului şi vor fi suportate de către acesta. Art. 16. – Angajatorii împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii sau, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii pot solicita reevaluarea locurilor de muncă până la data de 31 decembrie 2004. Art. 17. – (1) Prevederile prezentei hotărâri se aplică şi militarilor angajaţi pe bază de contract. (2) Avizul privind încadrarea în condiţii speciale sau alte condiţii se acordă de către structurile cu atribuţii de inspecţia muncii din instituţiile care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale. Art. 18. – Anexele nr. 1, 2.1, 2.2, 3 şi 4 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.” Prin Hotărârea Guvernului nr. 2.280/2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.251 din 24 decembrie 2004, s-a modificat art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, după cum urmează: „Art. 16. – Angajatorii, împreună cu sindicatele reprezentative potrivit legii, după caz, cu reprezentanţii angajaţilor în cadrul comitetului de securitate şi sănătate în muncă ori cu responsabilul cu protecţia muncii, pot solicita reevaluarea locurilor de muncă, respectând dispoziţiile prezentei hotărâri, până la data de 30 iunie 2005.” 4. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 2 februarie 2015, în Dosarul nr. 8.235/117/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că: 1. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de stabilirea dacă este admisibilă constatarea prestării muncii în condiţii speciale, în cazul în care la nivelul angajatorului s-a efectuat procedura prealabilă conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însă aceasta nu a vizat meseria exercitată de reclamant, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât reclamantul solicită să îi fie recunoscută pe cale jurisprudenţială prestarea muncii în condiţii speciale în perioada 1 aprilie 2001 – 11 februarie 2013, la nivelul angajatorului Societăţii Comerciale MECHEL – S.A. CÂMPIA TURZII, fiind urmată procedura reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însă ea nevizând meseria/funcţia deţinută de reclamant, ci doar alte meserii, despre care reclamantul susţine că se desfăşurau în acelaşi loc de muncă. 2. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. Curtea de apel are în vedere doar deciziile pronunţate în interesul legii sau în dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere că doar aceste hotărâri au efect obligatoriu în raport cu instanţele naţionale, celelalte hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind decizii de speţă cu efect obligatoriu doar pentru părţile în proces. În plus, nu intră în competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie litigiile de muncă, astfel încât instanţa supremă nu are o jurisprudenţă proprie în materie. 3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate până la data de 2 februarie 2015.

Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 5.1. Reclamantul consideră că este admisibilă o acţiune prin care se tinde la dovedirea faptului că meseria/funcţia pe care a exercitat-o s-a desfăşurat în acelaşi loc de muncă şi în aceleaşi condiţii ca şi cele existente pentru o altă meserie, în raport cu care, urmând procedura reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, angajatorul, împreună cu sindicatele reprezentative din unitate, a obţinut recunoaşterea condiţiilor speciale de muncă. Conform răspunsului nr. 392 din 7 noiembrie 2014 depus de angajator, societatea recunoaşte că locul de muncă ocupat de reclamant nu a fost supus expertizei/măsurătorilor pentru determinarea existenţei noxelor şi evaluarea condiţiilor de muncă şi de risc profesional. În plus, angajatorul recunoaşte că, după data de 1 aprilie 2001, nu a luat măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. 5.2. Pârâta nu a exprimat niciun punct de vedere în cauză, ci s-a mărginit să răspundă solicitărilor instanţei referitoare la datele pe care le deţine.

Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Prin încheierea de sesizare s-a solicitat efectuarea unei interpretări unitare a problemei de drept ridicate, pornindu-se de la următoarele aspecte apreciate ca fiind relevante: – încadrarea în condiţii speciale de muncă s-a făcut în unele unităţi cu referire doar la anumite meserii, fiind omise de la început, din cadrul procedurii, alte meserii, pentru care, totuşi, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, s-au recunoscut în favoarea angajaţilor grupele de muncă, astfel încât există premisele de a se considera că au existat şi ulterior datei de 1 aprilie 2001 condiţii mai grele de muncă decât cele normale, dacă, cu o zi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, acestea existaseră; – la momentul final indicat de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru realizarea procedurii de încadrare în condiţii speciale a locurilor de muncă, destinatarii finali ai legii, anume, angajaţii, nu au avut percepţia efectelor financiare ale încadrării locurilor lor de muncă în condiţii speciale, întrucât acordarea unui punctaj suplimentar la pensie aferent acestei încadrări s-a reglementat abia în anul 2008, prin dispoziţiile Legii nr. 218/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, deci ulterior expirării termenului legal pentru realizarea procedurii speciale; – calitatea de a urmări realizarea procedurii revenea sindicatelor, deci nu putea să aparţină unui salariat, astfel încât salariatul nu a putut să îşi exercite până la 31 decembrie 2004 niciun drept personal în cadrul procedurii legale existente sub acest aspect; – chestiunea condiţiilor de muncă nu este una de neglijat, existând numeroase directive pe acest aspect, cum este cazul Directivei Consiliului 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, Directivei Comisiei 91/322/CE din 29 mai 1991 privind stabilirea valorilor limită cu caracter orientativ prin aplicarea Directivei 80/1.107/CEE a Consiliului privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi chimici, fizici şi biologici şi al Directivei 92/104/CEE a Consiliului din 3 decembrie 1992 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţiei sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă şi în subteran etc.; – o reglementare a problemei este imperios necesară pentru a nu crea în rândul destinatarilor judecăţii sentimente de discriminare şi de refuz al unui proces echitabil. Reclamantul solicită să se constate, prin administrarea probatoriului, similaritatea condiţiilor de muncă cu cele în care au activat colegii faţă de care au fost urmate procedurile legale de încadrare în condiţii speciale a locurilor de muncă (instrumentul dat de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă fiind tocmai în sensul asigurării unei jurisprudenţe unitare şi, astfel, a accesului cetăţenilor la un proces echitabil); – Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conţine dispoziţii speciale, cuprinse la art. 175-191, conform cărora angajatorului îi revine obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă, cu specificarea clară că obligaţiile salariaţilor în domeniul sănătăţii şi securităţii muncii nu pot aduce atingere responsabilităţii angajatorului, concluzia fiind că legiuitorul a acordat o atenţie sporită, în acord cu reglementările europene, acestui domeniu, astfel încât şi chestiunea recunoaşterii condiţiilor de muncă, deosebite sau speciale, trebuie privită în context, ca impunând obligaţii angajatorului fără a putea imputa salariaţilor o anume neglijenţă sub acest aspect. Recunoaşterea acestor condiţii speciale de muncă deschide lucrătorilor dreptul la pensie mai repede decât în cazul condiţiilor normale de muncă, ca şi dreptul la un punctaj de pensie mărit, deci în final la o pensie mai mare, în compensarea dificultăţii sporite a muncii, deci ca o compensare a riscurilor de sănătate suferite.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 7.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, majoritară, s-a reţinut că nu se poate constata, pe cale judiciară, prestarea muncii în condiţii speciale în cazul în care angajatorul a urmat procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însă aceasta nu a vizat meseria/funcţia exercitată de reclamant, în acest sens pronunţându-se Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Craiova şi Curtea de Apel Cluj. 7.2. În altă opinie s-a apreciat că este posibilă constatarea, pe cale judiciară, a prestării muncii în condiţii speciale, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Apel Piteşti şi a Curţii de Apel Constanţa, la nivelul acestei din urmă instanţe existând şi o opinie în sens contrar. 7.3. Curţile de Apel Bacău, Braşov, Alba Iulia, Iaşi şi Târgu Mureş au comunicat că, pe rolul acestor instanţe şi al tribunalelor arondate, nu au fost înregistrate cauze cu un astfel de obiect. 7.4. La nivelul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-au identificat asemenea cereri, deoarece nu intră în sfera de competenţă a instanţei supreme. 7.5. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 825/C/1791/III-5/2015, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu se pune problema jurisprudenţei Curţii Constituţionale, raportat la obiectul sesizării, care vizează interpretarea unei hotărâri a guvernului, deci a unui act normativ ce nu poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate, faţă de dispoziţiile art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare.

Raportul asupra chestiunilor de drept Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, în subsidiar, în cazul în care se va considera că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate, apreciază că nu este admisibilă constatarea, pe cale judiciară, a prestării muncii în condiţii speciale în cazul în care la nivelul angajatorului s-a efectuat procedura prealabilă conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însă aceasta nu a vizat meseria/funcţia exercitată de reclamant.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere formulat de reclamant şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, a reţinut următoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. Aşadar, legiuitorul, în cuprinsul articolului anterior menţionat, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Curtea de apel, legal învestită cu soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe date în judecata unei cereri în materia dreptului muncii, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Este îndeplinită, de asemenea, şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, iar controversa este în legătură cu posibilitatea sau nu de constatare, pe cale judiciară, a prestării muncii în condiţii speciale în cazul în care la nivelul angajatorului s-a efectuat procedura prealabilă prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însă aceasta nu a vizat meseria/funcţia exercitată de reclamant. În consecinţă, de lămurirea acestei probleme de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, reclamantul solicitând să i se recunoască prestarea muncii în condiţii speciale, la nivelul angajatorului fiind urmată procedura reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însă aceasta nu a vizat meseria/funcţia exercitată de reclamant. Condiţia necesară pentru declanşarea mecanismului procedural referitoare la existenţa unei chestiuni de drept noi este apreciată ca fiind distinctă de cea care impune ca, asupra respectivei chestiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, această concluzie desprinzându-se din interpretarea gramaticală a textului de lege anterior menţionat. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de clarificări. Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014), în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul acestei instanţe, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia, însă, ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. Aceasta, deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Prin urmare, existenţa deja a unei practici neunitare relevă nu numai că poate fi apelat la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă. Din această perspectivă, în cazul analizat, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită, pentru că, din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de instanţele naţionale, rezultă că, de o bună perioadă de timp, au fost pronunţate în această materie hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie. Astfel, hotărârile judecătoreşti aflate la dosar cuprind, în proporţie covârşitoare, pentru aceleaşi raţiuni de interpretare a legii, soluţia respingerii acţiunilor prin care se solicită constatarea prestării muncii în condiţii speciale, în cazul în care la nivelul angajatorului s-a efectuat procedura prealabilă conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însă aceasta nu a vizat meseria/funcţia exercitată de reclamant. Totodată, deşi nu este menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Se observă că, spre deosebire de legislaţia franceză, care prevede expres condiţia dificultăţii serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanţei supreme, legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii. În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale în scopul determinării măsurii în care instanţa poate să constate prestarea muncii în condiţii speciale, în cazul în care la nivelul angajatorului s-a efectuat procedura prealabilă prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, însă aceasta nu a vizat meseria/funcţia exercitată de reclamant. Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, aşa cum rezultă din examinarea hotărârilor judecătoreşti puse la dispoziţie de instanţele naţionale, acestea aplicând de o bună perioadă de timp normele de drept în discuţie, stabilindu-le, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare. De asemenea trebuie reamintite premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, şi anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. Din această perspectivă este evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,