Dragne și alții împotriva României

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 78047/01) îndreptată împotriva României și de care șase cetățeni ai acestui stat, D-nele Filofteia Dragne, Smaranda Branescu, Smaranda Matei, Maria Neagoe și Iulia Orban și D. Vasile Galbeneanu (« reclamanții »), au sesizat Curtea la 8 decembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de D. B. Aurescu, agent al Guvernului, apoi de D-na R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcțiile sale.

La 24 octombrie 2003, Curtea (secțiunea a doua) a hotărât să comunice petiția Guvernului. Invocând prevederile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia astfel remaniate (art. 52 § 1).

La 10 decembrie 2004, Curtea a estimat că nu era necesar să continue examinarea cererii Guvernului de a trata separat admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I.

Printr-o sentință definitivă din 28 iunie 1995, tribunalul județean din Olt a admis acțiunea formulată de reclamanți împotriva comisiei județene din Olt pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (« comisia județeană » și « legea nr. 18 ») și a ordonat reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra unui teren de 33,5 hectare moștenit de la tatăl lor, situat în interiorul perimetrului satului Movileni.

Din cauza neexecutării sentinței respective, reclamanții au chemat în judecată comisia locală din Movileni pentru aplicarea legii nr. 18 (« comisia ») în fața tribunalului județean din Olt pentru a o condamna să îi pune în posesia terenului conform prevederilor acestei legi. Printr-o sentință din 8 ianuarie 1996, tribunalul a admis acțiunea lor și, pe baza sentinței din 28 iunie 1995, a ordonat comisiei să pună reclamanții în posesia terenului. A respins cererea reclamanților privind despăgubiri, pe motiv că ar fi trebuit formulată în fața instanțelor de contencios administrativ în temeiul legii nr. 29/1990. Această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din Craiova, la 21 august 1996.

Reclamanții au inițiat apoi o acțiune în daune-interese împotriva comisiei pentru a obține repararea prejudiciului cauzat de imposibilitatea de a cultiva terenul lor în 1996-1997.

Printr-o sentință din 10 noiembrie 1997, devenită definitivă la 5 martie 1998, tribunalul județean din Olt a admis acțiunea reclamanților și a condamnat comisia să le plătească 97 762 535 lei români (ROL) drept daune-interese și 150 000 ROL drept cheltuieli de judecată.

Reclamanții au solicitat unui executor judecătoresc să îi ajute la executarea silită a deciziilor judiciare pronunțate în favoarea lor. Executorul le-a respins cererile și le-a sfătuit să formuleze o nouă acțiune împotriva persoanelor responsabile de neexecutare.

După scrisorile trimise de reclamanți diverselor autorități, Avocatul Poporului ( Avocatul poporului ) i-a informat la 8 noiembrie 2000 că comisia și-a motivat refuzul de a se executa prin faptul că terenul atribuit de instanțe reclamanților nu corespundea mențiunilor din cartea funciară și că, în orice caz, nu mai deținea terenuri disponibile în perimetrul satului pentru a executa deciziile în cauză.

Printr-o decizie din 26 mai 2003, comisia județeană a ordonat reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților pentru a executa hotărârea din 28 iunie 1995. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 10 septembrie 2003, comisia locală i-a informat pe reclamanți că nu putea executa decizia comisiei județene, nici hotărârea din 28 iunie 1995 deoarece nu mai deținea terenuri disponibile în perimetrul satului.

Din informațiile furnizate de parties rezultă că deciziile pronunțate de instanțe rămân încă neexecutate. II.

Curtea reamintește de la început că presupusa încălcare a dreptului de acces la un tribunal constă într-o situație continuă care nu ia sfârșit decât la data la care decizia judiciară definitivă este executată. De aceea, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție nu începe să curgă decât de la momentul în care această situație continuă ia sfârșit ( Sabin Popescu , precitată, § 50). În măsura în care deciziile definitive nu au fost încă executate, nu se pune în cazul de față o problemă cu privire la respectarea termenului de șase luni.

