ÎCCJ, Decizia nr. 189/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 186 din 3 decembrie

2002, Tribunalul Militar Teritorial București a condamnat, între alții, pe

inculpatul M.I. la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (3) lit. a) C. pen. și la un an închisoare pentru

infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice

prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. b) și

a art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani

închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 5 august 2002 până la 3 decembrie 2002,

fiind menținută, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței inculpatul a

declarat apel, acesta fiind admis prin decizia nr. 22 din 6 martie 2003 a

Curții Militare de Apel. Ca urmare a fost schimbată încadrarea juridică a

faptei de tâlhărie în art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., fiind menținută pedeapsa aplicată pentru această infracțiune,

precum și dispoziția ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani

închisoare.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel, inculpatul M.I. a declarat recurs, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 20 iunie 2003, când judecarea cauzei a fost amânată la 3 octombrie

2003.

Prin încheierea din 18 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 16 august 2003.

La data de 15 august 2003,

întemeindu-se pe aceleași dispoziții legale, secția penală a Curții Supreme de

Justiție, prin încheierea din aceeași zi, a prelungit din nou măsura arestării

inculpatului, până la 12 septembrie 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul M.I. împotriva încheierii din 15 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1370/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 8

septembrie 2003.