Cucinotta împotriva Italiei

CAUZA PRIMEI SECȚIUNI DE CUCINOTTA v. ITALIA (Declarația nr. 63938/00) HOTĂRÂREA STASBOURG 30 octombrie 2003 FINAL 30/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Cucinotta v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Lorenzen Bonello, ovler, agrebelsky dna Steiner, Hajiyev, judecători și grefierul secțiunii E Ribergh, care au deliberat în privat la 9 octombrie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 63938/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți italieni, dl Rosario Cucinotta și dl Giovanni Cucinotta („reclamanții”), la 24 octombrie 2000. Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli.

La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut respectiv în 1951 și 1952 și trăiesc în Messina. Acestea sunt proprietarii unui apartament din Milano, pe care i-au lăsat lui F.G. Într-o scrisoare înregistrată din 29 aprilie 1993, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 30 decembrie 1993 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Locatarul a declarat reclamanților că nu va părăsi sediul. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 30 iunie 1993, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan.

Prin decizia din 28 octombrie 1993, care a fost făcută executivă la 8 noiembrie 1993, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1996. 10. La 6 februarie 1996, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 11. La o dată neespecificată, au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 martie 1996. 12. Între 15 martie 1996 și 21 septembrie 2001, judecătorul a făcut unsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 13. La 29 ianuarie 2002 și la 16 aprilie 2002, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii care nu au avut succes, deoarece reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

14. În iulie 2002, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 15. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

Sistemul de control al chirielor 16. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în derogare). Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit.

19. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 20. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului.

22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele.

23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 24. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție, care au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz.

În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 29. Reclamanții au solicitat 67.189 euro (EUR) pentru prejudiciile materiale. Ei au susținut că această sumă reprezintă suma pe care ar fi câștigat-o dacă o sumă corespunzătoare valorii apartamentului ar fi fost investită în obligații publice.

În scopul evaluării valorii apartamentului, reclamanții au prezentat un aviz de experți. 30. Guvernul a contestat reclamația. 31. Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între încălcările pe care le-a constatat și presupusele prejudiciu material. Prin urmare, respinge cererea pentru astfel de daune. Prejudiciu moral 32. Reclamanții au solicitat 25.000 EUR pentru prejudiciile morale. Reclamanții au lăsat această chestiune și la discreția Curții. 33. Guvernul a contestat cererea. 34. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, hotărând în mod echitabil, acordă fiecare 3000 EUR sub acest șef. Costuri și cheltuieli 35. Reclamanții au solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice, după cum urmează: 979,59 EUR pentru costurile procedurii de executare; 516,46 EUR pentru costurile avizului expert pentru a evalua valoarea apartamentului; 5 074,49 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții.

36. Guvernul a contestat cererile. 37. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților suma de 700 EUR ( 350 EUR pentru fiecare solicitant). În ceea ce privește costurile avizului expert în vederea evaluării valorii apartamentului, Curtea reamintește că poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar (a se vedea, de exemplu, Bottazzi v. Italia [GC], nr. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30) și consideră că acestea nu au fost necesare. În consecință, Curtea respinge afirmația.

În ceea ce privește costurile și cheltuielile pentru procedura de față, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților, care nu au fost reprezentați de un avocat, a sumei de 500 EUR (250 EUR pentru fiecare solicitant) sub acest cap. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecare dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 600 EUR (sex sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru satisfacție echitabilă.

Octombrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik F ribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF CUCINOTTA v. ITALY (Application no. 63938/00) JUDGMENT STRASBOURG 30 October 2003 FINAL 30/01/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Cucinotta v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello, Mr A . K ovler, Mr V . Z agrebelsky , Mrs E. Steiner, Mr K. Hajiyev, judges , and Mr E . F ribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 9 October 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicants were respectively born in 1951 and 1952 and live in Messina.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

28. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (ii) EUR 600 (six hundred euros) for legal costs and expenses; (iii) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 30 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Erik F ribergh Christos Rozakis Registrar President