Curtea constată de asemenea că reclamația nu este în mod evident infondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea observă că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare ar trebui să o declare admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul afirmă că executarea în natură a deciziilor judiciare care ordonau punerea în posesia reclamanților se lovește de o imposibilitate obiectivă, având în vedere faptul că nu mai sunt terenuri disponibile pe teritoriul satului Movileni care ar putea fi acordate reclamanților. Guvernul consideră că circumstanțele cauzei nu sunt comparabile cu situația în cauza Jasiuniene c. Lituania, (nr. 41510/98, 6 martie 2003) în care Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție din cauza neexecutării unei decizii judiciare care ordona autorităților să acorde reclamantei un teren sau să îi aloce o sumă drept reparație. Amintește că deciziile neexecutate în prezenta cauză nu au prevăzut soluții alternative punerii în posesia, în special plata unei reparații, și susține că o asemenea alternativă nu era nici măcar prevăzută de legea română la data faptelor cauzei.

Atunci când este vorba de o obligație care necesită intervenția personală a debitorului, reclamanții ar fi trebuit să ceară instanțelor să condamne comisia la plata unei astreintes sau a unei amenzi civile, pentru a o forța să execute hotărârea, sau, în caz de imposibilitate de execuție, să o condamne la plata de daune-interese.

În orice caz, conform Guvernului, art. 6 § 1 nu impune statelor obligația de a executa orice hotărâre de natură civilă, oricât de importantă ar fi și oricum ar fi circumstanțele. Guvernul citează, în acest sens, opinia disidentă a D-nei Thomassen în cauza Ruianu c. România (nr. 34647/97, 17 iunie 2003).

În fine, cu privire la sentința din 10 noiembrie 1997, Guvernul consideră că reclamanții ar fi trebuit să ceară plata daunelor-interese prin intermediul executorului judecătoresc.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului.

Curtea reamintește că executarea unei hotărâri sau a unui judecății, de la orice instanță, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul articolului 6 din Convenție. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei parti ( Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).

În cazul de față, reclamanții au obținut decizii judiciare definitive prescriind acțiuni specifice autorităților. Nu este contestat faptul că aceste decizii nu au fost executate, nici anulate sau modificate în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de legea internă. De plus, motivele pe care administrația ar fi putut să le invoce pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de execuție nu au fost niciodată comunicate reclamanților prin intermediul unei decizii administrative formale ( Sabin Popescu , precitată, § 72). Scrisoarea trimisă la 8 noiembrie 2000 de Avocatul Poporului nu putea înlocui absența unei asemenea decizii administrative, întrucât nu era nici măcar un act administrativ emanând din autoritatea în cauză, și anume din comisie. Scrisoarea trimisă la 10 septembrie 2003 de comisie nu satisfacea nici ea cerințele descrise mai sus. Astfel, contravine deciziei comisiei județene din 26 mai 2003 care a confirmat încă o dată hotărârea din 28 iunie 1995. Or, această scrisoare nu putea înlocui o decizie administrativă formală. De plus, comisia locală nu avea puterea conferită de o lege de a anula sau de a modifica, în acest mod, drepturile acordate reclamanților.

Curtea admite, alături de Guvern, că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să execute orice hotărâre de natură civilă, oricum ar fi și orice ar fi circumstanțele ( Sanglier c. Franța , nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, observă că autoritatea în cauză face parte din administrație, care constituie un element al statului de drept, interesul acesteia identificîndu-se cu cel al unei bune administrații a justiției. Or, dacă administrația refuză sau omite să se execute, sau întârzie să o facă, garanțiile articolului 6 din care a beneficiat justitiabilul în faza judiciară a procedurii pierd orice raison d'être ( Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, pp. 510-511, § 41).

