Belvedere Alberghiera SRL împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 31524/96) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care o societate cu răspundere limitată din dreptul italian, societatea Belvedere Alberghiera S.r.l. („reclamanta"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 2 mai 1996, în temeiul articolului 25 anterior al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția"). Reclamanta susținea o încălcare nejustificată a dreptului seu la respectarea bunurilor sale. Pe 1 iulie 1998, Comisia a decis să comunice petiția guvernului italian („Guvernul"), invitând-ul să prezinte observații scrise cu privire la admisibilitate și pe fond. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție pe 1 noiembrie 1998 și în conformitate cu art. 5 § 2 al acestui Protocol, examinarea cauzei a fost încredințată Curții. Conform articolului 52 § 1 din regulamentul Curții, președintele Curții a atribuit cauza secției a doua. Pe 21 septembrie 1999, camera a declarat petiția admisibilă și a decis să țină o ședință pe fond. Ședința s-a desfășurat în public pe 13 ianuarie 2000.

Prin hotărâre din 30 mai 2000 („hotărârea pe fond"), Curtea a judecat că a fost încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1, din motiv că reclamanta a fost ilegal privată de terenul seu (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDH 2000-VI).

Bazându-se pe art. 41 din Convenție, reclamanta solicita restituirea și restaurarea terenului litigios. În plus, cerea despăgubire pentru prejudiciu material, și anume o sumă de cel puțin 80.000.000 lire italiene (ITL), acoperind în special nefolosirea terenului pentru perioada ocupării, până la restituire. Reclamanta cerea apoi 30.000.000 ITL pentru prejudiciul moral pe care i l-ar fi cauzat comportamentul Statului pârât. Solicita, în sfârșit, rambursarea cheltuielilor suportate în fața jurisdicțiilor naționale și rambursarea cheltuielilor suportate în fața Curții.

Deoarece problema aplicării articolului 41 din Convenție nu era gata, Curtea a amânat-o și a invitat Guvernul și reclamanta să-i prezinte în scris, în termen de șase luni, observații cu privire la această problemă și în special să-i comunice orice înțelegere la care ar putea ajunge.

Termenul inițial fixat la 30 noiembrie 2000 pentru ca părțile să caute o înțelegere amiabilă a fost prelungit, la cererea acestora, la 30 noiembrie 2000, și apoi din nou la 30 mai 2001, și a expirat fără ca părțile să ajungă la o înțelegere.

Reedindu-se pe 29 noiembrie 2001 la inițiativa Președintelui seu, Camera a considerat oportun să efectueze o expertiză. A hotărât că sarcina expertului ar fi constării, pe de o parte, valoarea actuală a terenului și valoarea acestuia la momentul ocupării sale; pe de altă parte, prejudiciul material în caz de restituire a terenului (cheltuieli de restaurare, nefolosire a terenului și pierdere de venituri din data ocupării) și prejudiciul material în caz de nerestituire a terenului (nefolosire a terenului și pierdere de venituri din data ocupării terenului, deprecierea imobilului din care reclamanta este încă proprietară).

Prin scrisoare din 30 noiembrie 2001, Curtea a comunicat această decizie părților și le-a invitat să-i furnizeze numele unui expert ales de comun acord. În plus, Curtea a precizat că cheltuielile și onorarii de expertiză vor reveni Statului pârât (art. 38 din Convenție).

Prin scrisori din 28 și 29 decembrie 2001, reclamanta și Guvernul au furnizat, respectiv, o listă de experți. Succesiv, pe 3 aprilie 2002, părțile au indicat numele a trei experți selectați de comun acord din acea listă.

Ca urmare a indisponibilității primului expert ales de părți, pe 3 iulie 2002, conform instrucțiunilor Curții, grefa a adresat un mandat către dl Mario Dini și a informat pe părți. Textul mandatului se citește după cum urmează: Domnule, Am onoarea să vă informez că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis să vă dea mandat, în conformitate cu indicațiile părților, pentru a expertiza un teren care a aparținut societății reclamante. Conform deciziei adoptate de Camera încărcat cu examinarea cererei, sarcina dumneavoastră va constării: - pe de o parte, valoarea actuală a terenului și valoarea acestuia la momentul ocupării sale; - pe de altă parte, prejudiciul material: a) în caz de restituire a terenului (cheltuieli de restaurare, nefolosire a terenului și pierdere de venituri din data ocupării) b) în caz de nerestituire a terenului (nefolosire a terenului și pierdere de venituri din data ocupării; deprecierea imobilului din care societatea reclamantă este încă proprietară). Am onoarea să vă informez că sarcina finală a cheltuielilor expertizei și a onorariurilor dumneavoastră va reveni Statului (art. 38 din Convenție).

