ÎCCJ, Decizia nr. 257/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 7 din 29 martie 2002, Tribunalul Covasna a condamnat, printre alții, pe inculpatul B.G. la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), e) și b) C. pen. Apelurile declarate de către inculpații B.G. și V.C. împotriva hotărârii primei instanțe au fost respinse, ca nefondate, de către Curtea de Apel Brașov, secția penală, prin decizia penală nr. 117/Ap din 19 iunie 2002. Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpații B.G. și V.C. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 21 ianuarie 2003, când cauza a fost amânată la 1 aprilie 2003 și apoi, pe rând la 24 iunie 2003 și respectiv 7 octombrie 2003. La data de 22 iulie 2003 s-a fixat, din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării preventive a inculpaților menționați.

Având în vedere că măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare, care a fost menținută în apel și observând prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia cu 30 zile, până la 20 august 2003, inclusiv.

Totodată, s-a fixat termen pentru verificarea legalității deținerii la 19 august 2003. La data de 19 august 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierea din acea zi, a dispus prelungirea acestei măsuri până la 19 septembrie 2003, fixând totodată un nou termen pentru verificarea legalității măsurii la 16 septembrie 2003 când, completul de judecată legal constituit a constatat că se impune prelungirea arestării preventive, în continuare. În consecință, prin încheierea din 16 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a dispus prelungirea duratei arestării inculpaților de la 20 septembrie 2003 până la 7 octombrie 2003, inclusiv.

Împotriva încheierii din 19 august 2003, inculpatul B.G. a declarat recurs, invocând ca temei al căii de atac exercitate prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către inculpat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat cuvenit apărătorului din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva încheierii din 19 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2826/2002, ca inadmisibil. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.