VON MATERN v. SWEDEN
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
VON MATERN v. SWEDEN (CtEDO, 2005)
CUARTA SECȚIUNE PARTICIPALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42647/02 de Margareta VON MATÉRN împotriva Suediei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua Secțiune), ședința la 25 ianuarie 2005 în calitate de Cameră compusă din: J.-P. Președintele Costa A.B. Baka, Cabral Barreto Türmen Ugrekhelidze dna Fura-Sandström Jočienė, judecători și dna S. Dollé Având în vedere cererea depusă la 20 noiembrie 2002, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului. Prin deliberare, decide după cum urmează: Reclamantul, dna Margareta von Matérn, este un național suedez, născut în 1945 și locuiește la Stockholm. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl B. Leidhammar, un avocat practicant la Stockholm. Circumstanțele cauzei Cauza, astfel cum a prezentat reclamantul, poate fi rezumat după cum urmează. Raportul de audit În declarațiile fiscale pentru anii de evaluare fiscală 1993 și 1994, un număr substanțial de persoane, inclusiv reclamantul, au efectuat deduceri pentru pierderile de capital, după ce au cumpărat și vândut opțiuni de dobânzi ( ränteoptioner ) și pentru dobânzi plătite pe un împrumut de promiță ( reverslån ). Toate tranzacțiile au fost efectuate cu aceeași parte opusă, Nordisk Fondkommission AB (Comisia Fondului Nordic, denumită în continuare „“) care a acordat, de asemenea, împrumuturile. Datorită numărului substanțial de persoane care au efectuat deduceri pentru pierderile de capital în urma tranzacțiilor cu autoritatea fiscală ( skattemyndigheten ) din județul de Stockholm a decis să efectueze un audit al . Cu toate acestea, datorită caracterului foarte complex și complex al tranzacțiilor și lipsa cooperării de către , investigația s-a dovedit dificilă de realizat, motiv pentru care Autoritatea Fiscală a angajat un organism de experți independent pentru a efectua o parte a auditului. Potrivit constatărilor auditului, astfel cum se prevede în raportul de audit al Autorității Fiscale ( granskningspromemorian ) la 21 iunie 1995, tranzacțiile efectuate între persoanele fizice și cele ale acestora au fost bazate pe un acord încheiat anterior de părțile care au urmat o procedură stabilită în aceasta. Tranzacțiile au inclus cumpararea și vânzarea de opțiuni specifice de dobânzi pe care pretindeau-le au fost ajustate la condițiile de pe piață. Cu toate acestea, Autoritatea fiscală a constatat prin audit că opțiunile nu au fost notate pe piață și nu au fost ajustate la condițiile de piață, deoarece prețul de piață al opțiunilor nu a fost decisiv pentru determinarea prețului la momentul vânzării. În schimb, prețul opțiunilor a fost stabilit în avans deja în acord. În plus, mărimea pierderii în cursul primului an și recuperarea ulterioară în cursul anului următor au fost, de asemenea, decise înainte. Astfel, părțile nu au avut în vedere opțiuni reale, astfel cum au fost definite în lege. În ceea ce privește împrumutul cu notă de promisiune, același tip de acord a fost urmat. Primul an, persoanele fizice au plătit un interes foarte ridicat pe împrumut și apoi, la începutul celui de-al doilea an, au plătit împrumutul în avans, în urma căruia o parte din dobânzi a fost rambursată. Raportul de audit a dezvăluit că atât costul dobânzii plătite în primul an, cât și rambursarea unei părți a dobânzii efectuate în al doilea an au fost predeterminate în acord. Raportul de audit a concluzionat că persoanele fizice au fost oferite de un acord în care totul era predeterminat și în care scopul era să obțină beneficii fiscale. Ideea era că, impozitare înțeleaptă, dobânda ridicată a împrumuturilor plătite primul an și rambursarea în anul următor ar trebui să finanțeze pierderile de capital ale tranzacțiilor cu opțiunile. Anul de evaluare fiscală 1993 La 23 noiembrie 1994, Autoritatea fiscală a trimis reclamantului o analiză preliminară ( övervägande ), informand-o că ia luată în considerare să nu permită deducerea pierderilor de capital în valoare de 3 169,789, SEK și deducerea dobânzilor plătite, SEK 350.000, cu privire la împrumutul de promisietare pe care îl are În anul de evaluare a impozitei din 