Expertul a acceptat mandatul pe 15 iulie 2002.

Prin scrisoare din 2 august 2002, grefa a informat pe părți, invitând-le să ia măsurile necesare pentru ca expertul să-și poată executa sarcina.

Pe 13 februarie 2003, expertul a depus raportul și cererea referitoare la cheltuielile și onorarii sale. În termen fixat la 25 martie 2003 și prelungit la cererea reclamantei la 22 aprilie 2003, părțile au avut posibilitatea să-și transmită comentariile. Doar reclamanta și-a transmis comentariile pe 19 aprilie 2003.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea și-a schimbat între timp compoziția secțiunilor. Prezenta cerere a continuat, cu toate acestea, să fie examinată de camera secției anterioare II, așa cum exista înainte de această dată. ÎN DREPT

Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea constată că a fost încălcată Convenția sau Protocoalele sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât parțial ștergerea consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă prejudecatului, dacă este cazul, satisfacție echitabilă." I. Validitatea expertizei

Părțile nu au contestat validitatea expertizei.

Curtea consideră valabil raportul expertului și-l ia în considerare pentru a pronunța sentința. II. Prejudiciu A. Prejudiciu material 1. Rezumatul expertizei și concluziile expertului

Cu lungimea de treizeci de pagini, raportul de expertiză conține o estimare a valorii terenului litigios pe 22 iunie 1987, în momentul ocupării sale, și în decembrie 2002, când expertiza a fost efectuată. Apoi sunt enumerate estimarea prejudiciului material pentru cazul în care terenul ar fi ulterior restituit și estimarea prejudiciului material pentru cazul în care terenul nu ar fi restituit. Estimarea expertului privește o suprafață de 1.375 de metri pătrați, figurând în cadastrul orașului Monte Argentario, la parcela 22, foaia 15. Pentru a redacta raportul, expertul s-a bazat pe documente furnizate de orașul Monte Argentario, pe elemente aduse de reclamantă, precum și pe informații provenind din piața imobiliară și piața hotelieră. A ținut cont, de asemenea, de evoluția ratei inflației și a prețurilor în perioada în cauză.

Expertul a constatat că, ca urmare a ocupării terenului litigios, hotelul din care reclamanta este proprietară a pierdut accesul direct la mare. Este un hotel cu trei stele, cu douăsprezece camere.

În primul rând, expertul a evaluat terenul. Potrivit acestuia, valoarea de piață a terenului în 1987, la momentul ocupării sale, era de 82.500.000 ITL, adică 41.833 EUR. Valoarea de piață a terenului pe 31 decembrie 2002, la momentul expertizei, era de 71.013 EUR.

Expertul s-a ocupat apoi de evaluarea prejudiciului material pentru cazul în care terenul ar fi restituit. În acest sens, a estimat că cheltuielile de restaurare ar fi fost de 11.362 EUR. Apoi, expertul a calculat că privarea de folosire a terenului până în decembrie 2002 a cauzat o daună de 76.431 EUR. De asemenea, a dus la o pierdere de venituri în activitatea hotelieră, care, până în 2002, se ridica la 169.266 EUR.

Expertul a procedat, în sfârșit, la estimarea prejudiciului material în caz de nerestituire a terenului. Pe lângă valoarea de piață a acestuia, prejudiciul decurgând din privarea de folosire până în decembrie 2002 și pierderea de venituri în activitatea hotelieră până în 2002, expertul a luat în considerare prejudiciul material viitor, în ipoteza că situația actuală ar deveni permanentă. În acest sens, expertul a estimat că, pentru următorii treizeci de ani, pierderea viitoare de venituri în activitatea hotelieră se ridică la 218.832 EUR. În plus, deprecierea imobilului se ridică la 228.149 EUR.

Pentru a rezuma concluziile expertului: Prejudiciu material în caz de restituire a terenului în 2003: Nefolosire a terenului până în 2002: 76.431 EUR Pierdere de venituri până în 2002: 169.266 EUR Cheltuieli de restaurare: 11.362 EUR Total: 257.059 EUR Prejudiciu material în caz de nerestituire a terenului: Valoare de piață a terenului în 2002: 71.013 EUR Pierdere de venituri până în 2002 (169.266 EUR) + pierdere viitoare de venituri (218.832 EUR): 388.098 EUR Nefolosire a terenului până în 2002 (76.431 EUR) + deprecierea imobilului (228.149 EUR): 304.580 EUR Total: 763.691 EUR 2. Argumentele Guvernului

Guvernul nu a adus comentarii cu privire la concluziile expertului.

