ÎCCJ, Decizia nr. 189/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 186 din 3 decembrie 2002, Tribunalul Militar Teritorial București a condamnat, între alții, pe inculpatul M.I. la 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (3) lit. a) C. pen. și la un an închisoare pentru infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. b) și a art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare. S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 5 august 2002 până la 3 decembrie 2002, fiind menținută, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței inculpatul a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia nr. 22 din 6 martie 2003 a Curții Militare de Apel. Ca urmare a fost schimbată încadrarea juridică a faptei de tâlhărie în art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., fiind menținută pedeapsa aplicată pentru această infracțiune, precum și dispoziția ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare. Împotriva deciziei pronunțate în apel, inculpatul M.I. a declarat recurs, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 20 iunie 2003, când judecarea cauzei a fost amânată la 3 octombrie 2003. Prin încheierea din 18 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 16 august 2003. La data de 15 august 2003, întemeindu-se pe aceleași dispoziții legale, secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin încheierea din aceeași zi, a prelungit din nou măsura arestării inculpatului, până la 12 septembrie 2003. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva încheierii din 15 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1370/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 8 septembrie 2003.