ÎCCJ, Decizia nr. 274/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 455/D din 5 decembrie 2003, Tribunalul Bacău, secția penală, a condamnat pe inculpații: 1. E.I. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d), e) cu aplicarea art. 13 C. pen. 2. I.N. la un an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 181 C. pen., dispunând suspendarea condiționată a executării acesteia și fixând termen de încercare de 3 ani și 6 luni. Curtea de Apel Bacău, secția penală, prin decizia penală nr. 190 din 13 mai 2003, a admis în parte apelurile declarate de inculpați împotriva hotărârii primei instanțe și, reținând circumstanțe atenuante în favoarea apelanților, a redus pedepsele aplicate acestora.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, inculpații E.I. și I.N., precum și partea civilă L.M., pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 22 octombrie 2003. Prin încheierea din 23 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 21 august 2003. La 19 august și 16 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 20 septembrie 2003 și apoi până la 17 octombrie 2003. Împotriva încheierii din 19 august 2003, inculpatul E.I.

a declarat recurs. Recursul este inadmisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”. Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul E.I. împotriva încheierii din 19 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2841/2003, ca inadmisibil. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.