Înainte ca expertiza să fie ordonată de Curte, Guvernul a declarat că restituirea terenului era imposibilă din motivele indicate de Consiliul de Stat, și anume aplicarea de către acesta a principiului exproprierii indirecte. Guvernul a susținut, de asemenea, că restituirea terenului ieșea din sfera de aplicare a articolului 41 din Convenție. Guvernul a mai susținut că acțiunea în despăgubire pe care reclamanta avea posibilitatea o inițieze în fața jurisdicțiilor italiene ar putea compensa încălcarea invocată. Din acest motiv, Guvernul a pretins că nicio sumă nu putea fi acordată la acest titlu, ținând cont că reclamanta putea cere în continuare despăgubiri în fața jurisdicțiilor naționale. 3. Argumentele reclamantei

Reclamanta solicită restituirea și restaurarea terenului litigios, măsuri care constituie, după spusele sale, singurul mod capabil să remedieze încălcarea invocată, deoarece ar permite să se restabilească situația așa cum exista înainte ca încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 să intervină. Reamintește că dreptul la restituire decurge din res judicata administrativă.

Reclamanta se declară satisfăcut cu concluziile trase de expert cu privire la prejudiciul material în caz de restituire a terenului.

Ea contestă, totuși, evaluarea expertului în caz de nerestituire a terenului. În acest sens, reclamanta consideră că Curtea ar trebui să condamne Statul la o despăgubire exemplară și punitiva, ridicând cel puțin la dublul sumei calculate de expert. 4. Decizia Curții

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o încălcare atrage pentru Statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în măsura posibilului pentru a restabili cât mai mult posibil situația anterioară acesteia.

Statele contractante care sunt părți la o cauză sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri constatând o încălcare. Acest putere de apreciere cu privire la modalitățile de executare a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere care însoțește obligația primară impusă de Convenție Statelor contractante: asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate (art. 1). Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, Statul pârât trebuie s-o realizeze, Curtea neavând nici competență, nici posibilitate practică să o realizeze singură. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau permite doar parțial ștergerea consecințelor încălcării, art. 41 împuternicește Curtea să acorde, dacă este cazul, prejudecatului satisfacția care i se pare corespunzătoare.

În hotărârea sa pe fond, Curtea a spus că ingerința litigioasă nu a satisfăcut condiția de legalitate. Actul guvernului italian pe care Curtea l-a considerat contrar Convenției nu era o expropiere care ar fi fost legitimă dacă ar fi fost plătită o indemnizație; dimpotrivă, era o preluare de stat a terenului reclamantei, la care aceasta nu a putut remedia. Curtea a respins astfel excepția Guvernului conform căreia reclamanta nu ar fi îndreptățită să ceară satisfacție echitabilă, deoarece ar fi putut cere despăgubiri în fața jurisdicțiilor naționale.

Caracterul ilicit al unei asemenea dispossedări se reflectă prin forța lucrurilor asupra criteriilor de utilizat pentru determinarea reparației datorate de Statul pârât, consecinele financiare ale unei preluări licite neputând fi asimilate celor ale unei dispossedări ilicite.

Curtea a adoptat o poziție foarte similară în cauza Papamichalopoulos. Acolo a concluzionat la o încălcare din cauza unei exproprierii de fapt neregulamentare (ocupare de terenuri de marina greacă din 1967) care dura de mai mult de douăzeci și cinci de ani la data hotărârii pe fond pronunțate pe 24 iunie 1993. Curtea a ordonat, în consecință, Statului grec să plătească reclamanților, pentru daună și pierderea de folosire din momentul în care autoritățile au luat posesia acestor terenuri, valoarea actuală a terenurilor majorată de plusvaloarea adusă de existența anumitor clădiri care fuseseră construite din momentul ocupării.

Ținând cont de considerațiile anterioare, Curtea consideră că în prezenta cauză natura încălcării constatate în hotărârea pe fond îi permite să plece de la principiul restitutio in integrum.

Curtea ia act de poziția negativă a Guvernului cu privire la o posibilă restituire a terenului. În caz de nerestituire a terenului, indemnizația de fixat în speța de față va trebui, ca și cea acordată în cauza Papamichalopoulos sus-amintită și care privea dispossedări ilicite în sine, să reflecte ideea unei ștergeri totale a consecințelor ingerenței litigioase. Cum este ilegibilitatea intrinsecă a preluării care a fost la originea încălcării constatate, indemnizația trebuie neapărat să reflecte valoarea plină și întreagă a bunurilor.

Privind prejudiciul material, Curtea consideră, prin urmare, că indemnizația care trebuie acordată reclamantei nu se limitează la valoarea pe care o avea proprietatea sa la data ocupării. Din acest motiv, a invitat expertul să estimeze, de asemenea, valoarea actuală a terenului litigios și alte prejudicii.