De plus, nu este convenabil să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să trebuie mai tard să deschidă o procedură de execuție silită pentru a obține satisfacție ( Metaxas c. Grecia , nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). În orice caz, Curtea a deja afirmat că căile de atac sugerate de Guvern, și anume cererea de astreintes, amenda penală sau daune-interese, sunt mijloace indirecte de executare a deciziei definitive, și deci nu sunt de natură să remediere direct presupusa încălcare ( Roman și Hogea , precitată). Reclamanții nu ar fi putut fi prin urmare obligați să le folosească pentru a vedea executate deciziile judiciare pronunțate în cazul de față. De aceea, nicio demarchă privind executarea silită a deciziilor definitive care ordonau punerea în posesia nu era cerută din partea reclamanților. Din aceleași motive, Curtea nu este de acord nici cu poziția Guvernului conform căreia reclamanții ar fi trebuit să ceară executarea silită a deciziilor judiciare prin intermediul executorului judecătoresc cu privire la plata daunelor-interese acordate la 10 noiembrie 1997.

La lumina celor de mai sus, Curtea respinge de asemenea argumentul Guvernului privind diferența dintre cazul de față și cauza Jasiuniene precitată. Reamintește că în ambele cauze obligația de execuție îi încumba administrației, și că deciziile neexecutate rămâneau în continuare valabile și nu fuseseră mai tard modificate sau anulate de autoritățile competente ( Jasiuniene , precitată, §§ 28 și 30, și paragrafele 24 și 26 de mai sus).

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că în cazul de față, prin refuzul de a executa deciziile judiciare definitive care ordonau punerea în posesia reclamanților și plata în favoarea lor a daunelor-interese, autoritățile naționale i-au privat de un acces efectiv la un tribunal.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II.

Curtea observă că această reclamație este legată de reclamația formulată sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție și trebuie deci de asemenea declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul susține că acele decizii judiciare nu au născut în patrimoniul reclamanților nici un drept de proprietate nici o creanță constituită. La mai bun caz, sunt de natură să creeze în favoarea reclamanților o « speranță » de a vedea reconstituita dreptul lor de proprietate asupra terenului. Citează hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 70, CEDO 1999-VII) și Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia (hotărâre din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pp. 20-21, § 29). Conform opiniei Guvernului, hotărârea din 28 iunie 1995 nu conferă reclamanților drept de proprietate. Nu face decât să ordoneze comisiei să le elibereze un titlu de proprietate afferent unui teren de 33,5 hectare a cărui locație nu este fixată de tribunal. De aceea, creanta reclamanților are un caracter incert. Cu privire la sentința din 10 noiembrie 1997, Guvernul reamintește că reclamanții ar fi trebuit să apeleze la executarea sa silită prin intermediul executorului judecătoresc.

În orice caz, atentarea la speranța reclamanților de a vedea reconstituita dreptul lor de proprietate, datorată imposibilității de executare a unei decizii definitive, este justificată la lumina jurisprudenței Curții privind art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, ingerința este prevăzută de legea nr. 18, care satisface cerințele de accesibilitate și previzibilitate cerute de Convenție.

De plus, Guvernul susține că nu mai era teren disponibil în perimetrul satului Movileni pentru a pune reclamanții în posesia. În asemenea condiții, aceștia din urmă trebuia să formuleze o nouă acțiune împotriva comisiei locale a satului vecin. De asemenea, conform Guvernului, reclamanții ar fi respins propunerile comisiei de a le vireza o indemnizație compensatorie. De aceea, Guvernul consideră că ingerința în drepturile reclamanților era proporțională cu privire la interesul general ( Sporrong și Lönnroth c. Suedia , hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69).

Curtea reamintește că un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se raportează la « bunurile » sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de « bunuri » poate cuprinde atât « bunuri actuale » cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pe baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin o « speranță legitimă » de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate ( Kopecky c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004). Curtea a deja afirmat că o creanță poate fi considerată o « valoare patrimonială » dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor ( Kopecky , precitată, § 48). De plus, Curtea a estimat că putea de asemenea prezenta o anumită relevanță în această privință întrebarea dacă, în contextul procedurii criticate, reclamantul putea pretinde să aibă o « speranță legitimă » de a obține beneficiul efectiv al bunului său ( Kopecky , precitată, § 42).