1993 s-a efectuat, în plus, în vederea impunerii taxelor suplimentare ( skattetillägg ) de 40% din majorarea răspunderii fiscale cu privire la această sumă. Reclamantul a fost solicitat să prezinte orice comentarii pe care le-ar putea avea până la 12 decembrie 1994. La 28 decembrie 1994, Autoritatea Fiscală a hotărât să urmeze examinarea preliminară. În ceea ce privește impunerea de surse fiscale, Comisia a constatat că reclamantul a prezentat informații incorecte prin faptul că nu a furnizat informații cu privire la condițiile reale ale ratelor dobânzii împrumutului. În plus, s-a considerat că nu s-a demonstrat niciun motiv de remitere și că, din cauza caracterului acestei chestiuni și a modului în care au fost efectuate, nu s-a putut presupune că există astfel de motive. La 17 februarie 1995, reclamantul a apelat împotriva deciziei, respingând concluziile Autorității Fiscale, susținând că nu există motive de modificare a rentabilității taxelor sau de impunere a impozitelor. Ea a solicitat, în continuare, un respingere pentru a dezvolta motivele apelului său. Cu toate acestea, nu a prezentat informații suplimentare până la 20 octombrie 1995. La 21 decembrie 1995, Autoritatea fiscală a efectuat reevaluarea obligatorie a deciziei sale din 28 decembrie 1994, dar a hotărât să nu-l modifice. În urma acesteia, în aceeași zi, a transmis recursul Curții Administrative de Stat (länsrätten ) la Stockholm. Anul de evaluare fiscală 1994 La 21 iunie 1995, în aceeași zi în care raportul de audit menționat anterior a fost finalizat, Autoritatea fiscală a transmis-o reclamantului și a informat-o cu privire la intenția sa de a-și modifica evaluarea fiscală pentru anul 1994 și de a impune taxe suplimentare. La 30 noiembrie 1995, Autoritatea fiscală i-a trimis o analiză preliminară și, la 28 decembrie 1995, a hotărât, pe baza constatărilor auditului, să-și reducă veniturile din câștigurile de capital de către SEK 3.169.789 pentru pierderile de capital, dar, în același timp, să-și crească veniturile din câștigurile de capital de către SEK 3.033.990 pentru dobânzi nededucibile. În plus, aceasta a impus taxe majorate de 40 % din răspunderea fiscală a acesteia din urmă, deoarece a considerat că reclamantul a prezentat informații incorecte și că nu exista niciun motiv de remitere. La 29 martie 1996, reclamanta a apelat împotriva deciziei și a solicitat ca ea să fie taxată în conformitate cu rentabilitatea fiscală și ca taxele să fie eliminate. Ea a afirmat, de asemenea, că va dezvolta motivele de recurs într-o prezentare ulterioră. Cu toate acestea, Autoritatea fiscală nu a primit nicio comunicare suplimentară de la solicitant. La 18 februarie 1997, Comisia și-a reevaluat obligatoria decizia sa inițială și a hotărât să nu-l modifice și a remarcat că, chiar dacă nu a fost auzit nimic de la solicitant, a considerat necesar să ia o decizie pentru a nu prelungi mai mult procesul. Apelul a fost apoi transmis Curții administrative de județ în cazul în care s-a aderat la apelul reclamantului pentru anul anterior de evaluare a impozitului. Părțile au formulat noi cereri în fața Curții administrative de județ. Reclamantul a solicitat ca instanța să desfășoare o audiere orală în cazul ei, dar a retras această cerere deoarece o audiere orală urmează să se desfășoare în alte cazuri similare. Într-o hotărâre parțială din 8 octombrie 1999, instanța a respins recursul reclamantului privind problema deducerii pierderilor de capital în cazul opțiunilor pentru anul de evaluare fiscală 1993. La 17 februarie 2000, au avut loc audierea menționată și, la 29 februarie 2000, Curtea administrativă a județului a respins recursul reclamantului. În ceea ce privește taxele suplimentare, instanța a considerat în primul rând că impunerea taxelor suplimentare nu a încălcat Convenția. Prin urmare, autoritatea fiscală nu a putut examina dacă deducerile declarate pentru dobânzi sunt corecte. În plus, a constatat că nu s-au demonstrat motive de remitere. La 4 mai 2000, reclamantul a recurs la Curtea Administrativă de Apel (Kammarrätten) ) la Stockholm și-a susținut afirmațiile, invocand și expanzând motivele pe care le-a prezentat în fața instanței de judecată. Printre altele , ea a afirmat că