Curtea hotărăște că Statul va trebui să plătească interesatei valoarea actuală a terenului. La această sumă se va adăuga o sumă pentru nefolosirea terenului din momentul în care autoritățile au luat posesia terenului în 1987 și pentru deprecierea imobilului. În plus, în caz de absență a comentariilor Guvernului cu privire la expertiză, trebuie acordată o sumă pentru pierderea de venituri în activitatea hotelieră.

Privind determinarea sumei acestei indemnizații, Curtea întărește concluziile raportului de expertiză pentru evaluarea prejudiciului suferit. Această sumă se ridică la 763.691 EUR. B. Prejudiciu moral

Reclamanta cere 30.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care i l-ar fi cauzat comportamentul Statului. În caz de nerestituire a terenului, reclamanta cere o sumă de 100.000 EUR.

Guvernul consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacție suficientă.

Se pune întrebarea dacă reclamanta poate pretinde să obțină reparație pentru orice prejudiciu moral. Curtea reamintește în acest sens că nu trebuie să se excludă în general posibilitatea acordării reparării pentru prejudiciul moral invocat de persoane juridice; aceasta depinde de circumstanțele fiecărei cauze. Curtea nu poate, prin urmare, exclude, în lumina propriei sale jurisprudențe, că ar putea exista, pentru o societate comercială, o daună alta decât materială care solicită reparație în bani.

În prezenta cauză, caracterul ilicit al privării de teren și persistența acestei situații trebuie să fi cauzat, în sarcina Belvedere Alberghiera S.r.l. și a administatorilor și asociaților săi, neplăceri considerabile, chiar dacă doar asupra conducerii afacerilor curente ale societății. În acest sens, se poate considera că societatea reclamantă a fost lăsată într-o situație care justifică acordarea unei indemnități.

Pronunțând în drepturi, așa cum cere art. 41, Curtea acordă reclamantei 25.000 EUR. III. Cheltuieli și costuri

Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor suportate în fața jurisdicțiilor interne. Solicită rambursarea cheltuielilor suportate în fața Curții, pentru o sumă globală de 59.184,44 EUR, din care 51.183,89 EUR pentru onorariu, taxa pe valoarea adăugată (TVA) și contribuții sociale (CPA) în plus.

Guvernul se încrede în înțelepciunea Curții, deși subliniază că suma solicitată este excesivă.

Curtea reamintește că acordarea cheltuielilor și costurilor la titlul articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea, necesitatea lor și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor. De altfel, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată.

Curtea nu ezită asupra necesității cheltuielilor cerute și că au fost efectiv suportate în acest scop. Totuși, constată excesive onorariuriile revendicat. Curtea consideră, prin urmare, că trebuie s-i le ramburseze doar parțial. Ținând seama de circumstanțele cauzei și pronunțând în drepturi, așa cum cere art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamantei o sumă de 30.000 EUR, majorată cu TVA și CPA. IV. Cheltuieli de expertiză

Pentru onorariurile și cheltuielile aferente realizării expertizei, expertul semnatarul raportului solicită o sumă globală de 10.000 EUR. Calculul lui ține seama de lucrul de estimare în sine, precum și de vizitele pe teren.

Guvernul nu a adus comentarii în această privință.

Reclamanta nu se pronunță nici ea asupra acestui subiect.

Curtea reamintește mai întâi că acordarea indemnizației se află în sfera puterii sale discreționare și că îi revine să judece dacă o asemenea indemnizație este necesară sau corespunzătoare. Remunerarea expertului se analizează în acest caz ca o cheltuire aferentă realizării unei expertize pe care Curtea a judecat-o indispensabilă pentru a-i da reclamantei posibilitatea de a obține ștergerea încălcării constatate de hotărârea pe fond. Conform instrucțiunilor Camerei, grefa a informat de altfel Guvernul și expertul că cheltuielile și onorariurile aferente expertizei vor reveni în final Statului pârât.

Curtea nu ezită asupra realității și necesității operațiunilor pe care expertul le-a efectuat pentru a-și executa cât mai bine sarcina. Consideră apoi că suma solicitată este rezonabilă. Curtea hotărăște, în consecință, să acorde suma în întregime, adică 10.000 EUR. V. Dobânzi moratorii