Or, în cauza de față, tribunalele au ordonat reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra unui teren de 33,5 hectare (hotărârea din 28 iunie 1995) și au apoi condamnat comisia să pună reclamanții în posesia terenului respectiv, conform prevederilor legii nr. 18 (sentința din 8 ianuarie 1996). Legislația națională prevede procedura prin care comisia pune interesații în posesia terenurilor respective și le eliberează titlurile de proprietate afferente. Din aceasta rezultă că în cazul de față ambele decizii judiciare au creat în sarcina reclamanților speranța legitimă de a se vedea efectiv puși în posesia terenului lor și că « creanta » lor este suficient de stabilită pentru a constitui o « valoare patrimonială » care atrage aplicarea garanțiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, reclamanții au « un bun » în sensul articolului 1 precitată.

Curtea observă că nu este contestat faptul că a existat în cazul de față o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. Reamintește că prin refuzul de a executa deciziile definitive, autoritățile naționale i-au privat de beneficiul dreptului lor de proprietate asupra terenului fără să le furnizeze justificări pentru această ingerință ( Sabin Popescu , precitată, § 81, și §25 de mai sus). În aceste condiții, având în vedere că reclamanții nu au fost informați într-un mod care să satisfacă cerințele Convenției despre această imposibilitate de execuție, Curtea nu poate admite argumentul Guvernului conform căruia, după ce au luat cunoștință de faptul că comisia din Movileni nu mai deținea terenuri disponibile, reclamanții ar fi trebuit să formuleze o acțiune împotriva comisiei locale a satului vecin.

Curtea constată în final că Guvernul nu a fundamentat acuzațiile sale privind o eventuală propunere de reparație din partea comisiei care ar fi fost respinsă de reclamanți.

De aceea, Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerința cauzată de neexecutarea deciziilor judiciare pronunțate în cazul de față; era deci arbitrară și atrage încălcarea principiului legalității. O asemenea concluzie eximă Curtea de a cerceta dacă a fost menținut un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor individuale ale reclamanților ( Metaxas , precitată, § 31).

Quanto la plata daunelor-interese fixate prin sentința din 10 noiembrie 1997, Curtea reamintește că nu este de acord nici cu argumentul Guvernului conform căruia reclamanții ar fi trebuit să ceară executarea silită prin intermediul executorului judecătoresc (paragraful 22 de - mai - sus). Această sumă, deși fixată în mod definitiv de instanțe, nu a fost încă plătită reclamanților.

De aceea, la lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a existat în cazul de față o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. III.

Reclamanții cer mai întâi atribuirea în posesia terenului de 33,5 hectare conform ordinului deciziilor definitive pronunțate în cazul de față. Cer de asemenea plata daunelor-interese reactualizate, acordate prin sentința din 10 noiembrie 1997, într-un cuantum pe care îl estimează la 4 756 098 400 ROL pentru prejudiciul material și moral pe care l-au suferit.

Pe baza concluziilor unei expertize efectuate în cazul de față, Guvernul consideră că valoarea reală a daunelor-interese reactualizate ținând seama de inflație este de 481 871 535 ROL. Pe baza aceleiași expertiaze, estimează valoarea de piață a terenului la 234 500 000 ROL. În final, subliniază că autoritățile continuă demarchele în vederea găsirii unei soluții pentru a pune reclamanții în posesia terenului.

Curtea consideră că chestiunea aplicării articolului 41 pe acest punct nu se găsește în stare, deci ar trebui să o rezerve ținând cont de asemenea de eventualitatea unui acord între statul pârât și interesați (art. 75 §§ 1 și 4 din regulamentul Curții). B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer de asemenea 810 825 ROL pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne, reprezentând reactualizarea, ținând seama de inflație, a sumei de 150 000 ROL acordată la acest titlu prin sentința din 10 noiembrie 1997. Nu cer rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate în fața Curții.

Guvernul nu se opune plății sumei de 150 000 ROL reactualizate reclamanților la acest titlu.

Ținând seama de elementele din posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 20 EUR drept cheltuieli și costuri deja suportate în procedura națională și i-o acordă reclamanților. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 78047/01) dirigée contre la Roumanie et dont six ressortissants de cet Etat, M mes Filofteia Dragne, Smaranda Branescu, Smaranda Matei, Maria Neagoe et Iulia Orban et M. Vasile Galbeneanu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 8 décembre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par M. B. Aurescu, agent du Gouvernement, puis par M me R. Rizoiu, qui l'a remplacé dans ses fonctions.

