CASE OF CUCINOTTA v. ITALY

CASE OF CUCINOTTA v. ITALY (CtEDO, 2003)

CAUZA PRIMEI SECȚIUNI DE CUCINOTTA v. ITALIA (Declarația nr. 63938/00) HOTĂRÂREA STASBOURG 30 octombrie 2003 FINAL 30/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Cucinotta v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello, ovler, agrebelsky dna Steiner, Hajiyev, judecători și grefierul secțiunii E Ribergh, care au deliberat în privat la 9 octombrie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 63938/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți italieni, dl Rosario Cucinotta și dl Giovanni Cucinotta („reclamanții”), la 24 octombrie 2000. Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut respectiv în 1951 și 1952 și trăiesc în Messina. Acestea sunt proprietarii unui apartament din Milano, pe care i-au lăsat lui F.G. Într-o scrisoare înregistrată din 29 aprilie 1993, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 30 decembrie 1993 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Locatarul a declarat reclamanților că nu va părăsi sediul. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 30 iunie 1993, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 28 octombrie 1993, care a fost făcută executivă la 8 noiembrie 1993, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1996. 10. La 6 februarie 1996, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 11. La o dată neespecificată, au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 martie 1996. 12. Între 15 martie 1996 și 21 septembrie 2001, judecătorul a făcut unsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 13. La 29 ianuarie 2002 și la 16 aprilie 2002, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii care nu au avut succes, deoarece reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 14. În iulie 2002, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 15. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Sistemul de control al chirielor 16. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în derogare). Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 19. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 20. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 24. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție, care au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 29. Reclamanții au solicitat 67.189 euro (EUR) pentru prejudiciile materiale. Ei au susținut că această sumă reprezintă suma pe care ar fi câștigat-o dacă o sumă corespunzătoare valorii apartamentului ar fi fost investită în obligații publice. În scopul evaluării valorii apartamentului, reclamanții au prezentat un aviz de experți. 30. Guvernul a contestat reclamația. 31. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcările pe care le-a constatat și presupusele prejudiciu material. Prin urmare, respinge cererea pentru astfel de daune. Prejudiciu moral 32. Reclamanții au solicitat 25.000 EUR pentru prejudiciile morale. Reclamanții au lăsat această chestiune și la discreția Curții. 33. Guvernul a contestat cererea. 34. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, hotărând în mod echitabil, acordă fiecare 3000 EUR sub acest șef. Costuri și cheltuieli 35. Reclamanții au solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice, după cum urmează: 979,59 EUR pentru costurile procedurii de executare; 516,46 EUR pentru costurile avizului expert pentru a evalua valoarea apartamentului; 5 074,49 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 36. Guvernul a contestat cererile. 37. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților suma de 700 EUR ( 350 EUR pentru fiecare solicitant). În ceea ce privește costurile avizului expert în vederea evaluării valorii apartamentului, Curtea reamintește că poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar (a se vedea, de exemplu, Bottazzi v. Italia [GC], nr. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30) și consideră că acestea nu au fost necesare. În consecință, Curtea respinge afirmația. În ceea ce privește costurile și cheltuielile pentru procedura de față, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților, care nu au fost reprezentați de un avocat, a sumei de 500 EUR (250 EUR pentru fiecare solicitant) sub acest cap. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecare dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 600 EUR (sex sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru satisfacție echitabilă. Octombrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik F ribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

CUCINOTTA v. ITALY

(Application no. 63938/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

30 October 2003

FINAL

30/01/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Cucinotta v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello,

Mr

A

.

K

ovler,

Mr

V

.

Z

agrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr E

.

F

ribergh

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 9 October 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 63938/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by two Italian nationals, Mr Rosario Cucinotta and Mr

Giovanni Cucinotta (“the applicants”), on 24 October 2000.

2.

The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 27 June 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicants were respectively born in 1951 and 1952 and live in Messina.

5.

They are the owners of a flat in Milan, which they had let to F.G.

6.

In a registered letter of 29 April 1993, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 30

December 1993 and asked him to vacate the premises by that date.

7.

The tenant told the applicants that he would not leave the premises.

8.

In a writ served on the tenant on 30 June 1993, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

9.

By a decision of 28 October 1993, which was made enforceable on 8

November 1993, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 January 1996.

10.

On 6 February 1996, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

11.

On an unspecified date, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15

March 1996.

12.

Between 15 March 1996 and 21 September 2001, the bailiff made eleven attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

13.

On 29 January 2002 and on 16 April 2002, the bailiff made two attempts to recover possession which proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

14.

In July 2002, the applicants recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A.

The system of control of the rents

16.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

17.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

18.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

19.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

20.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

21.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

22.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

23.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

24.

The applicants complained of their prolonged inability to recover possession of their flat, owing to the lack of police assistance. They alleged a violation of their right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

25.

The applicants also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

26.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January 2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).

27.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicants had to wait approximately six years and three months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

28.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

29.

The applicants claimed 67,189 euros (EUR) for the pecuniary damage. They submitted that this sum represents the amount they would have gained if a sum corresponding to the value of the flat would have been invested in public bonds. For the purpose of assessing the value of the flat, the applicants submitted an expert opinion.

30.

The Government contested the claim.

31.

The Court finds no causal link between the violations it has found and the alleged pecuniary damage. Therefore it rejects the claim for such damage.

B.

Non-pecuniary damage

32.

The applicants claimed EUR 25,000 for the non-pecuniary damage. The applicants also left the matter to the Court's discretion.

33.

The Government contested the claim.

34.

The Court considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards each of them EUR 3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

35.

The applicants also claimed reimbursement of their legal costs and expenses as follows:

-

EUR 979,59 for the costs of the enforcement proceedings;

-

EUR 516,46 for the costs of the expert opinion in order to assess the value of the flat;

-

EUR 5,074.49 for the costs and expenses before the Court.

36.

The Government contested the claims.

37.

As regards the costs of the enforcement proceedings, on the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicants the sum of EUR 700 (EUR

350 for each applicant).

As regards the costs of the expert opinion in order to assess the value of the flat, the Court recalls that an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred (see, for example,

Bottazzi v. Italy

[GC], no. 34884/97, ECHR 1999-V, §

30) and considers that they were not necessary. Accordingly, the Court rejects the claim.

As regards the costs and expenses for the proceedings before it, the Court considers it reasonable to award the applicants, who were not represented by a lawyer, the sum of EUR 500 (EUR 250 for each applicant) under this head.

D.

Default interest

38.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 600 (six hundred euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 30

October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Erik F

ribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President