Curtea consideră oportun să se bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, UNANIM, 1. Constată a) că expertiza este validă; b) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 763.691 EUR (șapte sute șaizeci și trei mii șase sute nouăzeci și unu de euro) pentru prejudiciu material; ii. 25.000 EUR (douăzeci și cinci de mii de euro) pentru prejudiciu moral; iii. 30.000 EUR (treizeci de mii de euro) pentru cheltuieli și costuri, plus TVA și CPA; iv. orice sumă care poate fi datorată sub formă de impozit pe sumele menționate; c) că Statul pârât trebuie să plătească expertului, dl Dini, în termen de trei luni, 10.000 EUR (zece mii de euro); d) că de la expirarea termenului și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 2. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Realizat în franceză, apoi comunicat în scris pe 30 octombrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 31524/96) dirigée contre la République italienne et dont une société à responsabilité limitée de droit italien, la société Belvedere Alberghiera S.r.l. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») le 2 mai 1996, en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requérante alléguait une atteinte injustifiée à son droit au respect de ses biens. Le 1 er juillet 1998, la Commission a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement italien (« le Gouvernement »), en l'invitant à présenter par écrit des observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. A a suite de l'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention le 1 er novembre 1998, et conformément à l'article 5 § 2 dudit Protocole, l'examen de l'affaire a été confié à la Cour. Conformément à l'article 52 § 1 du règlement de la Cour, le président de la Cour a attribué l'affaire à la deuxième section. Le 21 septembre 1999, la chambre a déclaré la requête recevable et a décidé de tenir une audience sur le fond. L'audience s'est déroulée en public le 13 janvier 2000.

Par un arrêt du 30 mai 2000 (« l'arrêt au principal »), la Cour a jugé qu'il y avait eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 au motif que la requérante avait été illégalement privée de son terrain ( Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000-VI).

En s'appuyant sur l'article 41 de la Convention, la requérante sollicitait la restitution et la remise en l'état du terrain litigieux. En outre, elle réclamait un dédommagement pour préjudice matériel, à savoir un montant d'au moins 80 000 000 lires italiennes (ITL), couvrant notamment la non-jouissance du terrain pour la période d'occupation, jusqu'à la restitution. La requérante réclamait ensuite 30 000 000 ITL au titre du préjudice moral que lui aurait causé le comportement de l'Etat. Elle demandait enfin le remboursement des frais encourus devant les juridictions nationales et le remboursement des frais exposés devant la Cour.

La question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l'a réservée et a invité le Gouvernement et la requérante à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ( ibidem , § 69 et point 2 du dispositif).

Le délai initialement fixé au 30 novembre 2000 pour permettre aux parties de rechercher un accord amiable a été prorogé, à la demande de celles-ci, au 30 novembre 2000, puis encore au 30 mai 2001, et il est échu sans que les parties ne soient parvenues à un accord.

Réunie le 29 novembre 2001 sur l'initiative de son Président (point 3 c) du dispositif de l'arrêt au principal), la Chambre a estimé opportun d'effectuer une expertise. Elle a décidé que la tâche de l'expert consisterait à déterminer, d'une part, la valeur actuelle du terrain et la valeur de celui-ci au moment de son occupation ; d'autre part, le dommage matériel en cas de restitution du terrain (frais de remise en l'état, non-jouissance du terrain et perte de revenus à compter de la date de l'occupation) et le dommage matériel à défaut de restitution du terrain (non-jouissance du terrain et perte de revenus à compter de la date de l'occupation du terrain, dépréciation de l'immeuble dont la requérante est encore propriétaire).

Par un courrier du 30 novembre 2001, la Cour a communiqué cette décision aux parties et a invité celles-ci à lui fournir le nom d'un expert choisi d'un commun accord. Par ailleurs, la Cour a précisé que les frais et honoraires d'expertise incomberaient au Gouvernement défendeur (article 38 de la Convention).

Par lettres des 28 et 29 décembre 2001, la requérante et le Gouvernement respectivement ont fourni une liste de noms d'experts. Successivement, le 3 avril 2002, les parties ont indiqué les noms de trois experts sélectionnés d'un commun accord sur ladite liste.

A la suite de l'indisponibilité du premier expert choisi par les parties, le 3 juillet 2002, sur instructions de la Cour, le greffe a adressé un mandat à M. Mario Dini et en a informé les parties. Le texte du mandat se lit ainsi : Monsieur, J'ai l'honneur de vous informer que la Cour européenne des Droits de l'Homme a décidé de vous donner mandat, conformément aux indications des parties, afin d'expertiser un terrain ayant appartenu à la société requérante. Conformément à la décision adoptée par la Chambre chargée d'examiner la requête, votre tâche consistera à déterminer : - d'une part, la valeur actuelle du terrain et la valeur de celui-ci au moment de son occupation ; - d'autre part, le dommage matériel : a) en cas de restitution du terrain (frais de remise en l'état, non-jouissance du terrain et perte de revenus à compter de la date de l'occupation) b) en cas de non-restitution du terrain (non-jouissance du terrain et perte de revenus à compter de la date d'occupation ; dépréciation de l'immeuble dont la société requérante est encore propriétaire). J'ai l'honneur de vous informer que la charge finale des frais de l'expertise et de vos honoraires pèsera sur l'Etat (article 38 de la Convention).

L'expert a accepté le mandat en date du 15 juillet 2002.

Par un courrier du 2 août 2002, le greffe en a informé les parties en les invitant à prendre les mesures nécessaires pour que l'expert puisse accomplir sa tâche.

Le 13 février 2003, l'expert a déposé son rapport ainsi que sa demande relative à ses frais et honoraires. Dans un délai fixé au 25 mars 2003 puis prorogé à la demande de la requérante au 22 avril 2003, les parties ont eu la possibilité de faire parvenir leurs commentaires. Seule la requérante a fait parvenir ses commentaires en date du 19 avril 2003.

Le 1 er novembre 2001, la Cour avait entre-temps modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a cependant continué à être examinée par la chambre de l'ancienne section II telle qu'elle existait avant cette date. EN DROIT

Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » I. Validité de l'expertise

Les parties n'ont pas contesté la validité de l'expertise.

La Cour tient pour valide le rapport de l'expert et le prend en considération pour rendre sa décision. II. Dommage A. Dommage matériel 1. Résumé de l'expertise et des conclusions de l'expert

Long de trente pages, le rapport d'expertise contient une estimation de la valeur du terrain litigieux au 22 juin 1987, au moment de son occupation, et en décembre 2002, lorsque l'expertise a été effectuée. Ensuite figurent l'estimation du dommage matériel pour le cas où le terrain serait ensuite restitué et l'estimation du dommage matériel pour le cas où le terrain ne serait pas restitué. L'estimation de l'expert porte sur une étendue de 1 375 mètres carrés, figurant au cadastre de la ville de Monte Argentario, à la parcelle 22, feuille 15. Pour rédiger son rapport, l'expert s'est fondé sur des documents fournis par la ville de Monte Argentario, sur des éléments apportés par la requérante ainsi que sur des renseignements provenant du marché immobilier et du marché hôtelier. Il a en outre tenu compte de l'évolution du taux d'inflation et des prix pendant la période concernée.

L'expert a constaté qu'à la suite de l'occupation du terrain litigieux, l'hôtel dont la requérante est propriétaire avait perdu l'accès direct à la mer. Il s'agit d'un hôtel trois étoiles, avec douze chambres.

En premier lieu, l'expert a évalué le terrain. Selon lui, la valeur vénale du terrain en 1987, au moment de son occupation, était de 82 500 000 ITL, à savoir 41 833 EUR. La valeur vénale du terrain au 31 décembre 2002, lors de l'expertise, était de 71 013 EUR.

L'expert s'est ensuite penché sur l'évaluation du préjudice matériel pour le cas où le terrain serait restitué. A cet égard, il a estimé que les frais de remise en l'état s'élèveraient à 11 362 EUR. Ensuite, l'expert a calculé que la privation de jouissance du terrain jusqu'en décembre 2002 avait causé un dommage à hauteur de 76 431 EUR. Elle avait aussi entraîné un manque à gagner dans l'activité hôtelière, qui, jusqu'en 2002, s'élevait à 169 266 EUR.

L'expert a procédé enfin à l'estimation du préjudice matériel en cas de non-restitution du terrain. En plus de la valeur vénale de ce dernier, du dommage découlant de la privation de jouissance jusqu'au décembre 2002 et du manque à gagner dans l'activité hôtelière jusqu'en 2002, l'expert a pris en compte le dommage matériel futur, dans l'hypothèse où la situation actuelle deviendrait permanente. A ces fins, l'expert a estimé que, pour les trente prochaines années, le futur manque à gagner dans l'activité hôtelière s'élève à 218 832 EUR. En outre, la dépréciation de l'immeuble revient à 228 149 EUR.

Pour résumer les conclusions de l'expert : Dommage matériel en cas de restitution du terrain en 2003: Non-jouissance du terrain jusqu'en 2002 76 431 EUR Manque à gagner jusqu'en 2002 169 266 EUR Frais de remise en l'état 11 362 EUR Total : 257 059 EUR Dommage matériel à défaut de restitution du terrain : Valeur vénale du terrain en 2002 71 013 EUR Manque à gagner jusqu'en 2002 (169 266 EUR) + manque à gagner futur (218 832 EUR) Non-jouissance du terrain jusqu'en 2002 (76 431 EUR) + dépréciation de l'immeuble (228 149 EUR) Total : 763 691 EUR 2. Arguments du Gouvernement

Le Gouvernement n'a pas fait de commentaires sur les conclusions de l'expert.