Le 24 octobre 2003, la Cour (deuxième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 10 décembre 2004, la Cour a estimé qu'il n'y avait pas lieu de donner suite à la demande du Gouvernement de traiter séparément la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Par un jugement définitif du 28 juin 1995, le tribunal départemental d'Olt fit droit à l'action formée par les requérants à l'encontre de la commission départementale d'Olt pour l'application de la loi n o 18/1991 (« la commission départementale » et « la loi n o 18 ») et ordonna la reconstitution de leur droit de propriété sur un terrain de 33,5 hectares hérité de leur père, se trouvant à l'intérieur du périmètre du village de Movileni.

En raison de la non-exécution dudit jugement, les requérants assignèrent la commission locale de Movileni pour l'application de la loi n o 18 (« la commission ») devant le tribunal départemental d'Olt afin de la voir condamner à les mettre en possession du terrain comme prévu par cette loi. Par un jugement du 8 janvier 1996, le tribunal fit droit à leur action et, se fondant sur le jugement du 28 juin 1995, ordonna à la commission de mettre les requérants en possession de leur terrain. Il rejeta la demande de dédommagement des requérants, au motif qu'elle aurait dû être formée devant les juridictions de contentieux administratif en vertu de la loi n o 29/1990. Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif de la cour d'appel de Craiova, le 21 août 1996.

Les requérants introduisirent ensuite une action en dommages ‑ intérêts contre la commission, afin d'obtenir la réparation du préjudice causé par l'impossibilité de cultiver leur terrain en 1996-1997.

Par un jugement du 10 novembre 1997, devenu définitif le 5 mars 1998, le tribunal départemental d'Olt fit droit à l'action des requérants et condamna la commission à leur payer 97 762 535 lei roumains (ROL) à titre de dommages ‑ intérêts ainsi que 150 000 ROL à titre de frais de justice.

Les requérants demandèrent à l'huissier de justice de les assister pour l'exécution forcée des décisions judiciaires rendues en leur faveur. L'huissier rejeta leurs demandes, et leur conseilla de former une nouvelle action à l'encontre des personnes responsables de la non-exécution.

A la suite des lettres envoyées par les requérants à diverses autorités, le Médiateur ( Avocatul poporului ) les informa, le 8 novembre 2000, que la commission avait motivé son refus de s'exécuter par le fait que le terrain attribué par les juridictions aux requérants ne correspondait pas aux mentions du livre foncier et que, de toute façon, elle ne détenait plus de terrains disponibles dans le périmètre du village afin d'exécuter les décisions en cause.

Par une décision du 26 mai 2003, la commission départementale ordonna la reconstitution du droit de propriété des requérants, afin de faire exécuter l'arrêt du 28 juin 1995. Cependant, par une lettre du 10 septembre 2003, la commission locale informa les requérants qu'elle ne pouvait exécuter la décision de la commission départementale, ni l'arrêt du 28 juin 1995 car elle ne détenait plus de terrain disponible à l'intérieur du périmètre du village.

Il ressort des informations fournies par les parties que les décisions rendues par les juridictions demeurent encore inexécutées. II.

La Cour rappelle d'emblée que la violation alléguée du droit d'accès à un tribunal consiste en une situation continue qui ne prend fin qu'à la date à laquelle la décision judiciaire définitive est exécutée. Par conséquent, le délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention ne commence à courir qu'à partir du moment où cette situation continue prend fin ( Sabin Popescu, précité, § 50). Dans la mesure où les décisions définitives n'ont toujours pas été exécutées, il ne se pose pas en l'espèce de problème quant au respect du délai de six mois.