impunerea de suplimente fiscale a încălcat presupunerea de nevinovăție conținută la art. 6 § 2 din convenție deoarece Autoritatea fiscală nu a demonstrat că a furnizat informații incorecte în mod intenționat sau prin neglijență. La 22 martie 2001, Curtea Administrativă de Apel, în calitate de instanță inferioară, a desfășurat o audiere orală în alte cazuri similare în cazul în care mai mulți martori au fost auziți la cererea contribuabililor. Într-o hotărâre din 18 iunie 2001, instanța a respins recursul reclamantului din aceleași motive ca și Curtea Administrativă a Județeanului și a declarat că, deși impunerea taxelor majorare intră în cadrul articolului 6 din Convenție, aceasta nu a încălcat presunția de nevinovăție conținută în aceasta. La 3 septembrie 2001, reclamantul a apelat la Curtea Supremă Administrativă ( Regeringsrätten ) și a solicitat o suspendare până la 31 octombrie 2001 pentru a completa observațiile sale. Cu toate acestea, nu este clar dacă a făcut acest lucru. La 11 iulie 2002, Curtea Supremă Administrativă a refuzat să recurgă. Legea internă relevantă Plății fiscale depune taxe anuale autorităților fiscale locale. Pentru a se asigura că sunt furnizate informații oportune, suficiente și corecte, autoritățile fiscale pot, în anumite circumstanțe, impune contribuabilului taxe speciale sub formă de suplimente fiscale. Regulile privind sursele fiscale relevante pentru acest caz au fost stabilite în Legea impozitare (Taxeringslagen În conformitate cu capitolul 5, secțiunea 1 din lege, se impune contribuabilului o taxă suplimentară în cazul în care acesta, într-o declarație de impozitare sau în orice altă declarație scrisă, a prezentat informații de relevanță pentru evaluarea fiscală care se constată incorectă. Nu numai declarațiile exprimate care pot duce la impunerea unei suprataxe; ascunderea, în întregime sau în parte, a faptelor relevante poate fi considerată, de asemenea, drept informații incorecte. Cu toate acestea, nu sunt penalizate cererile incorecte; dacă contribuabilul a dat un cont clar al circumstanțelor factuale, dar a efectuat o evaluare incorectă a consecințelor juridice ale acestora, nu se impune nicio suprataxa. Sarcina de a dovedi că informațiile sunt incorecte este legată de autoritatea fiscală. Suprapunerea este de 40% din impozitul pe care autoritatea fiscală nu l-ar fi putut percepe dacă ar fi acceptat informațiile incorecte. În anumite circumstanțe, se va trimite un surplus fiscal. Astfel, capitolul 5, secțiunea 6 din Legea prevede că contribuabilii nu vor trebui să plătească o sursă suplimentară dacă neapărarea lor de a prezenta informații corecte sau de a depune o declarație fiscală este considerată excusabilă datorită vârstei, bolii, lipsei de experiență sau circumstanțe comparabile. Suprapunerea ar trebui, de asemenea, trimisă în cazul în care eșecul pare excusabil din cauza naturii informațiilor în cauză sau a altor circumstanțe speciale, sau în cazul în care ar fi, în mod evident, irazonabil să se impună o sursă suplimentară. Capitolul 5, secțiunea 7 din Lege prevede că, în cazul în care faptele din acest caz impun, autoritățile fiscale trebuie să aibă în vedere dispozițiile privind remiterea, chiar și în absența unei cereri specifice în acest sens de către contribuabil. Totuși, în principiu, compete contribuabilului să prezinte motivul corespunzător pentru remiterea unei surse suplimentare. Reclamantul s-a plâns că drepturile sale în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție au fost încălcate atunci când autoritățile naționale i-au impus taxe suplimentare fără să demonstreze că nu a transmis în mod intenționat informațiile necesare sau prin neglijență. Ea susține, de asemenea, că durata celor două proceduri a fost excesivă; procedurile referitoare la anul de evaluare fiscală 1993 care a durat peste șapte ani și șapte luni, precum și cele referitoare la anul de evaluare fiscală 1994 care a durat puțin peste șapte ani. Reclamantul s-a plâns că presupunerea de nevinovăție conținută la art. 6 a fost încălcată de Autoritatea Fiscală și de instanțele naționale atunci când i-au impus suplimentare fiscale. Ea a susținut că au avut idei preconcepute că nu existau motive de remisie și