Avant que l'expertise ne soit ordonnée par la Cour (voir l'arrêt sur le fond §§ 66-68), le Gouvernement avait déclaré que la restitution du terrain était impossible pour les raisons indiquées par le Conseil d'Etat, à savoir l'application par ce dernier du principe de l'expropriation indirecte. Le Gouvernement soutenait également que la restitution du terrain sortait du champ d'application de l'article 41 de la Convention. Le Gouvernement soutenait en outre que l'action en dommages intérêts que la requérante avait la faculté d'introduire devant les juridictions italiennes pourrait compenser la violation alléguée. De ce fait, le Gouvernement prétendait qu'aucune somme ne saurait être accordée à ce titre, étant donné que la requérante pouvait encore demander des dommages intérêts devant les juridictions nationales. 3. Arguments de la requérante

La requérante sollicite la restitution et la remise en l'état du terrain litigieux, mesures qui constituent selon elle la seule manière apte à remédier à la violation alléguée, puisqu'elle permettrait de rétablir la situation telle qu'elle existait avant que la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ne survînt. Elle rappelle que le droit à la restitution découle de la res judicata administrative.

La requérante se déclare satisfaite des conclusions tirées par l'expert quant au dommage matériel en cas de restitution du terrain.

Elle conteste cependant l'évaluation de l'expert à défaut de restitution du terrain. A cet égard, la requérante estime que la Cour devrait condamner l'Etat à un dédommagement exemplaire et punitif, s'élevant au moins au double du montant calculé par l'expert. 4. Décision de la Cour

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d'appréciation quant aux modalités d'exécution d'un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l'obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants : assurer le respect des droits et libertés garantis (article 1). Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum, il incombe à l'Etat défendeur de la réaliser, la Cour n'ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l'accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu'imparfaitement d'effacer les conséquences de la violation, l'article 41 habilite la Cour à accorder, s'il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumarescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 20, CEDH 2000-I).

Dans son arrêt au principal, la Cour a dit que l'ingérence litigieuse ne satisfaisait pas à la condition de légalité (paragraphes 61-63 de l'arrêt au principal). L'acte du gouvernement italien que la Cour a tenu pour contraire à la Convention n'était pas une expropriation qui eût été légitime si une indemnisation avait été versée ; au contraire, elle était une mainmise de l'Etat sur le terrain de la requérante, à laquelle celle-ci n'a pu remédier (paragraphe 68 de l'arrêt au principal). La Cour a de ce fait rejeté l'exception du Gouvernement tirée de ce que la requérante ne serait fondée de demander une satisfaction équitable puisqu'elle aurait pu demander les dommages intérêts devant les juridictions nationales (paragraphe 68 de l'arrêt au principal).

Le caractère illicite de pareille dépossession se répercute par la force des choses sur les critères à employer pour déterminer la réparation due par l'Etat défendeur, les conséquences financières d'une mainmise licite ne pouvant être assimilées à celles d'une dépossession illicite ( Ex-Roi de Grèce et autres c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 25701/94, § 75, CEDH 2002).

La Cour a adopté une position très semblable dans l'affaire Papamichalopoulos ( Papamichalopoulos c. Grèce (article 50), du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59, §§ 36 et 39). Elle y a conclu à une violation en raison d'une expropriation de fait irrégulière (occupation de terres par la marine grecque depuis 1967) qui durait depuis plus de vingt-cinq ans à la date de l'arrêt au principal rendu le 24 juin 1993. La Cour enjoignit en conséquence à l'Etat grec de verser aux requérants, pour dommage et perte de jouissance depuis que les autorités avaient pris possession de ces terrains, la valeur actuelle de terrains augmentée de la plus value apportée par l'existence de certains bâtiments qui avaient été édifiés depuis l'occupation.

Compte tenu des considérations qui précèdent, la Cour estime que dans la présente affaire la nature de la violation constatée dans l'arrêt au principal lui permet de partir du principe d'une restitutio in integrum .

La Cour prend note de la position négative du Gouvernement quant à une éventuelle restitution du terrain. A défaut de restitution du terrain, l'indemnisation à fixer en l'espèce devra, comme celle octroyée dans l'affaire Papamichalopoulos évoquée ci-dessus, et concernant des dépossessions illicites en soi, refléter l'idée d'un effacement total des conséquences de l'ingérence litigieuse. Comme c'est l'illégalité intrinsèque de la mainmise, qui a été à l'origine de la violation constatée, l'indemnisation doit nécessairement refléter la valeur pleine et entière des biens.

S'agissant du dommage matériel, la Cour estime par conséquent que l'indemnité à accorder à la requérante ne se limite pas à la valeur qu'avait sa propriété à la date de l'occupation. Pour cette raison, elle a invité l'expert à estimer aussi la valeur actuelle du terrain litigieux et les autres préjudices.

La Cour décide que l'Etat devra verser à l'intéressée la valeur actuelle du terrain. A ce montant s'ajoutera une somme pour la non-jouissance du terrain depuis que les autorités on pris possession du terrain en 1987 et pour la dépréciation de l'immeuble. En outre, à défaut de commentaires du Gouvernement sur l'expertise, il y a lieu d'octroyer une somme pour le manque à gagner dans l'activité hôtelière.

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour entérine les conclusions du rapport d'expertise pour l'évaluation du préjudice subi. Ce montant s'èlève à 763 691 EUR. B. Dommage moral

La requérante réclame 30 000 EUR au titre du préjudice moral que lui aurait causé le comportement de l'Etat. A défaut de restitution du terrain, la requérante réclame une somme de 100 000 EUR.

Le Gouvernement considère que le constat de violation constitue une satisfaction suffisante.

Reste à savoir si la requérante peut prétendre obtenir réparation au titre d'un quelconque préjudice moral. La Cour rappelle à cet égard que l'on ne doit pas écarter de manière générale la possibilité d'octroyer une réparation pour le préjudice moral allégué par les personnes morales ; cela dépend des circonstances de chaque espèce ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, CEDH 2000-IV, §§ 32-35). La Cour ne peut donc exclure, au vu de sa propre jurisprudence, qu'il puisse y avoir, pour une société commerciale, un dommage autre que matériel appelant une réparation pécuniaire.

Dans la présente affaire, le caractère illégal de la privation du terrain et la persistance de cette situation, a dû causer, dans le chef de Belvedere Alberghiera S.r.l. et de ses administrateurs et associés, des désagréments considérables, ne serait-ce que sur la conduite des affaires courantes de la société. A cet égard, on peut donc estimer que la société requérante a été laissée dans une situation qui justifie l'octroi d'une indemnité.

Statuant en équité, comme le veut l'article 41, la Cour alloue à la requérante 25 000 EUR. III. Frais et dépens

La requérante ne demande pas le remboursement des frais encourus devant le juridictions internes. Elle sollicite le remboursement des frais exposés devant la Cour, pour un montant global de 59 184, 44 EUR, dont 51 183, 89 EUR pour honoraires, taxe sur la valeur ajoutée (TVA) et contributions sociales (CPA) en sus.

Le Gouvernement s'en remet à la sagesse de la Cour, tout en soulignant que la somme demandée est excessive.

La Cour rappelle que l'allocation des frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis dans leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) précité, § 54). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A n o 288, § 66).

La Cour ne doute pas de la nécessité des frais réclamés ni qu'ils aient été effectivement engagés à ce titre. Elle trouve cependant excessifs les honoraires revendiqués. La Cour considère dès lors qu'il n'y a lieu de les rembourser qu'en partie. Compte tenu des circonstances de la cause, et statuant en équité comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d'allouer à la requérante un montant de 30 000 EUR, augmentée de TVA et CPA. IV. Frais d'expertise

Pour ses honoraires et les frais relatifs à la réalisation de l'expertise, l'expert signataire du rapport demande un montant global de 10 000 EUR. Son calcul tient compte du travail d'estimation lui-même ainsi que des visites sur les lieux.

Le Gouvernement n'a pas fait de commentaires à cet égard.

La requérante ne se prononce pas non plus à ce sujet.

La Cour rappelle d'abord que l'octroi d'indemnité relève de son pouvoir discretionnaire et qu'il lui appartient de juger si telle indemnité est nécessaire ou appropriée. La rémunération de l'expert s'analyse en l'occurrence en des frais liés à la réalisation d'une expertise que la Cour a jugée indispensable afin de donner à la requérante la possibilité d'obtenir l'effacement de la violation relevée par l'arrêt au principal. Sur les instructions de la Chambre, le greffier a du reste informé le Gouvernement et l'expert que les frais et honoraires relatifs à l'expertise incomberaient en définitive à l'Etat défendeur (voir § 7).

La Cour ne doute pas de la réalité et de la nécessité des opérations que l'expert a accomplies pour s'acquitter au mieux de sa tâche. Elle estime ensuite que la somme réclamée est raisonnable. La Cour décide, en conséquence, d'accorder l'intégralité de cette somme, à savoir 10 000 EUR. V. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit , a) que l'expertise est valide ; b) que l ' Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 763 691 EUR (sept cent soixante-trois mille six cent quatre-vingt-onze euros) pour dommage matériel ; ii. 25 000 EUR (vingt-cinq mille euros) pour dommage moral ; iii. 30 000 EUR (trente mille euros) pour frais et dépens, plus TVA et CPA ; iv. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; c) que l ' Etat défendeur doit verser à l'expert, M. Dini, dans les trois mois, 10 000 EUR (dix mille euros) ; d) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 2. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 octobre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion concordante de M. Lorenzen. C.R. E.F.