La Cour constate en outre que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que l'exécution en nature des décisions judiciaires ordonnant la mise en possession des requérants se heurte à une impossibilité objective, eu égard au fait qu'il n'y a plus de terrains disponibles sur le territoire du village de Movileni, qui pourraient être octroyés aux requérants. Le Gouvernement considère que les circonstances de l'espèce ne sont pas comparables à la situation dans l'affaire Jasiuniene c. Lituanie, (n o 41510/98, 6 mars 2003) dans laquelle la Cour a conclu à la violation de l'article 6 de la Convention en raison de la non-exécution d'une décision judiciaire ordonnant aux autorités soit d'octroyer à la requérante un terrain, soit de lui allouer une somme à titre de réparation. Il rappelle que les décisions non exécutées dans la présente affaire n'ont pas prévu de solutions alternatives à la mise en possession, notamment le paiement d'une réparation, et fait valoir qu'une telle alternative n'était même pas prévue par la loi roumaine à la date des faits de l'affaire.

S'agissant d'une obligation nécessitant l'intervention personnelle du débiteur, les requérants auraient dû demander aux tribunaux de condamner la commission au paiement d'astreintes ou d'une amende civile, afin de la forcer à exécuter l'arrêt, ou, en cas d'impossibilité d'exécution, de la condamner au paiement de dommages ‑ intérêts.

En tout état de cause, pour le Gouvernement, l'article 6 § 1 n'entraîne pas d'obligation pour les Etats d'exécuter tout jugement de caractère civil, quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances. Le Gouvernement cite, en ce sens, l'opinion dissidente de M me Thomassen dans l'affaire Ruianu c. Roumanie (n o 34647/97, 17 juin 2003).

Enfin, s'agissant du jugement du 10 novembre 1997, le Gouvernement estime que les requérants auraient dû demander le paiement des dommages–intérêts par le biais de l'huissier de justice.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement.

La Cour rappelle que l'exécution d'un jugement ou d'un arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 de la Convention. Le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie ( Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).

Dans la présente affaire, les requérants ont obtenu des décisions judiciaires définitives prescrivant des actions spécifiques aux autorités. Il n'est pas contesté que ces décisions n'ont été ni exécutées, ni annulées ou modifiées à la suite de l'exercice d'une voie de recours prévue par la loi interne. De plus, les motifs que l'administration aurait pu invoquer afin de justifier une impossibilité objective d'exécution n'ont jamais été portés à la connaissance des requérants par le biais d'une décision administrative formelle ( Sabin Popescu , précité, § 72). La lettre envoyée le 8 novembre 2000 par le Médiateur ne pouvait remplacer l'absence d'une telle décision administrative, puisqu'il ne s'agissait même pas d'un acte administratif émanant de l'autorité en cause, soit de la commission. La lettre envoyée le 10 septembre 2003 par la commission ne satisfaisait pas non plus aux exigences décrites ci-dessus. Ainsi, elle contrevenait à la décision de la commission départementale du 26 mai 2003 qui avait confirmé encore une fois l'arrêt du 28 juin 1995. Or, cette lettre ne pouvait remplacer une décision administrative formelle. En outre, la commission locale n'avait pas le pouvoir conféré par une loi d'annuler ou de modifier, par ce biais, les droits conférés aux requérants.

La Cour admet, avec le Gouvernement, que le droit d'accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances ( Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cependant, elle note que l'autorité en cause fait partie de l'administration, qui constitue un élément de l'Etat de droit, son intérêt s'identifiant avec celui d'une bonne administration de la justice. Or, si l'administration refuse ou omet de s'exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l'article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdent toute raison d'être ( Hornsby c. Grèce, arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 510-511, § 41).

De plus, il n'est pas opportun de demander à un individu, qui a obtenu une créance contre l'Etat à l'issue d'une procédure judiciaire, de devoir par la suite engager une procédure d'exécution forcée afin d'obtenir satisfaction ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004). En tout état de cause la Cour a déjà affirmé que les voies de recours suggérées par le Gouvernement, soit la demande d'astreintes, d'amende pénale ou de dommages–intérêts, sont des moyens indirects de faire exécuter la décision définitive, et ne sont donc pas de nature à remédier directement à la violation alléguée ( Roman et Hogea , précité). Les requérants ne pouvaient donc être tenus de les employer afin de voir exécuter les décisions judiciaires rendues en l'espèce. Par conséquent, aucune démarche quant à l'exécution forcée des décisions définitives ordonnant la mise en possession n'était requise de la part des requérants. Pour les mêmes raisons, la Cour ne partage pas non plus la position du Gouvernement selon laquelle les requérants auraient dû demander l'exécution forcée des décisions judiciaires par le biais de l'huissier de justice en ce qui concerne le paiement des dommages–intérêts alloués le 10 novembre 1997.

A la lumière de ce qui précède, la Cour rejette également l'argument du Gouvernement quant à la différence entre la présente affaire et l'affaire Jasiuniene précitée. Elle rappelle que, dans les deux affaires, l'obligation d'exécuter incombait à l'administration, et que les décisions non-exécutées restaient toujours valables et n'avaient pas été ultérieurement modifiées ni annulées par les autorités compétentes ( Jasiuniene , précité, §§ 28 et 30, et paragraphes 24 et 26 ci-dessus).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, dans la présente affaire, en refusant d'exécuter les décisions judiciaires définitives ordonnant la mise en possession des requérants et le paiement à leur profit de dommages–intérêts, les autorités nationales les ont privé d'un accès effectif à un tribunal.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1. II.

Les requérants dénoncent une atteinte à leur droit de propriété en raison de l'inexécution des décisions définitive rendues en leur faveur par les juridictions internes. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1 qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour relève que ce grief est lié au grief formulé sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention et doit donc également être déclaré recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait valoir que lesdites décisions judiciaires n'ont fait naître dans le patrimoine des requérants ni droit de propriété ni créance constituée. Dans le meilleur des cas, elles sont de nature à créer au profit des requérants une « espérance » de voir reconstituer leur droit de propriété sur le terrain. Il cite les arrêts Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, § 70, CEDH 1999-VII) et Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique (arrêt du 20 novembre 1995, série A n o 332, pp. 20-21, § 29). De l'avis du Gouvernement, l'arrêt du 28 juin 1995 ne confère pas aux requérants de droit de propriété. Il ne fait qu'ordonner à la commission de leur délivrer un titre de propriété afférent à un terrain de 33,5 hectares dont l'emplacement n'est pas fixé par le tribunal. Dès lors, la créance des requérants a un caractère incertain. S'agissant du jugement du 10 novembre 1997, le Gouvernement rappelle que les requérants auraient dû recourir à son exécution forcée par l'intermédiaire de l'huissier de justice.

En tout état de cause, l'atteinte apportée à l'espoir des requérants de voir reconstituer leur droit de propriété, due à l'impossibilité d'exécuter une décision définitive, est justifiée à la lumière de la jurisprudence de la Cour concernant l'article 1 du Protocole n o 1. Ainsi, l'ingérence est prévue par la loi n o 18, qui satisfait aux exigences d'accessibilité et de prévisibilité requises par la Convention.

Par ailleurs, le Gouvernement fait valoir qu'il n'y avait plus de terrain disponible dans le périmètre du village de Movileni afin de mettre les requérants en possession. Dans de telles conditions, ces derniers devaient former une nouvelle action contre la commission locale du village voisin. En outre, selon le Gouvernement, les requérants auraient rejeté les propositions de la commission de leur verser une indemnité compensatoire. Dès lors, le Gouvernement considère que l'ingérence dans les droits des requérants était proportionnée au regard de l'intérêt général ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , arrêt du 23 septembre 1982, série A n o 52, p. 26, § 69).

La Cour rappelle qu'un requérant ne peut alléguer une violation de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu'il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété ( Kopecky c. Slovaquie [GC], no 44912/98, § 35, 28 septembre 2004). La Cour a déjà affirmé qu'une créance peut être considérée comme une « valeur patrimoniale » dès lors qu'elle a une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu'elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux ( Kopecky , précité, § 48). En outre, la Cour a estimé que pouvait également revêtir une certaine pertinence à cet égard la question de savoir si, dans le contexte de la procédure incriminée, le requérant pouvait prétendre avoir une « espérance légitime » d'obtenir la jouissance effective de son bien ( Kopecky , précité, § 42).

Or, dans la présente affaire, les tribunaux ont ordonné la reconstitution du droit de propriété des requérants sur un terrain de 33,5 hectares (arrêt du 28 juin 1995) et ont ensuite condamné la commission à mettre les requérants en possession dudit terrain, comme prévu par la loi n o 18 (jugement du 8 janvier 1996). La législation nationale prévoit la procédure par laquelle la commission met les intéressés en possession des terrains respectifs et leur délivre les titres de propriété afférents. Il en résulte qu'en l'espèce les deux décisions judiciaires ont créé dans le chef des requérants l'espérance légitime de se voir effectivement mettre en possession de leur terrain et que leur « créance » est suffisamment établie pour constituer une « valeur patrimoniale » qui entraîne l'application des garanties de l'article 1 du Protocole n o 1.

Dès lors, les requérants ont « un bien » au sens de l'article 1 précité.

La Cour note qu'il n'est pas contesté qu'il y a eu en l'espèce une ingérence dans le droit de propriété des requérants. Elle rappelle qu'en refusant d'exécuter les décisions définitives, les autorités nationales ont privé les requérants de la jouissance de leur droit de propriété sur leur terrain sans leur fournir de justifications pour cette ingérence ( Sabin Popescu , précité, § 81, et paragraphe 25 ci-dessus). Dans ces conditions, étant donné que les requérants n'ont pas été informés d'une manière qui satisfaisait aux exigences de la Convention de cette impossibilité d'exécution, la Cour ne saurait admettre l'argument du Gouvernement selon lequel, après avoir pris connaissance du fait que la commission de Movileni ne détenait plus de terrains disponibles, les requérants auraient dû introduire une action contre la commission locale du village voisin.

La Cour constate enfin que le Gouvernement n'a pas étayé ses allégations quant à une éventuelle proposition de réparation de la part de la commission qui aurait été rejetée par les requérants.

Par conséquent, le Gouvernement n'a offert aucune justification valable pour l'ingérence causée par la non-exécution des décisions judiciaires rendues en l'espèce ; elle était donc arbitraire et emportait violation du principe de légalité. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels des requérants ( Metaxas , précité, § 31).

Quant au paiement des dommages–intérêts fixés par le jugement du 10 novembre 1997, la Cour rappelle qu'elle ne partage pas non plus l'argument du Gouvernement selon lequel les requérants auraient dû demander l'exécution forcée par le biais de l'huissier de justice (paragraphe 22 ci ‑ dessus). Cette somme, bien que fixée de manière définitive par les juridictions, n'a toujours pas été payée aux requérants.

Dès lors, à la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

Les requérants réclament premièrement l'attribution en possession du terrain de 33,5 hectares comme ordonné par les décisions définitives rendues en l'espèce. Ils demandent aussi le paiement des dommages–intérêts réactualisés, attribués par le jugement du 10 novembre 1997, d'un montant qu'ils estiment de 4 756 098 400 ROL pour le préjudice matériel et moral qu'ils ont subi.

S'appuyant sur les conclusions d'une expertise effectuée en l'espèce, le Gouvernement considère que la valeur réelle des dommages–intérêts réactualisés compte tenu de l'inflation est de 481 871 535 ROL. Se fondant sur la même expertise, il estime la valeur marchande du terrain à 234 500 000 ROL. Finalement, il souligne que les autorités continuent leurs démarches en vue de trouver une solution afin de mettre les requérants en possession du terrain.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 sur ce point ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver en tenant également compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et les intéressés (article 75 §§ 1 et 4 du règlement de la Cour). B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 810 825 ROL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, représentant la réactualisation, compte tenu de l'inflation, de la somme de 150 000 ROL octroyée à ce titre par le jugement du 10 novembre 1997. Ils ne demandent pas de remboursement des frais et dépens encourus devant la Cour.

Le Gouvernement ne s'oppose pas à ce que la somme de 150 000 ROL réactualisée soit payée aux requérants à ce titre.

Compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 20 EUR au titre des frais et dépens déjà encourus dans la procédure nationale et l'accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.