că nu au eșuat să efectueze o evaluare nuanțiată și nu prea restrictivă a motivului de remisie. În plus, ea susține că a fost disproporționată impunerea de surse fiscale în ceea ce privește complexitatea chestiunilor fiscale în cauză, durata procedurii și dimensiunea impozitelor impuse. art. 6 § 2 din Convenție prevede următoarele: „Toate persoanele acuzate de o infracțiune penală sunt presupuse nevinovate până când se dovedește vinovat în conformitate cu legea.” Curtea reamintește că, deși nu se poate spune că suplimentele fiscale aparțin dreptului penal în cadrul sistemului juridic suedez, aceasta a constatat în mai multe hotărâri referitoare la Suedia (a se vedea, în special, Janosevic c. Suedia , nr. 34619/97, 23 iulie 2002, §§ 64-71, ECHR 2002-VII, și Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suedia , nr. 36985/97, 23 iulie 2002, §§ 75-82), conform căreia impunerea unor astfel de măsuri implică determinarea unei „acuzații criminale” în sensul articolului 6 din Convenție. Cu toate acestea, în cele două hotărâri menționate mai sus, Curtea a considerat că presupunerea aplicată în legislația suedeză în ceea ce privește suprataxările fiscale s-a limitat în limite rezonabile și că, prin urmare, presupunerea de nevinovăție prevăzută la art. 6 § 2 din Convenție nu a fost încălcată (ibid., §§ 96-104 și, respectiv, §§ 108-116). Această concluzie a fost atinsă având în vedere în special faptul că normele relevante privind suprataxurile fiscale furnizează anumite mijloace de apărare bazate pe elemente subiective și că un sistem eficient de impozitare era important pentru interesele financiare ale statului. În cazul în cauză, Autoritatea fiscală, Curtea Administrativă County și Curtea Administrativă de Apel au luat în considerare motivele de remitere a taxelor suplimentare, dar au constatat că nu s-au aplicat astfel de motive. În plus, atât Curtea Administrativă de țară, cât și Curtea Administrativă de Apel au examinat obiecția reclamantului potrivit căreia impunerea taxelor suplimentare a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție. Cu toate acestea, ambele cazuri au respins obiecția, constatând că, deși este aplicabilă art. 6, impunerea de surse fiscale nu a încălcat presunția de nevinovăție, deoarece instanțele au efectuat o evaluare a faptului că există vreun motiv de remitere. În plus, Curtea constată că, spre deosebire de cererile Janosevic și Västberga Taxi Aktiebolag și Vulic În prezent, nu au fost incluse măsuri de executare care să asigure plata taxelor suplimentare. În aceste circumstanțe și având în vedere jurisprudența Curții menționată mai sus și faptul că instanța națională a efectuat o evaluare individuală în cazul reclamantului, Curtea constată că dreptul reclamantului de a fi presupus nevinovat nu a fost încălcat în acest caz. Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind evident nefondată în temeiul articolului 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul a susținut, de asemenea, că procedura națională, atât pentru anii de evaluare fiscală 1993 cât și 1994, nu a fost finalizată într-un timp rezonabil, în contravenție cu art. 6 § 1 din Convenție, care, în părțile relevante, se menționează: „În determinarea drepturilor sale civile și a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un moment rezonabil de [a] ... tribunal.” Curtea consideră că, pe baza dosarului, nu poate determina admisibilitatea plângerii privind durata procedurii pentru anul de evaluare fiscală 1993 și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Curții, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. În ceea ce privește durata procedurii pentru anul de evaluare a impozitului 1994, Curtea constată în primul rând că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 21 iunie 1995, atunci când Autoritatea fiscală a comunicat reclamantului raportul de audit și a fost informată cu privire la intenția sa de a-și modifica evaluarea impozitului și de a impune taxe suplimentare. S-a încheiat la 11 iulie 2002 În cazul în care Curtea Administrativă Supremă a refuzat să accepte recursul. Astfel, durata generală a acestor proceduri, care a implicat un nivel administrativ și trei niveluri judiciare, a fost de puțin peste șapte ani. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește criteriile stabilite de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și ceea ce era în joc pentru reclamantul în litigiu (a se vedea, printre alte autorități, Humen c. Polonia [GC], nr. 26614/95, § 60, 15 octombrie 1999]. În acest caz, Curtea constată că subiectul a fost de natură complexă, care se reflectă în faptul că o parte a auditului Autorității Fiscale a trebuit să fie efectuată de un organism de experți independent. În plus, aceasta se referă la o înființare financiară destul de sofisticată care implică un grup mare de persoane (aparent 54 de persoane), ceea ce face cu siguranță ancheta Autorității Fiscale mai dificilă. Cu toate acestea, după finalizarea auditului, autoritatea și instanța națională ar putea lua în considerare cazurile împreună, ceea ce au făcut de fapt. Atât Curtea Administrativă a Județeanului, cât și Curtea Administrativă de Apel au organizat o audiere orală comună pentru câteva dintre cazuri, dar care a avut legătură cu toate cazurile. În plus, majoritatea persoanelor în cauză au fost reprezentate de același avocat care a prezentat cereri aproape identice pentru toți clienții săi. În ceea ce privește comportamentul reclamantului și al autorităților naționale, Curtea remarcă că cauza a fost în așteptare de aproximativ un an și opt luni înaintea Autorității fiscale. Cu toate acestea, în apelul său din 29 martie 1996 împotriva hotărârii Autorității Fiscale din 28 decembrie 1995, reclamantul a declarat că va dezvolta motivele de recurs într-o acuzație ulterioră. Ea nu a făcut niciodată acest lucru. Astfel, Autoritatea Fiscală, pentru a nu prelungi mai mult procesul, a efectuat reevaluarea obligatorie la 18 februarie 1997 și apoi a transmis recursul Curții Administrative de județ. Prin urmare, Curtea constată că o întârziere de aproximativ un an înaintea Autorității fiscale trebuie atribuită numai reclamantului, nu autorității fiscale. În opinia Curții, perioada rămasă de opt luni nu poate fi considerată excesivă, deoarece Autoritatea fiscală a elaborat în acest timp examinarea preliminară care a fost trimisă reclamantului pentru observație. Acesta și-a luat decizia și a efectuat o reevaluare obligatorie a deciziei sale înainte de a trimite recursul reclamantului la Curtea de Administrație a Județeanului. În ceea ce privește procedurile în fața Curții de Administrație a Județeanului, acestea au durat doar peste trei ani, în timpul căreia părțile au prezentat o serie de depuneri în fața instanței. La 8 octombrie 1999, Curtea a pronunțat o hotărâre parțială cu privire la una dintre întrebările fiscale litigioase, care a avut apoi o audiere orală la 17 februarie 2000 și și-a pronunțat hotărârea finală două săptămâni mai târziu. Având în vedere numărul foarte mare de părți implicate în proceduri și caracterul complex al subiectului, instanța de primă instanță nu poate fi criticată pentru faptul că procedura a durat trei ani, chiar dacă au existat câteva perioade scurte de inactivitate. În schimb, procedurile au durat doar puțin mai mult de doi ani în total în fața celor două instanțe de apel (Curtea Administrativă de Apel și Curtea Administrativă Supremă), în timpul căreia Curtea Administrativă de Apel a organizat o audiere orală. Curtea este conștientă de faptul că procedurile în cauză au implicat sume substanțiale de bani pentru reclamant. Cu toate acestea, ea nu a susținut că acest lucru a avut consecințe financiare grave sau de altă natură pentru ea. În suma, deși procedurile impugnate au luat puțin mai mult de șapte ani de finalizare, acestea au implicat nu mai puțin de un nivel administrativ și de trei niveluri judiciare și un număr substanțial de persoane. În plus, subiectul a fost de natură complexă și întârzierea nu a implicat consecințe grave pentru reclamant. În aceste circumstanțe, Curtea constată că procedura, considerată în ansamblu, nu a depășit un timp rezonabil. Rezultă că această parte a cererii este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului cu privire la durata procedurii pentru anul de evaluare fiscală 1993; restul cererii este inadmisibil. S. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa